MOTROAŞCA

Traian Rus_2de Traian RUS

Răsfoiesc din când în când cartea d-lui prof. univ. dr. Viorel Rogoz, Familia în credinţe, rituri, obiceiuri, Ed. Solstiţiu, Satu Mare, 2002, şi de fiecare dată îmi vine în minte câte o poveste din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al Oarţei de Sus. Toate au fost provocate de cutumele vremii şi ale locului, pe care domnul profesor le prezintă aproape exhaustiv şi se leagă de unul din momentele esenţiale ale vieţii omului.

Povestea de faţă s-a petrecut cu o generaţie în urmă, chiar în familia vecinilor „femeii” mele, doamna Terica, iar „actanţii”, cu o singură excepţie, au trecut în lumea cealaltă acum 30-40 de ani. Farmecul ei va trebui să-l descoperiţi singuri.

Badea Petre şi nana Iuliana îşi întemeiaseră o gospodărie pe cinste, iar în comunitate căpătaseră un statut de oameni cu stare. Capul familiei dobândise chiar anumite atribuţii administrative, îndeplinind pentru o vreme funcţia de primar al comunei. Aveau de toate, aveau pământ suficient, cai, vite, oi, păsări, albine. Se părea că viaţa lor se va desfăşura lin, fără „probleme”, hărnicia, cumpătarea şi inteligenţa asigurându-le din belşug „pâinea cea de toate zilele”, chiar dacă „belşugul” consta în hrana mai mult vegetariană, specifică ţăranului roman: mălaiul, laptele acru şi chisăliţa, „zămurile” de legume, hiribele, păsula şi picioicile. Doar duminicile, la nunţi şi în sărbători, se mai „lingeau pe degete” de la bunătăţile din carne, făină de grâu sau băuturi. Erau mulţumiţi şi fericiţi cu ceea ce Dumnezeu îi ajuta să pună pe masă.

Problemele lor au apărut în momentul în care cei patru copii, doi băieţi şi două fete, au ajuns la vârsta însurătorii şi a măritişului. În familia din Ţara Codrului această „sarcină”, deloc simplă, revenea mamei, „femeii”, deşi se spunea că tot bărbatul era cel care avea ultimul cuvânt. Nana Iuliana şi-a luat „rolul” în serios, căutând cele mai bune „partide” pentru odraslele sale. Şi-a pus la bătaie toată energia, toată inteligenţa, atrăgându-i în acest demers pe toţi cei care îi puteau fi de folos. Pe Mihai, primul dintre feciori, l-a însurat în casă, considerându-l moştenitorul gospodăriei, conform legilor nescrise din Ţara Codrului. Soarta a vrut însă altfel. Pentru că, până la urmă, de acest drept a beneficiat cel mic. I-a găsit o nevastă dintr-un sat vecin şi, în scurt timp, s-au pricopsit cu trei copii. În căsuţa codrenească cu două camere şi o tindă trăiau deja zece suflete şi spaţiul devenise insuficient. Trebuiau găsite soluţii rapide. Cele două fete au ajuns şi ele la vârsta măritişului, iar Vasile, mezinul, fusese deja „botezat” la şura danţului.

Nana Iuliana a găsit o soluţie bună şi pentru fata cea mai mare, Milica, măritând-o cum nu se putea mai bine, cu un „major” de la unitatea militară din Cehu Silvaniei. Cererea şi norocul au venit printr-un cunoscut din Motiş, angajat şi el ca „major” la armata din Cehu, întors acasă, ca să afle o mireasă pentru un coleg de-al său. Regulamentele militare ale vremii îi obligau pe subofiţerii celibatari să-şi caute de urgenţă soţii, fete cu avere, pentru a putea fi menţinuţi pe funcţii. Cum, pe atunci, spaţiile parcă erau mai mici, iar codrenii comunicau mai mult unii cu alţii, mergeau des pe „digănie”, n-a fost greu de aflat o mireasă în Oarţa de Sus. Milica a ajuns „doamnă”, depăşind toate aşteptările familiei. Au închis ochii chiar şi atunci când suprafaţa de pământ solicitată ca zestre le-a cam înjumătăţit tarlalele.

Cu Văsălica, o primă tentativă a eşuat. I-au găsit o fată din sat, cu stare bună şi l-au dat de ginere. N-au apucat însă să-i facă nuntă pentru că după două-trei zile s-a întors acasă, renunţând la această partidă. Nu am aflat motivele. N-o fi iubit-o pe fată? N-o fi acceptat statutul de ginere? Nu s-o fi putut integra în noua familie? Nu vom afla niciodată. Nana Iuliana i-a găsit repede o fată din Corni, au adus-o de noră şi astfel numărul gurilor pe care le avea de hrănit a revenit la zece, iar spaţiul de locuit insuficient. Erau deja în casă trei familii, plus o fată de măritat.

Când a venit vremea să o mărite pe Mărioara, lucrurile au luat o întorsătură dramatică, biata nană Iuliana trebuind să depună un efort uriaş de inteligenţă şi chiar de imaginaţie pentru a le drege cât s-a mai putut. Mărioara, mai iubăreaţă din fire şi mai nestăpânită, îşi găsise un drăguţ şi n-a rezistat tentaţiei de a gusta din mărul oprit. A rămas „groasă” şi, după greţurile care au apucat-o, Iuliana şi-a dat seama ce s-a întâmplat. A negat Mărioara cât a negat, dar, strânsă cu uşa, a recunoscut până la urmă. Nenorocirea intrase în această casă de codreni mândri şi se profila ceea ce putea fi mai rău pentru ei: ruşinea. Puteau răbda de foame, puteau suporta orice, dar ruşinea satului era peste puterile lor.

Povestea mi-a plăcut şi pentru că mi-a relevant încă o dată inteligenţa ţăranului din Ţara Codrului, a omului simplu, fără şcoală, care rezolvă lucrurile în spiritul unei morale bazate pe credinţă şi pe gândire pozitivă, inteligenţă şi multă imaginaţie.

Nana Iuliana l-a chemat la sfat pe badea Petre şi i-a mărturisit situaţia. Iute la mânie şi pus în faţa unei ameninţări atât de cumplite, badea Petre a reacţionat ca orice tată, trăgându-i Mărioarei o bătaie zdravănă, dar şi-a dat seama că n-a rezolvat în acest fel nimic. Se „răcorise”, doar. Femeia lui i-a zis:

– Măi, omule, nici tu nu eşti uşă de biserică. Tu crezi că nu ştiu că mai umbli prin vecini şi că ţi-o picat în dragoste Florica lui Gheorghe? Io te-am lăsat în pace, dar să ştii că nu mi-o picat bine, mai ales că-i duci băutură de la casa noastă ca si vă veseliţi. Mărioara noastă cu tine samână. A vini vremea şi om lămuri treburile şi cu tine. Amu trebe şi rezolvăm cu fata, şi nu ajunjem de ruşinea satului. Dumnezo îi bun şi ne-a ajuta să trecem cu bine şi păstă asta.

Badea Petre, bătând în retragere, îi zise:

– Tu, Iuliană, io cred că numa Şandoru lui Onuţ îi de vină. El o tăt vinit la fata asta în hăbdişte. Tu nu te-ai gândit ce să poate întâmpla? Nu-ţi aminteşti cum mă-ta, când ieşei după mine şi stătei mai mult, de la o vreme să apuca de bodogălit să te duci în casă? Mă duc la el şi ştiu io cum să-l fac si-o ieie.

– Măi, omule, i-o ştiu că i-i drag la fată, că-i fecior frumos, da nu te gândeşti că n-are nici casă, nici pământ, n-are nimnică. Cu ce-or trăi? Cu ce şi-or creşte pruncii? Să-l aducem de jinere? Nu sîntem noi bugăţi în casa asta?

– Şi ce vrei şi facem?

– Io tăt nu m-oi lăsa până n-oi face-o şi pă asta doamnă, mai ales că îi plac mai mult ruminelile decât lucru. Ce zâci de Iuănu Domnichii. O făcut şcoală. A ave servici şi are şi oarice pământ. Îi drept că-i orfan de părinţi şi că stă cu frates-o. L-om aduce la noi şi s-a bucura şi frates-o să scape de el, mai ales că s-o însurat şi are prunci.

– Ai de mine şi de mine, d-apoi tu nu ştii cât îi de hâd şi de urâcios? L-ai văzut pă ala râzând v-odată? Gândeşti că tăt împunje tătă zua. Îi şi cam trecut. Crezi că Mărioara l-a lua?

– Lasă tu pă mine. Treci pă la iei şi spune-i şi vie pă la noi. Şi-a da el sama. Mai departe mă descurc io. Da vezi că-i treaba urjentă. O trecut mai mult de-o lună de când fata asta s-o încurcat.

Câne, câneşte, fără să creadă în „planurile” femeii, badea Petre şi-a făcut drum pe la Domnicheni şi, din vorbă în vorbă, l-a invitat pe Iuăn să vină pe la ei. Surprinzător, acesta i-a răspuns:

– Bade Petre, poci vini în sara asta?

– Sigur că da, hai diseară.

Aflând răspunsul, nana Iuliana a jubilat:

– Îi vide tu cum s-or tomni tăte!

A pregătit camera de către drum, mutându-l pă Văsălica cu nevasta în cămară, o făcut foc că era iarna şi căldura face bine celor tineri şi când s-a înserat a apărut şi Iuăn. L-a poftit înăuntru, a chemat-o şi pă Mărioara şi după ce s-au aşezat cu toţii, fără vreo introducere le-a zis:

– Măi, Iuane, dragu lelii, ce zâci tu să te abaţi cu Mărioara noastă? Şi tu eşti de însurat şi ie îi de măritat. Îi sta aici la noi până vi-ţi face casă, că la frate-to nu pè ai loc.

După o scurtă ezitare, cât să-şi tragă sufletul, Iuăn i-a răspuns, uitându-se la „fructul” minunat care i se oferea fără nici un fel de răsplată:

– D-apoi nană Iuliană, dacă aşe zâci dumneta, io îs de acord. Mă duc acasă si-mi aduc nişte haine. Cu nunta om vide noi cum a fi.

Nu avea să afle, săracul, nicidată că altul luase caimacul. Nana Iuliana ştia ce să facă ca fata ei să pară virgină.

Iuăn a ieşit şi Mărioara a izbucnit într-un plâns sfâşietor:

– Măicuţă, măicuţă, io cu-aiesta n-oi sta nici o secundă. Nu vezi cât îi de hâd? Mai bine mă omor. Cum şi mă aproptiu io de el?

– Draga mamii, tu sângură ţî le-ai făcut! Io vreu să te scăp de ruşinea satului. Să fii măritată, apoi om mai vide noi ce-a mai fi. Nu vezi că mâni-alaltă îi fi cu burta la gură şi cine te-a mai lua? Aiesta a fi domn şi tu doamnă după iel.

Iuăn a revenit cu o străcioară de haine şi nana Iuli le-a făcut patul. Mărioara nu se putea opri din plans.

– Lasă, dragu nanii, că i-a trece. Aşe-s fetile. Da le trece.

A ieşit din cameră, dar a lăsat perdeaua trasă ca să-i poată pândi.

Iuăn a stat ce a stat pe lădoi, invitând-o de vreo câteva ori pe Mărioara la culcare, dar aceasta nici nu i-a răspuns, nici nu s-a mişcat de pe scaunul pe care stătea. Bărbat, tipic codrenilor, Iuăn s-a culcat după o vreme, considerând normal comportamentul miresii sale şi renunţând să-şi facă probleme din cauza „ifoselor” ei. Nana Iuliana venea din când în când la uşă pentru a vedea ceea ce se întâmplă. Mărioara a dovedit multă încăpăţânare. Biata de ea se gândea ce i se întâmplă. Păţea tocmai ceea ce nicio fată nu-şi dorea, măritişul cu urâtul. Sunt nenumărate textele folclorice în care fetele îşi rugau mamele să nu le dea după urât. Unele sunt dramatice:

„După urât de mi-i da,
Io, maică, m-oi spânzura
De crenguţa nucului
Din mijlocul târgului.
Ca şi vadă tăt târgu’
Că ce face urâtu’.
Şi să-nveţă maicile
Cum şi-şi deie fetele,
Şi să-nveţe şi-a me maică
Cum şi-o deie pă celaltă,
Şi n-o deie ca pă mine
Dup-on blăstămat şi-on câne.
(Uite, mamă, Ionelu, din repertoriul lui Radu Ciordaş)

Au trecut zile şi nopţi. Mărioara îşi trăia drama, dar nana Iuliana era sub presiunea timpului. Inteligenţa şi imaginaţia au salvat-o până la urmă. L-a chemat pe Petre într-o seară şi i-a zis:

– Măi omule, după ce să întunecă, te îmbreci în motroaşcă. O să am io grijă să arăţi ca un strâgoi adevărat. Aşa îmbrăcat intri în camera mnirilor şi umbli pă acolo fără să zâci nimnic.

– Eşti bolundă, tu, femeie?

Iuliana ştia că Mărioara este foarte fricoasă şi cum „întâlnirile” cu strâjile, pe vremea aceea, erau foarte dese şi unele dramatice, conta pe reflexul de frică şi nevoia de protecţie a fetei sale. Ce intuiţie!

După lăsarea întunericului, când camera era luminată doar de flăcările focului din sobă, stafia a intrat uşor şi a început să umble. Mărioara picotea pe scaun, oftându-şi necazul. O atingere a scaunului a fost suficientă şi fata s-a trezit cu strâgoiul în faţă. A ezitat o clipă, neştiind ce se întâmplă cu ea, s-a uitat în jur şi a sărit direct sub dricarul cu care se acoperise Iuăn. Şi o fost bună rămasă acolo.

Au făcut nunta. După opt luni de zile s-a născut o fată, apoi alţi trei copii. Nu ştiu, dar îmi imaginez că nici vechea iubire n-a murit chiar cu totul, iar cei care o acuzau pe Mărioara că se mai „îndulcea” câteodată şi câte un pic erau destul de îngăduitori. Nana Iuliana era fericită: şi cea de a doua fată a dumneaei a devenit „doamnă”. Poţi fi doamnă şi fără şcoală dacă te măriţi după domn!

Repaus_foto_Delia Florea

„Frumoasă lume, demult,
Bun-o fost, iute-o trecut”
(Consemnarea d-lui prof. Viorel Rogoz în Cartea de Onoare a Muzeului satului Oarţa de Sus)

11 iunie 2013

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: