Purtăm, în faţa Lui şi a lumii în care trăim, răspunderea vieţii pe care-o primim

„Omul poate obţine doar iluzia libertăţii, nu şi libertatea însăşi.
Dar şi iluzia libertăţii are valoarea ei.
E de-ajuns s-o avem. Dacă o pierdem, totul e pierdut.” (Emil Cioran)

Vavila Popovicide Vavila POPOVICI
Carolina de Nord, SUA

Conceptul filosofiei care se referă la comportamentul uman, la puterea sau abilitatea minţii umane de a lua o decizie în înfăptuirea unei acţiuni, ca rezultat al unei alegeri libere, este definit ca fiind liberul-arbitru. Alegerea beneficiază de existenţa alternativelor; de lipsa constrângerilor care să condiţioneze decizia, însă această libertate nu este absolută, întrucât prin actele noastre nu trebuie să lezăm libertatea celorlalţi, adică, trebuie să respectăm anumite reguli ale societăţii; de capacitatea de conştientizare a alternativelor, a consecinţelor acţiunilor; de capacitatea de a selecta o alternativă chiar şi împotriva impulsurilor primare resimţite. Dacă simţurile ne ajută în detectarea lucrurilor din exterior, putem afirma că există şi un simţ interior al sufletului, prin care cunoaştem ceea ce este în exterior şi definim prin intermediul raţiunii.

După cum se vede, libertatea îşi are limitele ei, înscriindu-se într-o normalitate, astfel încât alegerea, decizia, acţiunea să nu tulbure echilibrul societăţii în care trăim. Din capul locului, citez afirmaţiile lui Petre Ţuţea, din tratatul de Antropologie creştină: „Libertatea absolută este atemporală, ca perfecţiunea […]. Nu există libertate reală în afara triunghiului transcendent: Dumnezeu, nemurire şi libertate, ficţiuni la Kant, esenţe în viziunea platonică-creştină.”

Este important să cunoaştem concepţiile cele mai reliefante ale gânditorilor din antichitate, pentru a putea înţelege gândirea celor de astăzi, problema alegerii fiind legată de dreptate şi de fericirea omului.

Filosofii greci Socrate (469-399 î.Hr.) şi elevul său Platon (428-347 î.Hr.) au susţinut că oamenii pot să-şi exercite liberul-arbitru, libere fiind acele acţiuni care se acordă cu binele întregului.

Aristotel (387-322 î.Hr.) – spirit realist, considera că ştiinţa are de explicat cauzele devenirii, iar metafizica cauzele ei prime, începând cu Dumnezeu, „primul motor” care mişcă totul şi care gândeşte devenirea; dacă lumea este ce al formelor, ea este şi lume a scopurilor.

Filosoful grec Epictet (55-135 d.Hr.) sfătuia: „Fixează-ţi în minte o regulă şi un ideal de purtare, cărora să li te conformezi riguros atât în singurătate, cât şi între oameni”.

Liberului-arbitru a fost discutat pe larg în epoca medievală, exemplul cel mai semnificativ fiind cel al Episcopului, filosofului – Fericitul Augustin (354-430), primul teolog care a tratat în scris această problemă. Dorind să afle de unde vine răul, Augustin a ajuns la concluzia că răul nu se poate naşte decât din liberul-arbitru al voinţei; răul nu provine de la Dumnezeu, însă Dumnezeu pedepseşte un rău săvârşit. În funcţie de dorinţa sa, omul poate alege a face un rău sau a face un bine. Opţiunea omului pentru bine îl face fericit. El credea în predestinare, în sensul că doar cei aleşi de Dumnezeu vor obţine salvarea, dar că nimeni nu ştie dacă va fi ales, aşa că trebuie să poarte frica lui Dumnezeu şi să aleagă calea binelui. Liberul-arbitru era pentru el darul graţiei divine; considera că răul este o „lipsă” o „neîmplinire”, la fel cum întunericul este absenţa luminii. Toţi cunoaştem adevărul moral, spunea el, dar suntem liberi a-l împlini sau nu şi, dacă Dumnezeu dă nişte îndemnuri morale, înseamnă că nu e totul dinainte stabilit. Pentru Fericitul Augustin ceea ce în primă instanţă pare a fi rău poate fi înţeles ca bine în contextul eternităţii, pentru că, din perspectiva lui Dumnezeu asupra eternităţii, totul este bun, iar planul divin de orânduire a lumii se va împlini doar la sfârşitul ei.

