La Crucile Drumului

Libotin_peisaj de primavara devreme_foto_alexandru-roman

Sărbătoarea Portului şi Cântecului Popular, ediţia a IX-a, Cupşeni – 19 mai 2013

Bagă de seamă asupră-ţi şi păzeşte-ţi cu putere sufletul; să nu uiţi nimic din lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi şi să nu-ţi iasă ele de la inimă în toate zilele vieţii tale; şi să-i înveţi pe fiii tăi şi pe fiii fiilor tăi (Deuteronomul 4, 9).

de Angela Monica JUCAN

Duminica Mironosiţelor 2013, în capătul „celălalt” al Libotinului.

Un larg plai încercuit de coline încununate de păduri deasupra cărora Dumnezeu trăsese în ziua aceea o prelată senină, prin urzeala căreia soarele strecura bogăţie de căldură şi lumină. Ca răspuns pământesc-pământean, urcau în slăvi splendori de glas şi imponderabilele armoniilor instrumentale. Fuioarele umane se-nfăşurau în leagăn de joc şi vârtejuri de poale stăvilite de zadii. Totul era cântec şi-ncântec, descântec de rele, zise în formula bunătăţii naturale a stăpânilor din moşi-strămoşi ai acestui meleag (drept-de-drept, care sute de ani le-a fost uzurpat).

De fapt, nu pe celălalt ar fi trebuit să-l pun între ghilimele, ci cuvântul capăt, pentru că locul în care eram nu e în sens propriu un capăt ca limită, ci un căpătâi pentru satele comunei Cupşeni (Libotin, Ungureni, Costeni, Cupşeni), o piatră de hotar de călăuzire, un punct de întâlnire, de încrucişare, de comunicare, de prietenie şi împrietenire, de împărtăşire, de împăcare, de vecinătate, intersecţie de orizonturi culturale. S-a făcut că am fost şi eu pe-acolo tot dintr-o comunicare, mai de departe, prin telefonul fără fir. Invitaţia domnului dirijor, consilier pe probleme sociale la Primăria Cupşeni, şi, în 18-19 mai, responsabil cu sonorizarea, profesor Nicolae Bude a fost atât de din suflet, încât (eu, care nu merg nicăieri nici cu colegii) a trebuit să ajung şi, într-un ceas bun, am ajuns (cumva) acolo, în locul pe care eu îl identific mai mult cu Libotinul decât cu întregul ansamblu rural Cupşeni sau cu vreunul din celelalte sate care-l formează – Libotin, sat pe care l-am cunoscut infinitezimal (mai mult un fel de-a spune) înainte de a fi fost pe-acolo, sat pe care l-am găsit, în Duminica Purtătoarelor de Mir, poleit cu strălucirile amiezii şi l-am traversat cu bucuria de a fi întâlnit pe strada lui principală, totuna cu şoseaua, case din bârne (negre), încă în uz, construite într-o dulce-sărată geometrie, o atmosferă rustică care îşi făcea loc chiar în curţile mai „orăşenizate” şi peste tot multliniştitoarea clorofilă în nu ştiu câte nuanţe. O Împărăţie a Păcii pe pământ mi s-a părut.

Corul din Libotin_foto_Alexandru Roman

Praznicul era în toi când am sosit şi eu acolo, în Crucile Drumului comunei Cupşeni, unde m-am trezit dintr-o dată în mijlocul unei mulţimi istorice, pentru că îmbrăcămintea publicului marca un traseu în timp, de la vechiul port lăpuşean, până la cea mai modernă ţinută, şi indica unele aspecte conjuncturale legate de moment (haine de vară), de împrejurări, după nevoile şi interesele fiecăruia (unii în haine comode, de toate zilele, pentru o petrecere de mai multe ore în câmp, alţii, dimpotrivă, în îmbrăcăminte purtată la „ocazii” – haine de timp deosebit, haine de sărbătoare), de evoluţia tehnică (haine din materiale ţesute în casă ori fabricate industrial; haine din fibre naturale sau artificiale) şi de stadiul preferinţelor (pe scala dintre trăinicia lucrului îndătinat şi moda trecătoare); la fel şi încălţămintea: de toate, într-o istorie cuprinsă între opincă şi sandaua cu toc de 15 centimetri, sau între piele şi „înlocuitori”. Interesant a fost că această istoricitate vestimentară şi pantofărească nu a fost stridentă, decât la prima impresie, după care începeai să distingi continuitatea (care, desigur, porneşte dintr-un început). Legătura dintre generaţii a fost solid asigurată de acel început din bătrâni, de straiul tradiţional – pe care-l poartă cu maiestuozitate oameni de toate vârstele, organizatori, spectatori şi artişti, şi tare bine le stă copiilor – şi de perenul gust etnofolcloric care ne-a adus pe toţi aici, indiferent de zona socială în care ne clasăm acum, după educaţie, studii, ocupaţie, după reşedinţă, după anii adunaţi.

Secara_92_foto_Delia FloreaCe m-a cucerit total a fost scena. Era o deschidere spre o vreme de sub vreme şi spre un tărâm îmbălsămat în amintiri, uitări, vis, mit. Ancadramentul era ca o poartă de primire, dintr-o parte, şi de intrare, din alta, într-un univers pe care-l ştii de undeva, în care ai trăit cândva aievea sau în somn – în mod sigur, pentru că subconştientul îţi trimite puternice semnale că el ştie, că el a fost, că vine de-acolo. Pe stâlpii acestei porţi spre memorie erau cioplite sigilii enigmatice azi, încifrate în contururi hieratice, antropomorfe sau, poate, helioantropomorfe, mărci ale domeniului Feţilor-Frumoşi şi al Cosânzenelor. Puternice semne înfuniate, unele aducând a labarum, săpate în lemn îţi duceau gândul în înalturi divine. În centrul vieţii de om, te cobora un decor împrumutat de la nunţi – două tipuri de steag de nuntă: unul părând a fi o machetă de zestre făcută din năfrămi suprapuse fixate cu o batistă şi legate cu brâu – ceva cum nu se putea mai nimerit şi comprimat exprimat, amintind de trecerea-venirea generaţiilor, de predarea ştafetei, de moştenire, or, tocmai asta a făcut obiectul acestei sărbători cupşeneşti: s-au reactivat rezervele culturale ale satului, s-a adus tot ce s-a strâns din strămoşi, spre a se da în primire succesorilor. Grinda scenei era împodobită cu alt tip de steag de nuntă – o botă cu ciucuri –, asemănător cu (sau ca) cel de căluşari – probabil îndeplinind o funcţie apotropaică. Pereţii scenei erau din lână ţesută-n ţoale şi peretare după străvechi modele – o sugestie extraordinară de securitate, de cămin dacic, de refugiu sigur, readus din străfundurile vremii. Scândura podiumului ridicat aproape de înălţimea unui om a asigurat acustica pasului de joc, bătând din acelaşi afund de vreme. Vasăzică, nu eram în faţa unei scene obişnuite, ci în a uneia rituale, care, cu totul, a format cadrul cel mai potrivit pentru emisarii valorilor materiale şi spirituale veritabile lăpuşene veniţi la rampa căreia nu i-au trebuit reflectoare, cel ceresc fiind suficient şi funcţionând perfect. În tot timpul programului, această scenă magică a potenţat enorm efectul de dare a timpului înapoi, interpreţii căpătând de-a dreptul aură de daci.

