de Mirel GIURGIU
Aventura spiritului este unică în fiecare din manifestările ei. Gândul omului de spirit îşi ia zborul de fiecare dată din alt cuib, iar locul unde va descinde rămâne mereu un mister…
De dragul acestei aventuri îmi reprim feluritele reacţii sufleteşti cărora, în alte condiţii decât cele create de rostirea inspirată, de obicei mă închin… Dar când mă întâlnesc cu Baudelaire sau cu Victor Hugo îmi pare că şi Apollo e aproape, că muzele îmi fac loc în Parnas ca să asist la spectacolul poeziei oferit de către cei doi mari corifei ai ei…
Muzele au grijă de marii poeţi, care la rândul lor au grijă de noi, cititorii, de aceea să nu te mire dacă voi reacţiona ca Jules Renard când mă vei surprinde cufundat în lectură, iar eu nu-ţi voi răspunde…
Nu-mi voi lua ochii din carte nici măcar la auzul morţii tatălui meu…
„Si tu venais m’embrasser pendant la lecture d’un sonnet de Baudelaire, je serais capable de ne pas m’interrompre, et si l’on m’annoncait la mort de mon pere entre deux strofes de Victor Hugo, je dirais: Attendez !” (Jules Renard) „Dacă ai veni să mă îmbrăţişezi în timpul lecturii unui sonet de Baudelaire, aş fi în stare să nu mă întrerup din citit, iar dacă mi-ar fi anunţată moartea tatălui meu între două strofe de Victor Hugo, aş spune: Aşteptaţi” (Jules Renard citat de Sacha Guitry).
Nu te mira, dragul meu prieten, că mă găseşti într-o stare de graţie, pe care nu vreau s-o împart cu nimeni, nici chiar cu tine…
Mă tem ca revelaţia uimitoare pe care mi-au dăruit-o poeţii să nu se destrame, după cum mă tem să nu mă prăbuşesc într-o clipă de neatenţie în „Marea Efemeridelor” , căzând din Olimpul în care l-am întâlnit pe Apollo, am admirat Muzele şi pe Minerva în timp ce-i punea lui Pegasus căpăstrul de aur.
Privit de la aceste celeste înălţimi la care m-am lăsat purtat pe scara versului, chiar şi Napoleon cu toate campaniile lui triumfătoare îmi pare a fi un simplu muritor pe lângă Honoré de Balzac… Amintirea victoriilor lui Bonaparte cucerite pe câmpurile de luptă de la Arcole, Lodi şi Rivoli, a celor de la Austerlitz şi Wagram, s-a topit în ceţurile câmpiei de la Waterloo… Gloria împăratului a rămas doar o legendă – imperiul lui colosal a fost desfiinţat de aliaţi, iar frontierele ce păreau a fi inexpugnabile, s-au topit de parcă ar fi fost făcute din glazură…
Toate acestea s-au petrecut în timp ce Balzac înălţa cu sârg, noapte de noapte, rând cu rând, frază cu frază, imensa Cetate numită „Comedia umană” – ce dăinuie şi azi şi va dăinui câtă vreme omenirea se va hrăni nu numai cu pâine şi apă, ci şi cu literatura clasicilor…
Această evidenţă l-a pus pe gânduri pe genialul Jules Renard care nu s-a sfiit să facă afirmaţia uimitoare: „Je donnerais cent petits chapeaux de Napoleon pour un bonnet de nuit de Balzac.” „Eu aş dărui o sută de mici pălării de-ale lui Napoleon pentru o bonetă de noapte de-a lui Balzac” (Jules Renard citat de Sacha Guitry).
Apoftegma lui Renard rezistă în tratatele de spirit de mai bine de un secol… De dincolo de lumile vizibile ea trimite înspre noi imense provocări intelectuale, ispite nobile cărora nu le pot rezista decât marii ignoranţi în ale culturii umanităţii. Mă întreb şi vă întreb, noi, epigonii, oare cum am reacţiona într-o situaţie similară celei în care umoristul francez singur s-a aflat? Ce-am prefera, dacă pe o tarabă, aşezată în faţa noastră, s-ar odihni de-o parte pălăriile bicorn ale lui Napoleon, iar de cealaltă, boneta de noapte a lui Balzac?
e-Bibliotheca septentrionalis 