Italianul Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), figură mare a filosofiei scolastice a secolului său, a atras atenţia asupra libertăţii voinţei: „Conştiinţa îşi pune hotărârea sa înainte şi după ce acţiunea a fost desăvârşită; raţiunea domină, primează intelectul în libertatea voinţei, aceasta făcându-l pe om liber”.

Filosoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) susţinea că „binele şi răul nu sunt noţiuni absolute, ci cu totul relative”, că sunt funcţie de persoană, de loc, timp şi împrejurări. Numai în stat, criteriul binelui şi răului capătă valoare, bun fiind ceea ce foloseşte vieţii în comun, rău ceea ce strică acestei vieţi.

Filosoful, matematicianul, scriitorul René Descartes (1596-1650) definea liberul-arbitru ca fiind suprema perfecţiune a omului, care ne face similari divinităţii şi chiar egali cu aceasta. În Meditaţii metafizice traduse în româneşte de scriitorul, filosoful Ion Papuc, în capitolul Despre adevăr şi despre fals, Descartes recunoaşte că în orice fraudă sau înşelăciune există o imperfecţiune, ceea ce nu poate exista în Dumnezeu. „[…] scrutându-mă mai îndeaproape şi cercetând care sunt erorile mele, descopăr că ele depind de două cauze şi anume: a puterii de a cunoaşte care este în mine, şi a puterii de a alege, sau a liberului meu arbitru, adică de intelectul meu şi în acelaşi timp de voinţa mea.” Precizează că „prin intelect nici nu afirm şi nici nu neg nici un lucru, ci doar concep ideile lucrurilor, pe care pot apoi să le afirm sau să le neg”. Punându-şi întrebarea: „Atunci de unde se nasc erorile mele?”, răspunde: „[…] din faptul că voinţa fiind cu mult mai amplă şi mai intensă decât intelectul, eu nu o înglobez între aceleaşi limite, ci o extind şi la lucruri pe care nu le înţeleg, care fiindu-mi în sine indiferente, o fac să rătăcească cu extremă uşurinţă şi alege răul în locul binelui, sau falsul pentru adevăr”.

Teologul şi filosoful francez Nicolas Malebranche (1638-1715) continuă ideile lui Descartes. Vorbind despre eroare, spune: „Eroarea este cauza mizeriei oamenilor, ea a produs răul în lume; a dat naştere şi întreţine în sufletul nostru toate relele care ne lovesc şi nu trebuie să nădăjduim o fericire solidă şi adevărată decât lucrând serios la evitarea ei”.

Pentru filosoful şi fizicianul Blaise Pascal (1626-1662), natura omului e dublă, în om, măreţia lui se amestecă cu mizeria lui. Demnitatea omului constă în raţiune, dar admite şi o cunoaştere intuitivă a inimii: „Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”. Este convins că, datorită acestui fapt, omul alege tinzând spre perfecţiunea morală care valorează mai mult decât orice ştiinţă.

Filosoful evreu-olandez Baruch Spinoza (1632-1677) – „naturalistul Spinoza” – cum îl cataloga Ţuţea, a reinterpretat liberul-arbitru: totul în natură se petrece conform unor legi necesare, nimic nefiind întâmplător. Omul liber, pentru el, este omul care se conduce după raţiune, înţelegerea fiind o „meditaţie asupra vieţii”. El distruge voinţa, considerând-o iluzie. Natura omului este supusă unei stricte cauzalităţi şi omul nu poate scăpa de acest determinism, fiindcă este integrat în natură.

