ROMÂNI ŞI UNGURI

IMG_0080

de prof. Traian RUS,
Oarţa de Sus

Ziua de 26 august 2013 mi-a adus bucuria împlinirii unui vis mai vechi, acela de a vizita necropola tumulară de la Hodod, jud. Satu Mare, despre existenţa căreia îmi semnalase inginerul silvic Gheorghe Mateaş de la Ocolul Ulmeni, consăteanul meu drag din Chelinţa. Ghiţă este genul de intelectual care îşi depăşeşte aria profesională de preocupări, fiind pasionat de tot ceea ce înseamnă istoria neamului. Tot el îmi semnalase „Ridicarea Topografică Josefină”, lucrare care conţine hărţile tuturor localităţilor din Transilvania la sfârşitul sec. al XVIII-lea.

Pe la sfârşitul lunii iunie, prietenul meu din Zalău, Marin Pop, cercetător ştiinţific la Muzeul de Istorie şi Artă din Zalău, mi-a dăruit o carte: Elena Pop Hossu-Longin (1862-1940), personalitate marcantă a Ţării Silvaniei. Viaţa şi opera, Zalău, Caiete Silvane, 2012. Marin Pop este cel mai prolific istoric din această parte a ţării, dar şi o personalitate puternic implicată în salvarea patrimoniului naţional al Sălajului şi a întregului NV al României. Din lucrarea Domniei Sale am aflat că Doamna Elena Pop a ridicat în 1931, la Hodod, un monument dedicat memoriei celor 18 soldaţi români căzuţi în luptele puternice care s-au dat acolo şi în jur, în 16 aprilie 1919, în cadrul campaniei militare pe care armata română a desfăşurat-o pentru întregirea neamului. Eram extrem de curios să văd monumentul respectiv şi, mai ales, să aflu starea în care se află, ştiind că Hododul este o localitate aproape 100% ungurească.

Pe Ghiţă Mateaş l-am „pistonat” aproape zilnic în ultimele săptămâni şi, ieri, 26 august 2013, respectul pe care mi-l poartă şi pasiunea pentru istorie au învins: s-a decis să mergem la Hodod. Mai mult, s-a oferit să mă transporte cu maşina personală până acolo. Îi mulţumesc mult şi pe această cale.

La Giurtelecul Hododului l-am luat cu noi şi pe viceprimarul comunei, domnul Vincze Joszef. Acesta mi-a mărturisit de la început:

– Domnul profesor, eu nu ştiu nimic nici despre tumuli, nici despre monumentul eroilor români.

– Nu-i nimic, vei afla astăzi, l-am încurajat.
După câţiva kilometri am intrat în pădurea Hododului şi dl. inginer ne-a arătat nu mai puţin de şapte tumuli. Iată o nouă necropolă tumulară! Pe site-ul primăriei Hodod este menţionată, iar directorul Muzeului de Istorie din Satu Mare mi-a spus că se ştie despre existenţa ei, numai că nimeni nu s-a gândit să o pună în valoare. I-am explicat viceprimarului că movilele respective sunt morminte ale comunităţilor locale, eventual ale „regilor” acestora şi că datează de prin secolul al XVI-lea î.Hr., din Epoca Bronzului. S-a arătat impresionat de spusele mele şi m-a asigurat că va face tot ceea ce este necesar pentru „promovarea” lor. N-am mai avut timp pentru a căuta şi alţi tumuli în pădurea care merge spre Lelei. Am dorit neapărat să mergem la monumentul ostaşilor români. După câteva telefoane, domnul Vincze a aflat unde e localizat şi, plin de emoţie, m-am trezit în faţa unei grădini de aproximativ 3-4 ari, în fundul căreia se afla monumentul. La drum era un gard improvizat din plasă de sârmă, prinsă pe nişte pari din lemn, fără poartă de intrare. Grădina era totuşi cosită, iar monumentul în stare destul de bună. În curtea vecină, bine întreţinută, trebăluia o femeie. Am rugat-o să vină la gard şi să ne spună cine se ocupă de monument şi de grădina respectivă. Ne-a spus că se ocupă soţul dumneaei, dar că este cam bolnav. Am insistat că dorim să vorbim cu dânsul şi a apărut, fără să se lase prea mult aşteptat. Am făcut cunoştinţă. Mi-a spus că se numeşte Szanto Alexandru şi că are 75 de ani. La viaţa sa a fost miner la Lupeni. Am închegat cu Domnia Sa următorul dialog:

