Sonet diafan

de Mihai LITINSCHI

Mă duc – a câta oară? – spre locul de-ntâlnire
S-alint un fir de iarbă strivit de talpa ei,
Să simt o adiere stingându-se pe-alei,
Prin briza-i parfumată marcând o despărţire.

Mă înfior de-un foşnet, de-o umbră ce îmi pare
A-nfrânge nemişcarea, m-aşez să simt că-i cald
Conturul ei, culcată pe iarba de smarald
Şi mângâi în neştire o umbră trecătoare.

Se lasă greu amurgul, vreau noapte să se facă,
Himerele în beznă pot lesne  înşela
Şi-aş mai trăi speranţa s-aud trosnind o cracă

Sub pasu-i şovăielnic, de s-o apropia…
O umbră?… E aievea?… Crispat o las să treacă:
E-un suflet, ca şi mine sperând, deci nu e Ea…

nov. 2012