Gloria între patru pereţi…

MOTTO:
Înţepenirea nu-i o cale,
nici aduce mântuire…
Înfiorarea e a omului supremă calitate.
–––––––––––––––
Mi-ai dat, din toate tu mi-ai dat,
Sublime duh. În flacără, nu în zadar,
Obrazul către mine l-ai întors.
Mi-ai dat natura drept regat,
Putinţa de-a-i simţi splendoarea
fără de hotar.
Goethe – „Faust” în traducerea lui Lucian Blaga

de Mirel GIURGIU
Kehl – Germania

Există un grup statuar, o alegorie, în care Recunoştinţa îmbrăţişează Bunăvoinţa. Greu de închipuit ceva mai pilduitor pentru omul onest, ceva mai liniştitor şi împăciuitor pentru bietul lui suflet maltratat zilnic, asediat de flăcările urii, uitării, banalităţii cenuşii, egoismului şi egocentrismului, dincolo de limitele omenescului.

Îmbrăţişând cu privirea aceste statui mă eliberez de pasivitate, îmi vine să transmit îndemnuri mai departe… aduceţi flori de primăvară gândului, bucuraţi-l cu poezie, îndestulaţi-l cu picturi, transpuneţi-l pe portativ peste tot, gândul în armonie cu noi înşine, metamorfozele intelectului care afirmă cu tărie: „eşti ceea ce gândeşti!” Aminteşte-ţi de Cioran, iubite cititor, şi-ţi doresc să cazi pe gânduri, ca şi mine, comentând înţelesul acelei cugetări-sentinţă, noua stea apărută pe cerul său apodictic, astru zărit mai întâi de Constantin Noica: „Gloria între patru pereţi întrece slava împărăţiilor”… Avem de-a face aici cu „multa  paucis”, dimensiunea grandioasă a existenţei omului eliberându-se de caznele născute într-o lume a efemeridelor… Glorie cucerită cu ambiţia onestă de a face ideile mari să rodească în solitudine, fără ostentaţie, fără doriri de mărire din partea celui ce trudeşte şi gândeşte în sine şi pentru sine. Spectacolul minţii între cei patru pereţi în care încape doar o masă şi nici un spectator e un ritual esenţial. Nu pot merge în toată lumea, dar toată lumea poate veni la mine, toată lumea încape între cei patru pereţi dacă gândul meu se-ncarcă de fiorul faustian de care aminteşte Goethe. Dacă stau de vorbă cu Platon peripatetizând pe alee, mă consolează deplin gândul de a nu fi rătăcit nici anul acesta pe bulevardele Parisului, revin între pereţii camerei ticsite de cărţi şi de tablouri, cu fărâme din dialogurile risipite adânc în fântânile din mine… Oglinzile lor răsfrâng reverii de pe acele „Champs-Élysées” ale imaginaţiei fructuoase, ale harului de gând spiritualizat. „Phaidon” îmi oferă acele interogaţii şi răspunsuri ce ocolesc cu dibăcie „Abisalul pălăvrăgelii” crucificat într-una din aserţiunile lui Platon din cele mai acide (formulare magnifică sortită să dezavueze seniorial multrăspândita bârfă) urzeli cotidiene… Nu vreau să impresionez pe nimeni, nu mă interesează latura exterioară a lucrurilor, decât în plan cu totul secundar, îmi rostuiesc existenţa cu migală şi nebănuită îngăduinţă vizavi de semeni. Când nu mai suport povara timpului, mă repliez în ideaţie, în magnificenţa artelor, sunt numai auz când e vorba de Enescu interpretând poemul lui Chausson (ce scoică mirabilă, urechea!), sunt numai ochi când e vorba de Cézanne… Încerc să mă suport pe mine însumi în fiece clipă, s-o trec sprijinindu-mă pe cutezanţa gândului, încerc apoi să fiu îngăduitor cu lumea, de neînţeles până mai înainte…

Viaţa ne pune mereu întrebări, existenţa e mereu pe valul care urcă îndrăzneţ pe Coloana lui Brâncuşi, nici un fulger nu ne-ajunge pân-ajungem la strâmtoare, tocmai când tindeam mai abitir spre soare… Vine apoi o dilatare mare cât o speranţă, după care, urcând mai departe, coborâm pe scara timpului, atunci începem să disperăm că existăm. Apoi vine momentul să ne salvăm sau să pierim… Avem nevoie de o nouă paradigmă, de o teorie validată de febrilitatea acţiunii, de un avânt neverosimil care să prefacă obişnuitul în suprasensibil… Îmi asum paradoxul înaintării cu privirea întoarsă spre înapoi, altfel decât Orfeu, căci îmi e frică să ucid pe cineva cu privirea, îmi amintesc de Anton Pann cu toţi străbunii la un loc… După zisa lui, ei tăiau copaci pe unde noi ne chinuim, azi, să adunăm vreascuri.

Noi şi ei, azi cu vreascurile, mâine cu copacii, dar s-avem grijă să punem puieţi de înţelepciune, de credinţă şi de speranţă printre pomi răzleţi, să presărăm florile înţelepciunii trecutului înainte ca ierburile otrăvite ale necugetării momentane să le poată lua locul…

Să luăm viaţa ca o metaforă a lui „a fi”, să facem din ea o unduire sublimă a fiinţei îndumnezeite de har, aerul primenitor al spiritului care ne fereşte să cădem în animalitate…

Spectacolul lumii în „Covent Garden”-ul gloriei adus între patru pereţi de-acasă de „Casta diva” numită Angela Gheorghiu, spectacol mai grozav decât „gloria împărăţiilor”, glorie la care Emil Cioran, stând în mansarda lui pariziană, privea de sus (la propriu şi mai ales la figurat) cu mare îndreptăţire. Recunoştinţa noastră închinată artiştilor autentici, creatorilor pentru care arta este adevărata spovedanie. Ei respiră odată cu noi, noi tresărim odată cu ei, cu timpul am devenit inseparabili în sublimul care ne-a înnobilat existenţa în care credem. De câte ori m-am întâlnit cu muzele, de atâtea ori a venit împăciuitoare şi sotiria-salvare mare cât o zi de mântuire în care am învins timpul, învingându-mă pe mine…

Cui folosesc…? La ce bun jocul căruia nu mă pot decât cu greu sustrage? Cui foloseşte viaţa mea? Mă întreb adesea uitând cum mă cheamă, uitând mereu totul cu memoria care-mi joacă tot mai multe feste… Răspunsul nu-i de căutat în afară, în lumea largă şi grăbită, răsucită de torente, păgubită de risipă, ci înlăuntru, dincolo de lume şi de mine… când îmi arunc privirile lăsându-le să cadă rătăcitoare pe un portativ de linişte seniorială, când stau la o masă de vorbă cu mine însumi… între patru pereţi şi o icoană lăsând să-mi scape o rostire sau mai multe… cuvânt ambasador de gând, rostul vieţii, fruct din floare de rostire.