de Mirel GIURGIU
Kehl Germania
Casta diva
Casta diva, che inargenti
queste sacre antiche piante,
a noi volgi il bel sembiante
senza nube e senza vel…
(„Norma” de Bellini)
Casta diva, ce argentuieşti
aceste antice plante sacre,
apropie de noi frumoasa iluzie
fără nor şi fără voal…
(Fragment din cavatina lui Norma – tragedia lirică compusă de Vincenzo Bellini, pe un libret de F. Romani – Milano, 1831)
Nu mai căutaţi divinul în altă parte… l-aţi găsit aici, la operă, aici, în lojă, aici, unde, înmărmuriţi de încântare şi sublim, o ascultăm împreună pe Maria Callas, interpreta celebrei arii „Casta diva”. Deodată simţim că visul e perfect asimilat într-o îngemănare a cerului cu pământul, împreună cu noi respiră tot Pantheonul implorat într-o lungă, incomparabilă rugă, sacru şi profan, inseparabili precum Castor cu Polux, plutind cu toţi argonauţii melomani spre o „Colchida” ce se întrevede tot mai aproape pe măsură ce înaintăm cu Euterpe pe infinitul partiturii…
Norma, la Sacerdotessa, îşi temperează bine clavecinul iubirii într-o arie în care Mările nesfârşite ale frământărilor sărută albastrul bolţii, care nu le poate cuprinde, cum valurile imense ale trăirilor, în ciuda implorărilor, nu par a se linişti.
Ah, acum aud poetul ce mă cheamă, el caută furibund suprema pace, până ajunge împreună cu Norma să dea de mirabila unduire venită din vastele depărtări din care izvorăşte „un cântec încăpător, precum foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare” (Ion Barbu)… Doamne, dumnezeiescul gând îmi spune că nu se poate să nu simtă el că aici l-a găsit, deodată cu „Lauda grădinii de îngeri” învecinată cu cavatina divei, superba cariatidă, Divina diva, în stare să dăruie şi să dăinuie mult mai mult decât un nesperat joc al spiritului, darul ce-şi face loc în inima acelui fericit ascultător ce simte, ca şi mine, că pluteşte deasupra timpului, deasupra conjuncturii infernale, superba elevaţie aurorală detaşându-se de cele pământeşti a oricărui timp, îşi savurează rostul vieţii departe de vanităţi şi deşertăciuni – acum şi aici mă înconjoară atâta lumină încât nu ştiu ce să fac cu ea, cum s-o convertesc în veşnicie… Nu vreau să mă mai întorc la vechea existenţă ce-mi apare ca o tristă armură de robire… Nu vreau să mai cobor din Olimpul în care am urcat împreună cu „Casta diva” reuşind apropierea nesperată de existenţa tangibilă sacrului ocrotitor al rostirii muzicale a infinitei armonii belliniene.
Ascultăm aria sublimă a divei Norma, noi, simpli copii ai Pământului acestuia, purtători ai imensei şanse de a sluji până la ultima suflare cultul Euterpei, muza adevăratei muzici ce umple Universul cu indicibila armonie. Noi avem de ales între înnobilarea fiinţei umane şi dezonorarea ei. Asta, după cum ne raportăm mai departe la mari valori consacrate în timp sau la pastişe deplorabile, invazie de surogate efemere, lăcuste ultramediatizate răspândite până la linia pierdută a orizontului… a oricărui orizont…
e-Bibliotheca septentrionalis 