Filosoful, matematicianul german Leibniz (1646-1716) considera că nu există întâmplări absolute, totul desfăşurându-se conform planului divin exprimat în monade (diviziunile lui Dumnezeu asupra lumii). Tot ce este material este divizibil la infinit, de aceea trebuie părăsit domeniul fizic, material, şi trecut în cel imaterial: punctele, atomii sunt fizici, dar nu sunt reali, numai punctele metafizice sau substanţele, unităţile incorporale, asemenea sufletului, întrunesc indivizibilitatea şi realitatea. Monadele, consideră Leibniz, sunt adevăraţii atomi, ce urcă până la suflet, apoi la spirit, pentru a sfârşi cu monada supremă – Dumnezeu. Divinitatea a creat monadele astfel încât fiecare să concorde cu celelalte. În acest mod nu mai este nevoie de intervenţia constantă a divinităţii, sufletul şi corpul stau în concordanţă între ele, şi toate monadele din univers constituie o unitate în multiplicitate, aflându-se în armonia creată de la început. Interesantă este comparaţia pe care o face spunând că voinţa nu ar putea acţiona fără să fie determinată de ceva, ca o balanţă care nu se poate mişca dacă o greutate nu o face să se încline: „Răul moral este lăsat de Dumnezeu, deoarece fără rău nu ar fi nici virtute”.

Filosoful german Immanuel Kant (1724-1804) considera că o persoană trebuie să fie liberă pentru că libertatea este un postulat necesar al consecinţelor morale. Etica lui este întemeiată pe raţiune. Impune legea morală ca fiind necesară şi general valabilă: „Acţionează aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi oricând în acelaşi timp ca principiu al unei legiferări generale”. În afara justiţiei divine, care este esenţială vieţii noastre şi de care nu putem fi absolviţi, Kant vorbeşte în mai multe rânduri despre justiţia imanentă, dreptatea care izvorăşte din intelectul individual, un simţ al corectitudinii şi al proporţiilor pe care îl are fiecare individ. Această justiţie imanentă trebuie dublată, arată Kant, de o justiţie empirică – un set de legi, o instituţie care să le aplice, un grup de oameni integri care să se asigure că societatea funcţionează potrivit acestor legi. În opinia sa, justiţia empirică serveşte justiţiei imanente. În acest mod i se aduce aminte conştiinţei că trebuie să-şi menţină întotdeauna activ spiritul justiţiar. Considerând conceptul de Dumnezeu ca aparţinând moralei, nu teologiei, el devine reprezentantul religiei morale. Iar legea morală, prin caracterul ei imperativ care se impune conştiinţei, ne dovedeşte că putem să o îndeplinim, fiind liberi în voinţa noastră. Kant atribuie derapajele omenirii faptului că omul nu se supune imperativului moral şi atunci voinţa îi este smintită şi o ia înaintea raţiunii, şi prevalării gustului pasiunilor asupra intelectului.

Filosoful danez Kierkegaard (1813-1855) descrie două sfere, sau forme ale existenţei pe care individul le poate alege: calea estetică şi calea etică. Calea estetică este un hedonism redefinit, constând în căutarea plăcerii şi cultivarea acestei stări, înlăturând plictiseala, calea etică a vieţii include un angajament intens faţă de îndatoririle sociale şi religioase. Acest angajament al datoriei reprezintă o pierdere a responsabilităţii individuale şi propune astfel o a treia formă de existenţă: cea religioasă, în care omul se supune voinţei lui Dumnezeu şi, făcând aceasta, găseşte libertatea adevărată.

Friedrich Nietzsche, filosof german (1844-1900), numit de unii „falsul profet”, considera că libertatea este voinţa de putere: „esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere” şi că, de această libertate nu se pot bucura decât clasele superioare (aristocraţii), cele inferioare fiind animate de resentiment. Moralitatea, deci, nu depinde de bunătate, corectitudine, ci de puterea celui mai tare, scopul final al omului şi al societăţii fiind acela de a-i face fericiţi pe cei mai puternici. Concepţia creştină asupra liberului-arbitru o consideră ca fiind un artificiu teologic, pentru a putea acuza omul şi a-şi asuma răspunderea pedepsirii lui. Afirmaţia „Dumnezeu a murit” este interpretată de unii ca fiind o eliberare de puterea creatoare, o dovadă a voinţei de putere din om, umanitatea trebuind să-şi asume această moarte.

Apostolul Pavel, influent misionar, născut în primii ani ai erei creştine, menţiona la vremea sa că „legea morală e înscrisă în inima omului”. Alături de legea morală există şi o conştiinţă morală, acea dispoziţie sufletească a omului care-l îndeamnă să se conformeze legii morale. Cu ajutorul conştiinţei morale, omul este în stare să judece şi să aprecieze ideea de bine. Conştiinţa este deci organul de cunoaştere, aplicare şi împlinire sau neîmplinire a legii morale, condusă fiind de logică şi, în final, ea este liberul nostru arbitru.