– Dumneata, domnule Szanto, eşti ungur?
– Da, sută la sută.
– Cum îmi poţi explica faptul că un ungur sută la sută, cum pretinzi că eşti, se îngrijeşte de un monument al eroilor români?
– Apoi, domnule profesor, eu sunt în primul rând om şi apoi ungur. Mie ruşine ca gozul ala mare să fie vecin cu mine, iar un cimitir este un cimitir. Cei morţi trebuie respectaţi, indiferent cine sunt. Eu nu fac deosebire că sunt unguri, români sau ţigani. Oameni să fie, asta contează. Eu mă ocup de vreo zece ani de acest cimitir, fără nici un ban şi nimeni nu mi-a zis nici măcar un „mulţumesc”. Înainte se ocupa domnul director al şcolii, domnul Şaibel, care locuia în casa mea şi de la care am cumpărat-o. Pe vremea dumnealui s-au adus din fostul cimitir comun osemintele soldaţilor români şi au fost depuse în cavou. Ale ungurilor s-au dus în alt loc, iar ale nemţilor în altul. S-a constatat că este mai bine să nu fie împreună.
– Mai vine cineva pe la acest monument?
– De vreo zece ani n-a mai venit nimeni. Înainte, de Ziua Eroilor, venea armata de la Satu Mare, cu fanfara şi cu coroane de flori şi elevii de la şcoală, care spuneau poezii. O venit odată un domn de la Satu Mare, de la P.S.D., care o promis că va face gardul de la drum din plăci de beton. O zis că va da bani directorului şcolii, dar n-a mai făcut nimic.
– Dar gardul de lemn din cealaltă parte a grădinii cine l-a făcut?
– O fost aici un brigadir silvic, domnul Lupan. El l-o făcut. O adus totul pregătit şi numai l-o montat la loc. Acum iar ar trebui făcut, dar dumnealui s-o pensionat şi o plecat de aici.

Discuţiile au continuat. Viceprimarul a promis că va reabilita spaţiul şi monumentul eroilor din Hodod. Am plecat mulţumindu-i acestui om minunat, ungurul sută la sută, Szanto Alexandru. Ochii i s-au umezit. În sfârşit venise cineva să-i mulţumească pentru omenia dumnealui. L-am făcut fericit şi i-am promis că voi reveni.

Nu ştiu cu cine voi reveni la monument. Elena Pop Hossu-Longin mergea în fiecare an, pe data de 16 aprilie, şi organiza un parastas. Dar Dumneaei nu mai poate merge. Poate voi merge cu noii mei prieteni, prof. dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare, cu domnul colonel Ioan Pop Rapidu, comandantul I.S.U. Maramureş, cu ziaristul Alec Portase, redactorul-şef adjunct de la „Graiul Maramureşului”. Poate cu Marin Pop, bravul istoric de la Zalău. Poate că şi cei din Satu Mare, prefectul judeţului, comandantul armatei (dacă mai există), comandantul I.S.U., cei de la Cultul Eroilor o să vină alături de noi. Poate cu domnul Ioan Corneanu de la Satu Mare. Cu oricine se simte mândru când depune o jerbă de flori şi îngenunchează lângă un mormânt. Eu sunt la dispoziţia oricui şi pot fi contactat la telefonul 0262270545, sau la adresa de e-mail rus_traian47@yahoo.com Ar fi bine să mai putem şterge o pată a ruşinii noastre.

Despre autorităţile de la Hodod nu vreau să mă pronunţ încă. Poate că doar au neglijat obligaţiile pe care le au faţă de istoria locului, dar dacă voi vedea că nu se mişcă deloc am să le înfig sula în coaste până o vor face.

Am scris aceste rânduri şi ca să le mai trag o fleancă peste bot acelor unguri care aţâţă la ură, aşa cum este unul pe la Baia Mare, un viceprimar şovin, şi altora bolnavi la cap. Să înveţe de la Szanto Alexandru din Hodod că putem trăi cu toţii în pace şi-n bună înţelegere.

27 august 2013

2 Responses to ROMÂNI ŞI UNGURI

  1. L. N. spune:

    „Despre autorităţile de la Hodod nu vreau să mă pronunţ încă. Poate că doar au neglijat obligaţiile pe care le au faţă de istoria locului.”

    Se mai intampla ca autoritatile sa mai fie „neglijente” intr-o localitate relativ saraca, care are (ar avea) inca surprinzator de multe „obiecte istorice” de ocrotit. Mai ales daca consideram ca Hodod e doar un sat de nici 1000 de sufelete si totusi are:
    – doua castele (Wesselenyi si Degendfeld)
    – o biserica reformata aproape daramata (datorita „scufundarii” continue a terenului din jur), din care o parte a fost construit in stil gotic acum vreo 600 de ani.
    – o biserica evangelica a fostilor sasi hododeni (Zipzer-i), care in lipsa enoriasilor (emigrati, mutati, „disparuti”) a fast acum cativa ani la fel intr-o stare extrem de proasta
    – doua ramasite de tuneluri, in zona in care se afla pe vremuri cetatea Hodudului ( inainte de sec. XVIII)
    – casa parochiala reformata, care a fost construit in mare parte din pietrele cetatii (ca si cele doua castele), acum cateva sute de ani
    – mai multe cimitire. Cea reformata e cea mai mare (cu cripta familiei/grafilor Wesselenyi) , dar cea a evanghelicilor era si ea destul de mare. Insa ca copil am gasit cu prieteni si o serie de morminte vechi evreiesti, care la cateva sute de metri de cimitirul reformat erau deja total disparuta sub vegetatia densa de acolo. Nici nu mai sunt sigur unde se gasesc mormintele ortodocsilor, baptistilor is penticostalilor din sat.
    – cateva monumente a eroilor: cea a soldatilor romani cazuti aici in primul razboi mondial, cea a soldatilor din al doilea razboi mondial, si mai nou si cea a soldatilor maghiari si a localnici cazuti aparand satul impotriva armatei romane (ceea ce e pentru unii era unire, pentru altii despartire).

    • L. N. spune:

      „Din lucrarea Domniei Sale am aflat ca Doamna Elena Pop a ridicat în 1931, la Hodod, un monument dedicat memoriei celor 18 soldati români cazuti în luptele puternice care s-au dat acolo si în jur, în 16 aprilie 1919… ”

      Cred ca monumentul eroilor nu era dedicat numai celor 18 din cei cazuti in luptele din Hodod, caci pierderile armatei romane in Hodod din ziua respectiva erau mai mari. Desi cifrele exacte nu cunoastem, fiindca iarasi avem de a face cu un tipic caz de „infrumusetire” a istoriei oficiale in amandoua parte a baricadei. Jurnalul militar romanesc vorbeste doar de doi ofiteri romani cazuti si unul disparut. Nu prea se pare a fi adevarat, caci numai in Hodod au ramas 18 cadavre de soldati/voluntari romani inmormantate in cimitirul reformat. Varianta oficiala a partii maghiare cu cam 450 de pierderi de partea romana (cu ranitii cu tot) se pare iarasi cam supraestimata, caci atunci unde au disparut atata cadavre? Fapt este ca localnicii au fost pusi sa transporte multe (oare cate??) cadavre catre Cehu-Silvaniei unde o parte dintre cadavre a fost ridicat de rude, su numai cei 18 au fost ingropati in localitate.

      Cu pierderile pe partea cealalte a baricadei nu mai sunt mari diferente intre cifrele romanesti si cele maghiare. Jurnalul militar romanesc vorbeste de 30 morti si 30 disparuti. Variante maghiara vorbeste de 27 morti (plus unii dintre 20 raniti muriti mai tarziu), din care 11 civili, 7 soldati secui si 9 membri a garzilor civile din Hodod si din satele maghiare invecinate. Multi localnici (mult mai mult decat 30) avand teama de represalii s-au refugiat. Probabil din cauza pierderilor mari in partea romana era cat pe cat sa se faca represalii serioase in randul localnicilor. Pe 21 aprilie un ofiter roman a dat ordin ca sa fie stransi localnicii maghiari ramasi in sat (inclusiv femei si copii), si sa fie dusi in apropierea padurii cu scopul executiei. Se pare ca doar interventia unui ofiter francez a scapat pe localnicii in fata tragediei, desi erau deja alineati pentru executie. Un unchi a bunicei mele a fost inpuscat in chiloti (nearmat si in din spate) cu doua sate mai incolo de catre soldatii romani, in cautare de arme si refugiati din Hodod.

      Vremuri urate, cu emotii si trairi triste in amandoua parti. Ma bacur ca s-a terminat cu acele vremuri, si desi ne certam inca pe multe lucruri mai mult sau mai putin importante, dar totusi nu ne mai razboim. Poate ajungem si acolo, ca „istoriile oficiale” a celor doua popoare sa nu tot pune accentul pe ceea ce nu a mers bine intre cele doua popoare, ci mai ales pe ce a mers bine. Fidnca am preluat forte mult unul de la celalalt, si am trait destul de mult timp unul cu celalalt, ca sa punem punct diferentelor.

      ****

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: