Viaţa lui Mihai Eminescu

01_Mihai_Eminescu_04f7d970c9

de Răzvan DUCAN

Pe 15 ianuarie l-a adus barza, dar eu nu cred în berze.
Şi totuşi „Porni Luceafărul”…
Creşteau din pântecul mamei a lui aripe.
De „Indrea”, marea sărbătoare a dacilor,
devenită „Ignat”,
o apă s-a rupt şi un nod gordian era de tăiat.
Ipoteşti vine de la ipoteză.
Botoşaniul aştepta după colţul anului
să-i dea Ipoteştiului în freză!
Cu daruri nemaidate nimănui,
magii vorbelor măiestre, au venit la patul lui,
prefigurând un Crăciun al Literaturii Române.
Spune, poetule, spune!

De copil era cutreierat,
iar de tânăr îşi punea în cafea dulcea Românie.
Iosif Vulcan, tâmplarul de cuvinte vulcanizate,
L-a transformat pe „ovici” în „escu”.
Firescu, nu ? „Ce-ţi doresc eu ţie”…
„Torna, torna, fratre…”, vremuri minunate!

Şcoala, pe poante, un balet între ce primea şi ce dorea.
Când mai Cernăuţea, când mai Viena.
La Blaj, însă, numai blajenea.
Matematică? Vax! Un simplu negoţ.
Plopii îi ieşeau, la numărătoare, mereu fără soţ.
Fizică? De unde? Când „flori albastre tremur unde”…
Filosofie? Da! Alecsandri asculta la fereastră
cum la Casa Pogor din Iaşi se naşte cineva mult mai mare ca el.
Acest fapt, însă, nu l-a făcut să se dezlege la pungă.
„Că mii de ani i-au trebuit. Luminii să ne-ajungă.”
Chimie? Pliculeţul ochilor îl scufunda
în fierbinţeala de iunie a florilor de tei.
Era five o’clock-ul fiecărei veri.
…„Roşie ca mărul”…,
…„lacul codrilor albastru, nuferi galbeni îl încarcă”…
A reinventat culorile primare, parcă!?
A trimis şi scrisori fără adresare.
A fost şi la mare.
A primit în casă pe Cătălina şi Cătălin,
Dar şi pe Hyperion, să le servească cerul (în) festin.

Chibici, Ştefanelli, Slavici, Creangă, Vlahuţă
l-au legănat în hamacul prieteniei lor,
pe când el era rândaşul de rând al marelui amor.
Titu Maiorescu i-a dat un deget,
în schimbul căruia i-a luat apoi toată mâna, înmiit,
pigmeii au făcut coadă la mârâit.
Carmen Sylva i-a luat cartea şi nu i-a mai dat-o înapoi.
A fost Regina României, dar niciodată a poeziei,
dovadă că şi regii plini pot fi goi!
Iubea ca un apucat şi dormea pe sărite.
Timpul lui nu avea astâmpăr, i se comprima în orbite.
Umbla cu joben fiindcă Veronica avea năframă,
cu care îi ştergea fruntea plină de vise. Iubită şi mamă!

Pentru că arăta temperatura perfectă a timpului său imperfect,
medicii au crezut că este un termometru defect
şi l-au umplut cu injecţii cu mercur.
Kant şi Schopeanhauer, „haute couture”!
Aşa şi-a umplut portofelul cu frunze
şi buzunarele cu pietre preţioase,
luate de peste tot, din curte.
Tenorul de la spital
i-a dat o piatră să o bage la cap.
A băgat-o!
De la Tisa pân’ la Nistru,
i s-a catalogat plânsu’ sinistru,
deşi plânsu-ni-s-a el,
ca un Dumnezeu din cer.

Nu a reuşit să-nveţe a muri vreodată,
cu toate că a fost elev silitor
şi când Mortua est!
trupul i-a devenit lest,
iar sufletul nemângâiet, de dor.
Neglijenţă şi nepăsare puse în rame,
1495 de grame.
Atâta i-au găsit sub scăfârlie.
Nu tu manuscrise. Nu tu operă de sertar.
Nu tu bani, nici măcar cei de chirie,
nu tu giuvaere, nu tu cleştar.
Creierul lui s-a prăjit, uitat,
în tigaia pervazului acelei zile toride de vară.
Era apoi de ales între lada de gunoi şi gheara pisicii.
Destinul a ales. Doctorul se grăbea.
Miticii !?

Ca de-un pai, s-au agăţat apoi de dric,
Evantai de miniştri, săltând din buric,
Făcându-i vânt în pământ,
Să se apere de supărătoarea insectă
Ce bâzâia incredibil, prin cuvânt.
La Belu, acum, la o margine de rutină,
zace partea lor şi-a noastră de vină.

„Toate-s vechi şi nouă toate”
Atunci şi acum, ipocrizie pe săturate!
Ne amintim de el
doar când vrem să ne amintim de noi
şi ducem dorul propriilor statui,
ca „simple” nevoi.
Adunăm bronz din capete de peniţe,
în agore fiind noul trend pentru fiţe.
Pentru fiţi, e să nu-l citiţi,
Eminescu, nu-i aşa,
e-un Ionescu, e-un Popescu
de bon-ton,
cu adresă
în cartea de telefon.

9 ianuarie 2013

P.S. Contrar părerii generale, oficializate, Eminescu nu s-ar fi născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, ci la 20 decembrie 1849 . Două argumente sunt, în acest sens, demne de luat în seamă. Unul al fi înscrisul din Psaltirea lui Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, unde sunt consemnate, consecutiv, de mâna acestuia, datele de naştere ale tuturor copiilor săi. Astfel, jos, pe pagina a 5-a este menţiunea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti, s-a născut fiul nostru Mihai”. Celălalt ar fi că registrul pe care îl păstra Iacob Negruzi, în care membrii Societăţii literare ieşene „Junimea” şi-au însemnat data şi locul naşterii, Eminescu şi-ar fi scris cu propria mână, în dreptul numelui său. „20 decembrie 1849, Botoşani”, deasupra fiind chiar intercalat, explicativ, sfântul „Ignat”. De altfel, şi prietenul său Teodor V. Ştefanelli (care l-a cunoscut pe Eminescu încă de la Cernăuţi), menţionează în scrierile lăsate despre poet: „[…] Mie însumi mi-a spus poetul atât la Cernăuţi, cât şi la Viena că s-a născut în anul 1849, fără să-mi numească ziua şi locul naşterii”.

One Response to Viaţa lui Mihai Eminescu

  1. ioan bandila marceanu spune:

    Razvane, ce am crezut am scris cu o pagina mai apoi,adica citeste urmatorul articol cu Hulpava, si coboara usor spre comentariul pe care l-am postat din greseala sub acel articol. Un stil de salut colegial, chiar daca numai pentru trei luni, si lui Teodor Ardelean, acel monument de cultura si patriotism morosan.Oricum ,te felicit si aici pentru convorbirea metafizica si poetica asupra Eminescului nepereche.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: