ZIUA BIBLIOTECARULUI DIN ROMÂNIA şi fericitele ei coincidenţe creştin-sărbătoreşti

de Angela-Monica JUCAN

Sunt peste 1700 de ani de când, în fiecare primăvară, butucul vremii trece pe dinaintea noastră ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruinţă, martirizat, într-un 23 aprilie, prin anii 300 – destul de probabil, în 303 –, la Lydda (Diospolis), în timpul lui Diocleţian.

Atât onomastic (grecescul γεώργιος însemnând „agricultor”), cât şi temporal (martiriul lui – înveşnicirea sufletului lui – fiind, ca dată calendaristică, în capul ciclicităţii anuale a muncilor câmpului), dar şi simbolic (el a fost un cultivator conştient, dinamic şi consecvent – al creştinismului), truditorii pentru pâinea noastră cea de toate zilele sunt într-o relaţie de adevărată filiaţie cu Sfântul Gheorghe. La 23 aprilie este şi sărbătoarea laică Tânjaua.

Doborârea balaurului este considerată o legendă, dar nu un basm. Balaurul este numai o sugestie a unui factor de perturbare a siguranţei, a armoniei, a păcii. Emblematic pentru forţele instinctive, necontrolate, mai direct zis, needucate, uciderea lui de către Sfântul Gheorghe echivalează cu neutralizarea violenţei iraţionale a păgânismului caracterizat prin manifestări de cruzime – de la măcelul cu titlu de jertfă către divinitate a animalelor (în vremuri nu foarte îndepărtate, jertfele erau chiar umane) sau delirul nestăpânit din timpul sărbătorilor, până la ferocitatea sancţiunilor pentru diverse (reale sau închipuite) vini, a căror culme a fost masacrul, uneori individual, alteori în masă, al creştinilor. Unul din miile de martiri a fost ofiţerul superior Gheorghe. Întemniţat, supus unor repetate şi de neînchipuit suplicii, apoi, decapitat, lui Gheorghe i s-a suprimat existenţa biologică, dar viaţa cea veşnică nu i s-a putut lua. Generalul Gheorghe al armatei romane a devenit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruinţă, numit, cu veneraţie, în Răsărit, Megalomartiros. Încingerea balaurului cu cingătoarea prinţesei şi conducerea de către aceasta a lui prin cetate, reprezintă blândeţea creştină care poate domina până şi monştrii, ceea  ce nu exclude fermitatea (asocierea cu suliţa Sfântului Gheorghe), „încingerea” prin mijloace proprii a practicilor prosteşti, dezonorante pentru cel care-şi zice om. Uciderea finală este anticiparea triumfului creştinismului, a legiferării lui (care a şi avut loc la numai aproximativ zece ani de la înălţarea la cer a Sfântului Gheorghe – prin edictul din anul 313, de la Milan, datorat împăratului Constantin).

Descendent al unei distinse familii de ofiţeri romani, ei înşişi creştini, Gheorghe a primit o aleasă instruire şi o educaţie conformă normelor creştine de conduită. Urmând, în tradiţia familiei sale, cariera armelor şi având deosebite virtuţi de strateg, el a ajuns curând mare comandant de oşti, trimis la graniţele de est ale Imperiului Roman, acolo unde pericolul invaziilor barbare era mai mare. Când Diocleţian a emis decretul de prigonire a creştinilor, Gheorghe s-a dovedit şi demn ostaş al lui Hristos. Din proprie iniţiativă, sub privirile întregii curţi, el şi-a mărturisit, în faţa împăratului, credinţa şi n-a cedat nici ameninţărilor, nici claustrării, nici torturilor, nici promisiunilor de recompensă prin înalte onoruri, care i s-au făcut. El şi-a creat, astfel, renumele unei ţinute morale ireproşabile, ca şi al unei atitudini curajoase şi fidele lui Hristos până dincolo de moarte. Sfântul Gheorghe este pildă a curajului, demnităţii şi fidelităţii, virtuţi atât creştine, cât şi ostăşeşti. Având, necontenit, de stăvilit năvălirile păgâne („balauri”), Ştefan cel Mare (trecut şi el, mult mai târziu, în rândul sfinţilor) şi-a pus oştile sub prapurul brodat cu imaginea Sfântului Gheorghe, alături de textul rugăciunii voievodale. Sfântul Gheorghe doborând balaurul este, de atunci, simbol al izbânzilor oştenilor Ţării, al tăriei lor în apărarea vetrei strămoşeşti, al fidelităţii faţă de Pământul Sfânt al Patriei, fidelitate normată, de altfel, de actuala Constituţie a României, Articolul 54 (1): „Fidelitatea faţă de ţară este sacră”. Acest sfânt – cel mai de seamă din 35 de sfinţi militari ai calendarului creştin răsăritean – este, din nou, astăzi, în mod oficial recunoscut ca ocrotitor al Trupelor Terestre ale Armatei Române, care se sărbătoresc împreună cu praznicul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruinţă. Pentru că, la 23 aprilie 1859, a apărut, la Bucureşti, „Observatorul militar – điariŭ politicŭ şi scientificŭ”, în amintirea acestui eveniment, 23 aprilie este şi Ziua Presei Militare Române.