Corul din Libotin_foto_Alexandru Roman

Corul de bărbaţi „Dacii liberi” din Libotin

Prezentatorul spectacolului a fost domnul Andrei Bărbos, directorul Casei de Cultură din Baia Sprie, care a venit şi în calitate de interpret de muzică populară. Spectacolul a fost un complex de cântec şi joc, animat de solişti vocali şi instrumentali, de formaţii corale, coregrafice, instrumentale, de lângă care publicul nu s-a dezlipit, stând în picioare lângă scenă o după-amiază întreagă, deşi erau destule bănci în „sala”-grădină. Totul a fost impresionant, încântător, tulburător. Costumul popular, ca şi felul de a fi purtat, a etalat o frumuseţe rară – gust, bună-cuviinţă, augusteţe şi discreţie la un loc, alb predominant, reţinere în culori, fie temperate în intensitate, fie, cele mai vii, cu măsură folosite. Am realizat acolo că portul popular e ca o icoană. Are erminiile lui, fără a bloca libertatea de creaţie artistică, încât fiecare piesă, deşi respectă regulile ariei culturale în care se încadrează (respectiv regulile tipului de icoană), este unicat şi, invers, libertatea nu anulează identitatea. Iar identitatea are felul ei tăcut-grăitor de a se exprima doar pentru iniţiaţi. Şi totuşi, şi cei care nu au „ochi de văzut” beneficiază de mesajul iconic (din icoană sau din elementul vestimentar), care pune o pecete de apartenenţă în mintea oricui l-a recepţionat. O informaţie latentă, dar care nu e fără efect. Aşa se explică prezenţa la Crucile Drumului a atâtor tineri îmbrăcaţi după jurnale pariziene. Degeaba. Mirajul străin e mult mai slab decât chemarea către propria matcă. De aceea e mai mult decât meritorie ideea şi perseverenţa organizatorilor acestui festival etnofolcloric care la anul va împlini un deceniu, fiindcă au grijă ca aceşti tineri moderni să aibă unde veni, să-şi recunoască izvodul, să regăsească izvorul curat şi analeptic, să aibă posibilitatea de a se reface după epuizantele şi otrăvitoarele experienţe – tentante, dar care nu sînt în firea lor. Pot spune că la Crucile Drumului din Cupşeni trufia împopoţonării a fost de departe învinsă de mândria gătelii naţionale. Meritul este în egală măsură al iniţiatorilor de acum nouă ani ai serbării, al organizatorilor din fiecare an, al crainicilor generaţiilor îndepărtate în timp, al participanţilor receptivi la mesaj.

Corul Dacii liberi din Libotin_foto_Alexandru Roman_3Pe primarul comunei Cupşeni – domnul Mircea Ioan Boga, libotinean – l-am văzut mereu în mişcare, în „culise”, să dea o indicaţie, în „stal”, să vadă dacă totul merge cum trebuie, să se-aplece-asupra unui copil să-i spună ceva, pe scenă, să răsplătească o cântăreaţă cu o floare, să adreseze un cuvânt spectatorilor, să evidenţieze organizatorii (pe el omiţându-se, bine-nţeles), să dea diplome, să mulţumească participanţilor. Toată ziua, într-o cămèşă imaculată-omătie, cu broderie în alb (ton în ton) – superbă, prinsă într-o „cură lată” (cură se pronunţă cu ă deschis, accentuat) şi cu clop negru împodobit cu o floricică naturală care a rezistat fără să se ofilească. Şi cu un suflet care tezaurizează pentru toată comuna şi pentru toată stirpea românească dragostea de Neam, de Ţară, de loc natal, de înaintaşi şi de urmaşi; că pentru cei care ne vor înlocui se străduieşte: să le lase zestre de identitate salvatoare în globalizarea care vrea să ne topească, să le lase model de purtare, ereditatea unei inimi româneşti, conştienţa magnitudinii obârşiei, învăţătura de a nu risipi averea părintească. Ar trebui nu Primăria Comunei Cupşeni, ci Ministerul Iubirii de Patrie să i se dea.

Corul Dacii liberi din Libotin_foto_Alexandru RomanDomnul Nicolae Bude, prim-organizatorul (primul din dreapta-faţă, în fotografia alăturată)  – nici nu ştiu cum să-i zic, că-i de toate, eu în calitatea de dirijor l-am teleîntâlnit prima dată –, a fost, cred, cel mai solicitat, şi fizic, şi psihic, el trebuind să regleze sunetul, să asigure sincronizarea, să pregătească condiţiile optime când pentru interpretare live, când pentru play-back, să fie pe scenă să instaleze microfoane, boxe, să-ntindă fire, să retragă microfoane, să… nu se mişte de la panoul de comenzi al staţiei de amplificare din cortul de vizavi de scenă, să nu încurce butoanele, să nu „dea” prea tare, nici prea încet, să răspundă la întrebări, să asculte indicaţiile instructorilor artiştilor, să recepţioneze semnale, să fie atent la ordinea intrării în rol a interpreţilor, să-şi păstreze calmul, să nu greşească nimic, să nu obosească. Şi aşa a făcut timp de două zile (pentru că manifestarea a început sâmbătă, cu serbarea copiilor comunei Cupşeni).

Secara_7_foto_Delia Florea

Deşi totul a gravitat în jurul scenei, centrul manifestării a fost kilometrul Crucile Drumului. Venind dinspre Libotin, spectacolul s-a localizat în stânga drumului, dar şi dreapta a fost ocupată – de o piaţă înfiripată din tejghele la care se vindeau „ace, brice şi carice”. Tot în dreapta a fost instalat un uriaş tobogan gonflabil Mickey Mouse-esc – o atenţie a organizatorilor pentru copii, care, la rândul lor, i-au dat atenţie şi nu l-au lăsat neutilizat. Răscrucea se vedea bine, pentru că drumurile erau mărgelate pe distanţe mari de maşini care îşi aşteptau stăpânii. Poliţiştii şi jandarmii erau în activitate, fluidizau circulaţia, în rest, nimeni nu le-a creat probleme, doar că s-a pierdut-găsit-predat jandarmilor un telefon mobil, iar păgubaşul era necunoscut. Cu puţină încredere, la Cupşeni s-ar putea reveni la obiceiul măturii în uşă. Şi nu pot să nu menţionez faptul că n-am văzut nici (măcar) un ţigan.

foto_Delia Florea_secara

Din nou în stânga. În spatele scenei, se întindea până la poala dealului un câmp în zadie făcută în camaieu de verde: o dungă de secară, una de iarbă, alta de trifoi – mai departe n-am fost. Din secară, am sacrificat un spic şi mi l-am adus acasă. Nu ştiu de ce am simpatizat-o imediat. Nu mai văzusem până atunci secară. Nici n-aş fi ştiut ce e dacă nu mi-ar fi spus Rafila Bărbos. Pe urmă am aflat de la Sandu o mulţime de lucruri care fac numai cinste secarei. Mi-a spus multe şi despre trifoi (trifoi n-am luat). Pe scurt, ce am înţeles din lecţia agrobotanică a lui Sandu este că zadia vegetală din spatele scenei a fost şi ea creatoare de cadru adecvat sărbătorii din Cupşeni, fiind esenţă a duhului locului şi a creaţiei populare – rezistenţă, tenacitate în afirmare, productivitate chiar în condiţii dure (cum a fost istoria noastră), binefacere, reconfortare. Ca pentru organism extractul din cornul secarei, cântecul popular e tămăduitor sufletesc. Ca trifoiul care lasă în urma lui teren prielnic altor plante, îmbogăţind în mod natural solul cu azot eliberat în forma cea mai asimilabilă şi nenocivă, la care toate plantele răspund pozitiv, artiştii populari de pe scena de la Crucile Drumului au oferit participanţilor la sărbătoare cea mai bună hrană spirituală. Pe organizatorii festivalului i-aş asemăna atât cu secara modestă, răbdătoare şi care nu se lasă doborâtă de furtuni, cât şi cu trifoiul care produce nectar cules apoi de albine. Ei s-au angajat acum nouă ani în întreprinderea demnă de stimă, dar temerară de a repune folclorul şi etnocultura în drepturi, îşi duc cu consecvenţă mai departe misiunea asumată, descoperind generaţiilor de astăzi şi de acum înainte nectarul averii culturale a seminţiei naţionale.

Secara_94_foto Delia FloreaPe la înmuguritul stelelor, am luat-o către casă, cu povestea aşezată-n gând; în altă zi, m-am apucat s-o scriu, iat-o, însă decantarea cuvintelor nu mi-a reuşit nici pe departe pe măsura acelei zile greu de uitat, în mare parte închise în spicul meu de secară.

Mulţumiri domnului profesor Nicolae Bude pentru invitaţie.
Mulţumiri pentru consultaţiile de specialitate domnului profesor Pamfil Bilţiu şi colegilor mei, Livia Grigor şi Alexandru Ioan Roman.

Anunțuri

One Response to La Crucile Drumului

  1. Alexioan spune:

    Este bine că mai există încă ochi şi urechi care să surprindă momente desprinse parcă din basme din obiceiuri şi tradiţii care sunt , din păcate, în cădere liberă şi nu peste multă vreme vor fi doar amintiri ale unor vremuri apuse

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: