„MUNCA ESTE LEGEA LUMII MODERNE”…

de Vavila POPOVICI
Raleigh, Carolina de Nord, SUA

Munca este definită ca o activitate fizică sau intelectuală, făcută pentru a crea bunuri materiale şi spirituale. Dintre toate tipurile de activităţi, munca ocupă locul cel mai important în viaţa omului. Ea trebuie exersată din copilărie şi mai departe pentru formarea personalităţii şi a identităţii adultului. Munca este o condiţie a existenţei, dar şi o dovadă a sănătăţii noastre fizice şi sufleteşti. Rostim rugăciuni pentru sănătate, ne dorim sănătate pentru a putea munci. Omul harnic este pregătit în orice moment pentru muncă. Astfel el ajunge să fie mulţumit şi să se bucure de ceea ce a realizat, iar momentul cel mai fericit este tocmai cel al muncii împlinite. „Plăcerea serviciului aduce perfecţiune muncii”, spunea Aristotel, după cum, invers, perfecţiunea muncii aduce mulţumire şi plăcere.

Chiar dacă munca pretinde efort, ea nu constituie o povară a vieţii, fiindcă ea angajează omul spre un scop creator, care pe măsură ce este împlinit, aduce satisfacţia materială dar şi pe cea sufletească. Fiind condiţia esenţială a vieţii, munca este sfântă ca viaţa însăşi, fiindcă ambele au origine divină, iar Dumnezeu binecuvântează totdeauna munca cinstită. Ea trebuie pornită cu entuziasm, făcută cu plăcere, nu în zadar Confucius medita: „Dacă îţi place ceea ce faci, niciodată nu va fi o muncă”, a se înţelege – trudă. Sau, în exprimarea academicianului Grigore C. Moisil: „Munca este o pedeapsă, numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place”.

Efortul fizic sau intelectual făcut în vederea atingerii unui scop este virtutea ce dă sens şi bucurie vieţii, pe când lenea este o patimă ce degradează sufletul, considerată a fi un simptom al patologiei psihice şi spirituale. Munca însă trebuie făcută cu cap, adică fără a ajunge la surmenaj, la robotizare; să fie aleasă conform aptitudinilor fiecăruia, să nu ocupe prea mult timp pentru a nu deveni „din subiect obiect”, adică o rutină obositoare; după cum spunea filosoful şi scriitorul Emil Cioran; să nu ajungi la sfârşitul ei obosit în aşa hal încât să nu doreşti altceva decât să dormi; să existe şi un timp liber pentru a ne pune întrebări, a gândi, a contempla ceva, a iubi sau a ne îndeletnici cu de-ale artei, a avea timp şi pentru prieteni. Înţeleptul Aristotel spunea: „Muncim ca să ne câştigam timpul nostru liber”.

Emil Cioran, căruia nu toţi îi înţeleg sau îi acceptă integrala analizei sufleteşti, era conştient de necesitatea unei părţi a timpului atribuit ţie însuţi şi exprima părerea sa: „Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează.” A se înţelege că munca adevărată ar necesita nu numai munca „exterioară” ci şi cea din interiorul fiinţei noastre.

Munca nu trebuie să fie monotonă şi, pentru aceasta, trebuie făcută cu capul şi cu inima, deopotrivă. Un exemplu edificator a dat cineva cu deţinuţii din romanul lui F. M. Dostoievski Amintiri din casa morţilor, care îşi ispăşeau pedeapsa mutând stereotip, fără nici un rost, nisipul dintr-o parte în alta… Monotonia, constând în executarea unui gest inutil, repetitiv, fără plăcere, poate ucide fiinţa. Un romancier american spunea: „Feriţi-vă de monotonie, este mama tuturor păcatelor mortale”.

Cioran mai afirma – şi pe unii i-a speriat formularea – că „Munca este un blestem”. Cu adevărat, munca este blestemul divinităţii, fiindcă omul ar fi putut trăi şi altfel, fără efortul de a-şi produce cele necesare; Dumnezeu ar fi putut face ca omul să se hrănească fără să muncească, însă a considerat că nu i-ar fi folosit o astfel de viaţă. Dumnezeu, cu judecata Sa, a lăsat ca bucuria să vină în urma ostenelii. Canonul primit de Adam de la Dumnezeu, atunci când a căzut în păcat a fost: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale” (Facerea 3,17).

Înţeleptul Solomon spune că „cea mai scumpă comoară pentru un om este munca” (Pilde 12, 27), iar hărnicia este socotită o virtute, fiindcă odată pus în această stare, omul trebuie să se ostenească muncind, fără a ajunge la surmenaj. Munca făcută raţional şi cu tragere de inimă nu îmbolnăveşte niciodată, ci din contră, mişcare fiind, ea contribuie la sănătatea noastră.

Unii oamenii însă greşesc neglijând odihna. În Facerea lumii se spune: „[…] Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Fac. 2, 1-3). Alţii se zăpăcesc, mintea li se împrăştie, o iau razna cum se spune, încercând să facă mai multe lucruri deodată, când normal ar fi să termini lucrul început, astfel mintea se curăţă, se odihneşte şi omul poate începe altceva.

Există şi aspectul tragic al zilelor noastre. Din cauza lipsei de ocupaţie, adică în lipsa muncii, mulţi ajung să se îmbolnăvească, depresia fiind una dintre bolile des semnalate. Este situaţia actuală a tinerilor care nu au locuri de muncă. Despre „o generaţie pierdută, lipsită de perspective” vorbeşte un jurnalist, şi înclin să-i dau dreptate. La ce mai folosesc diplomele de studii superioare când nu te poţi folosi de ele?

Mihai Eminescu, la vremea sa, scria: „Munca este legea lumii moderne […] temeiul unui stat e munca […] bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă […]. Fiecare, şi mare şi mic, datoreşte un echivalent de muncă societăţii în care trăieşte.” Da, munca a fost şi rămâne legea lumii, numai că astăzi ai o diplomă, ai mintea, sufletul şi trupul pregătit pentru muncă, pentru această datorie, dar buzunarele celor care ar trebui să o primească sunt cusute. Trăim într-o societate care ne îndeamnă să consumăm permanent, consumul este evaluat în bani, banii se obţin prin muncă, munca ne hrăneşte, munca ne îmbogăţeşte, munca ne fericeşte, ca atare societatea datorează omului posibilitatea de a munci. Dar, nici studiile superioare, nici supercalificarea nu le oferă tinerilor această posibilitate, nu ajută la reducerea şomajului. Unii tineri se angajează pe posturi care nu corespund studiilor făcute, calificării lor, alţii nu găsesc nici astfel de posturi. Cuvântul „job” s-a internaţionalizat, a ajuns un cuvânt preţios şi este rostit ca o rugăciune de către tinerii veşnic în căutarea lui.

Poate ar fi momentul unei reevaluări serioase şi grabnice a situaţiei şi găsirea tot atât de grabnică a soluţiei? Societatea modernă a suferit o mare schimbare şi este necesară găsirea soluţiilor, cu scopul ajungerii la un viitor umanizat şi a nu lăsa ca timpul să sacrifice generaţii întregi. Sărăcia, dar şi lăcomia creează pauze, pauzele duc la degradarea societăţii. Poate oamenii adunaţi pe specialităţi vor putea gândi şi găsi soluţii, dacă elitele politice ale lumii nu o pot face?

Viaţa tinerilor este prea preţioasă pentru a se permite cuiva a o neferici. Timpul este dăruit fiecăruia de Dumnezeu şi timpul risipit în zadar nu poate fi răscumpărat niciodată. Iată de ce mă trec fiorii gândind la această „generaţie pierdută”. Şi cred că ea va fi cu adevărat pierdută, în cazul în care nu se va găsi o soluţie salvatoare şi aceasta cât de curând posibil.