Întâmplându-se ca, la aceeaşi dată – 23 aprilie 1616 – să moară Miguel de Cervantes Saavedra, William Shakespeare şi Garcilaso de la Vega „El Inca” (deşi pe lespedea mormântului acestuia din urmă, din cât se mai vede, pare să fie inscripţionată ziua de 22 aprilie), s-a considerat că aceasta este o dată semnificativă a literaturii universale şi, în 1995, fără vreo intenţie de asociere cu sărbătoarea creştină, UNESCO a decis ca 23 aprilie să devină Ziua Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor, sărbătorită din doi în doi ani. Sub sloganul „Lectura pentru toţi”, se intenţionează promovarea dreptului şi a libertăţii lecturii. Încă din 1995, bibliotecarii (cel puţin cei români) s-au simţit ataşaţi de această sărbătoare a cărţii – obiect al muncii lor -, pe care au marcat-o prin diverse manifestări culturale. Neoficial, din 1999, ei au considerat această dată şi „zi a bibliotecarului” – prilej de schimburi de experienţă, deplasări de documentare, organizări de conferinţe, simpozioane, mese rotunde, dezbateri, prezentări şi expoziţii sau vitrine de carte, alte activităţi cultural-ştiinţifice. Din anul 2005, în România, „ziua bibliotecarului” are şi pecetluire guvernamentală. În temeiul articolului 108 din Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă Hotărârea nr. 293 din 14 aprilie 2005 pentru declararea zilei de 23 aprilie „Ziua Bibliotecarului din România”. Articolul 2, punctul (1) al Hotărârii prevede: „Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cu organizaţiile profesionale şi de profil vor acorda sprijin de specialitate pentru organizarea şi desfăşurarea manifestărilor ocazionate de acest eveniment”; iar punctul (2): „Cu acest prilej se vor organiza acţiuni cultural-artistice, simpozioane, dezbateri profesionale, expoziţii şi alte acţiuni cu tematică specifică”. Ca simplă (şi absolut neutră) constatare, adăugăm la aceasta faptul că, pentru bibliotecari, 23 aprilie este zi de sărbătoare, dar nu zi de odihnă.

Am făcut prea lungul excurs de la începutul acestui text pentru a avea în pagină elemente probante că simultaneitatea sărbătorii creştine, a celei agrare şi a celei militare cu cea a bibliotecarilor este o întâmplare providenţială, adică înseamnă mult mai mult decât dacă ar fi fost rezultatul intenţiei iniţiatorilor şi că există o mare afinitate între soldat, plugar şi bibliotecar.

Reprezentarea Sfântului Gheorghe în luptă cu balaurul ar putea deveni blazon al bibliotecilor (care nu au încă o emblemă unică). Meseria bibliotecarului este în relaţie cu cunoaşterea, inteligenţa, cultura, educaţia. Pe pragul unei biblioteci este întotdeauna un balaur (neştiinţa, incultura şi, de aici, răutatea) călcat în picioare. Fiecare bibliotecar este, din vocaţie, înarmat cu o „suliţă” – semn al razei solare, semn al rectitudinii, semn al adevărului, semn al ştiinţei. Nu că bibliotecarul ar deţine tot adevărul şi toată ştiinţa, dar el mijloceşte, în lumina cărţii, contactul cu ele. Arma bibliotecarului nu este nici ofensivă, nici defensivă. Este arma elocvenţei – mai puţin retorică şi mai mult practică: „accesibilizarea” informaţiei. Grijă pentru rigoare îi trebuie şi bibliotecarului, şi militarului, nici plugarul nu lucrează haotic şi, cu toţii, fac, în felul lor, cultură. Mult din firea deschisă a Sfântului Gheorghe se prelungeşte în „fişa postului” bibliotecarului, pentru care comunicarea cu cititorul este indispensabilă, cenzura informaţiei îi este interzisă şi satisfacerea dorinţei de a şti a cititorului este propria lui satisfacţie. Imagine a civilizării, e de la sine înţeles că Sfântul Gheorghe patronează cultura, în toate aspectele ei: scoaterea din „sălbăticie”, educaţia, liniştea, pacea. Cartea? – un bob de grâu transsubstanţiat. Amândouă sunt hrană (cu diferenţa în consistenţă). Soldatul veghează asupra păcii, la nevoie intervenind pentru a o restabili.

Şi ce nevăzut proces de germinaţie a ideilor se petrece în liniştea unei săli de lectură. Şi câtă lumină e strânsă şi-n pâine, şi-n pace, şi-n carte. Lumina. Tendinţa spre lumină o avem în comun toţi cei puşi sub scutul Sfântului Gheorghe. De lumină suntem legaţi prin carte cum firul de grâu se ridică spre soare, răzbind prin brazda hrănită din iubirea de Ţară a atâtor eroi. De lumină ne-am legat – cu cecitate, iată, dar ne-am legat – şi noi, slujbaşii din biblioteci, sărbătoarea.

Ziua Bibliotecarului din România – zi de sărbătoare creştină, pe care o încărcăm cu pâine spirituală, sare în minte, pace în inimă, lumină în vrere. Zi de neodihnă, zi de semănătură în cinstea Culegătorului de ştiinţă, oricărei Patrii i-ar aparţine el.

Şi transcriem, astăzi, noi, bibliotecarii, pentru semănătorii şi oştenii Cărţii – scriitori şi cititori – de la Ştefan Mare Sfânt Vodă, străveche, simplă, substanţială rugăciune:

 O, răbdătorule de patimi şi purtătorule de biruinţă, mare mucenic Gheorghe, care în nevoi şi nenorociri eşti grabnic apărător şi ajutător, şi celor necăjiţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăciune a smeritului tău, Io, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei.