Malul celălalt

poem în proză

de Mirel GIURGIU

Trec pe malul celălalt al conştiinţei de sine… Iau cu mine un sac de gânduri temătoare de timp, temătoare de căutare şi negăsire a rostului existenţei… a propriei existenţe… Mă confrunt zilnic cu monotonia cotidianului, care bate pasul mereu în aceeaşi cadenţă… Prea mulţi semeni care nu-mi seamănă sunt zgomotoşi, nevoie mare, se îmbarcă toţi în maşini cu care înroşesc zi şi noapte asfaltul pe care rulează arogant, adesea din supercomoditate, lene, dispreţ pentru mersul pe jos…

Căutarea unei anume fericiri nu are nimic în comun cu timpul, o abstracţiune care ne macină nervii şi imaginaţia. M-am gândit să cobor din barca pe care timpul o conduce nestingherit de nimeni şi de nimic pe cursul lent al vieţii mele… Trag barca timpului la mal şi mă aşez să contemplu de la înălţimea gândului care zboară mereu încotro vrea – spiritus flat ubi vult – luminile mişcătoare ale atâtor atomi zvăpăiaţi agitându-se disperat pe malul celălalt… Agitaţia lor, privită de la distanţă, descrie linii disperate pe fundalul verde-albastru al peisajului tot atât de neinteresant pentru fauna umană foarte grăbită azi, pe cât îmi apare mie de fascinant în toate detaliile lui…

Nu sunt singur aici, pe malul stâng al apei, din sacul meu de amintiri trăitoare fac să apară, pentru câteva secunde devin magician, zâmbete mirabile pe chipul unor zâne care în ciuda vremii nu s-au schimbat, aceleaşi străluciri, aceeaşi taină din priviri îmi ţine de urât ori de câte ori dorul din mine le invocă… Aceleaşi rostiri pierdute-regăsite ies din gura femeii una cu câmpul, una cu stânca, femeii curcubeu – arcul în cer tivind culori după ploaia ce ne-a surprins la ieşirea din labirintul Cheilor Turzii, aceeaşi Jeni zâmbitoare ca o dimineaţă de mai – sigură pe tot ce spune, când nu pot să desluşesc cântecul de vorbirea ei, fiindcă una erau… una sunt şi acum… În apele ochilor ei îmi apar grădinile verzi, curţile liniştite la poalele dealului plin de fagurii pădurii, primenire dospită sub potopul soarelui de vară… Cărţile mele de philosophie, deschise, închise sub umbrarul pe care-l părăseam cu tine doar atunci când vocea mamei tale ne chema la masa pusă a amiezii stropită de soare şi vin…

Pe malul conştiinţei mele activate de impulsuri solare stau de vorbă cu ţărmul celălalt al apei şi al vieţii, resimt prioritatea unei realităţi ideatice care-şi râde de ceea ce se acceptă a fi realitate concretă…

Degetele tale mângâie harfele arcului, punte întinsă între două lumi – o trecere şi o revenire la alte rosturi… Degetele tale frământă corzi vibrânde între cer şi ape dincolo de timp… dincolo de legi…

Cât de uşor poate fi dizolvat concretul se vede din fuga necontenită a omului din calea lui – ori de câte ori se eliberează de acea muncă ce-l oboseşte pe Cesare Pavese şi pe noi deopotrivă… Fuga spre iluzoriu defineşte neastâmpărul uman mai mult decât mobilul obligaţiilor la care este supus zilnic. Acest iluzoriu plăsmuit şi regăsit în arte: muzică, teatru alcătuind o altă lume – constituie o „realitate mai pură şi mai plină de esenţial existenţial decât tot artificiul instituţionalizat al vieţii impuse de societatea devoratoare de sens… Rostul vieţii fiind căutarea fericirii, devenirea întru cele spirituale – nu se poate realiza decât cu mijloacele simple ale imaginaţiei călăuzite de un dram de minte ce respinge uzul abuziv al materiei”… Dacă este adevărat că fericirea omului se regăseşte în simplitate şi puţinătatea obiectelor, cu bogăţia trăirilor în câmpul deschis larg spre lumea afectivă – atunci la ce bun privilegiul realităţii mecanice, al averii materiale pe care oricum le părăsim rând pe rând în drumul nostru spre veşnicie?

Pe malul pe care stau şi-mi fac de lucru să contemplu văzute şi nevăzute, trăiesc singura şi adevărata realitate în care cred: visul mergând la braţ cu iluzia, un dans în care simt cum mă topesc celulă cu celulă… Contemplu ziua întreagă veşnicia împrumutată apei în care barca timpului s-a scufundat imediat ce eu am părăsit-o…