Pe măsură ce religia creştină a luat amploare, s-a pus pregnant problema răului şi a liberului-arbitru. Creştinismul considerând că Dumnezeu este omniscient şi omnipotent, se interpreta că se extinde şi asupra viitorului, Dumnezeu hotărând acţiunile omului dinainte. Doctrina predestinării însă ar face imposibilă existenţa liberului-arbitru. Pentru că moralitatea, datoria, evitarea păcatului sunt elemente de bază ale învăţăturilor creştine, se punea întrebarea dacă oamenii mai sunt responsabili din punct de vedere moral, odată ce predestinarea este acceptată. Există multe încercări de explicare a acestui părelnic paradox.

Sunt şi alte doctrine, viziuni diferite asupra liberului-arbitru. Majoritatea existenţialiştilor, de exemplu, consideră liberul-arbitru ca fiind caracteristic oamenilor. Neavând o natură fixă precum o au animalele sau plantele, fiecare om are propriile lui alegeri, care îi permit să-şi creeze propria natură, fire.

Liberul-arbitru nu poate fi exclus, pentru că, logic, până şi refuzul de a alege este o alegere. El include angajament şi responsabilitate, astfel omul trebuie să-şi asume riscul şi responsabilitatea urmării unui drum. Văzând cum se desfăşoară viaţa noastră, nu putem să negăm existenţa unei fiinţe superioare care supervizează alegerile fiecărui om, astfel încât alegerea unuia să nu afecteze întreaga umanitate. Poate fi această intervenţie „Efectul fluturelui”?

Fiecare om este creat altfel. Venim cu o informaţie despre această viaţă, informaţie pe care o conştientizăm în timp, la început ghidându-ne instinctual. Fiecare îşi are, aşa-spus destinul său, acea menire (datorie) de îndeplinit, înţelegându-se că omul trebuie să se înalţe prin faptele sale pe parcursul vieţii, dar drumul pe care îl parcurge până la împlinirea acestei meniri, sau refuzul împlinirii, este alegerea noastră personală, fără a fi voinţa altcuiva. Oamenii au libertatea alegerii, iar Dumnezeu nu este responsabil de alegerea noastră. Responsabili suntem noi. Viaţa pământească are ca scop dobândirea unor trepte de înălţare, prin realizarea valorilor morale, bazate pe iubirea de semeni şi de Dumnezeu. De aceea călătoria noastră este atât de importantă, atingerea destinaţiei (menirea), sau neatingerea ei, repet, depinde de noi. De unde ştim că ideea de liber-arbitru nu coincide cu aşa-zisul destin, că orice am alege, predestinarea se impune? – se întreabă unii. Cred că sunt cei care se prevalează de destin în faţa lipsei de voinţă, de curaj, de înţelegere, explicându-şi astfel nereuşita în viaţă!

Alţii au formulat ideea conform căreia, dacă universul este pur raţional, el trebuie să se bazeze strict pe succesiunea cauză-efect: fiecare acţiune trebuie să fie precedată de o cauză. Ştiinţa încearcă să-şi impună punctul de vedere în acest sens, susţinând că tot ceea ce se întâmplă se supune legilor naturii – legilor fizicii şi chimiei, existând trei factori determinativi: bagajul genetic, istoria personală de până la momentul deciziei şi un oarecare grad de hazard. Consideră că, aşa cum străvechile concepte precum suflet, spirit, minte „carteziană” au devenit metafore, pierzându-şi consistenţa odată cu evoluţia ştiinţei, tot aşa conceptul de liber-arbitru ar trebui să dispară, lăsând loc liber cercetărilor biologice şi neurologice. Cum s-ar zice, liberul-arbitru nu-şi mai găseşte loc în acest scenariu. Dar factorul hazard pare să complice raţionamentul.

Evenimentele se petrec cu un scop moral, ne învaţă religia, şi totuşi există hazard sau „întâmplare” – evenimente imprevizibile ale vieţii –, pe care religia le numeşte minuni, considerându-le fapte supranaturale, care depăşesc legile naturii. Fiecare dintre noi îşi poate aminti momente din viaţă în care a intervenit ceva neprevăzut, neaşteptat, o acţiune minoră care a dat curs unui întreg lanţ de evenimente ce a culminat cu o schimbare majoră, fie pozitivă, fie negativă. Dacă ne-a bucurat, ne-a mirat, spunem că a fost un miracol. Datorită unor aşa-zise întâmplări, au avut loc de-a lungul timpului descoperiri ştiinţifice: Arhimede a descoperit celebra sa lege pe când se afla în baie, Newton a fost lovit de un măr în cap şi a definit legea atracţiei universale, August Kekulé von Stradonitz a visat formula benzenului etc. Hazardului nu îi putem determina legile şi, atunci, nu ar putea fi chiar intervenţia directă a Divinităţii în materie? Einstein recunoştea, oarecum, acest lucru, atunci când spunea despre coincidenţe sau probabilităţi că sunt „modalitatea în care Dumnezeu vrea să rămână necunoscut”. Preotul, teologul român Dumitru Popescu (decedat în 2010), continuator al ideilor Părintelui Stăniloae (decedat în 1993), în cartea sa Introducere în dogma ortodoxă, susţine: „creaţia continuă este posibilă doar în măsura în care creatorul păstrează o legătură internă cu universul prin energiile Sale necreate şi aduce lucrurile la existenţă prin raţiunile lor interne la timpul potrivit, după înţelepciunea Sa”. Poate că toate intervenţiile au fost şi sunt făcute în scopul păstrării echilibrului vieţii. Ar fi logic!

Unii nu pot accepta ideea liberului-arbitru pentru că ar însemna, în viziunea lor, o renunţare la determinism. Determinismul are multe forme, cele mai multe nu acceptă voinţa liberă. Două forme mai importante ale determinismului sunt cel mecanicist şi cel probabilistic. Primul se bazează pe absolutizarea cauzalităţii mecanice şi a legilor dinamice, excluzând întâmplarea şi orice incertitudine, şi care nu poate admite hazardul şi libertatea umană, întâmplarea fiind socotită doar ca expresie a recunoaşterii cauzelor ascunse ale fenomenelor. Cel de al doilea – probabilistic – a apărut în secolul XX-lea, în urma faptului că cel mecanicist intrase în conflict cu ştiinţele, în primul rând cu genetica. Adepţii determinismului se întreabă: Cum ar putea nişte particule să facă altceva decât să urmeze legile stricte ale fizicii?; din moment ce toată gândirea noastră este rezultatul acţiunii creierului, care este material şi funcţionează pe baza legităţilor naturale, cum ar putea să apară undeva un factor de decizie opţional? Altă categorie sunt cei care nu văd un conflict neapărat între materialism – determinism şi liberul-arbitru, fac aluzie la fenomenele de natură cuantică, care contrazic determinismul rigid. În ideea lor, nu este exclus ca la nivelul cel mai intim al structurilor cerebrale să se afle procese de natură cuantică sau de o altă natură, acum necunoscută şi, în acest caz, noţiunea de liber-arbitru ar fi un nonsens. „Tehnologia a spulberat mitul libertăţii individuale: teoria reţelelor a demonstrat că, la ora actuală, destinul fiecărui individ poate fi calculat cu o precizie de peste 90%. Rămas în viaţa noastră într-un procent de doar 10%, liberul-arbitru va fi şters curând de un computer suficient de performant” – am găsit scris într-un ziar. Aşa să fie?

De luat în seamă cred că sunt contradicţiile noastre interne. Ele fac parte din noi şi nu elimină conceptul de liber-arbitru, ci din contră. Petre Ţuţea, în cartea sa Omul – tratat de antropologie creştină, sublinia: „Libertatea reală este legată de nemurire şi perfecţiune”. Tot el aminteşte aprecierile Sfântului Augustin: „Când Dumnezeu, nemurirea şi libertatea sunt ficţiuni, omul rămâne un animal raţional, bolnav şi muritor”; pentru filosoful francez al secolului XIII-lea, Jean Jacques Rousseau – un depravat; pentru filosoful, teologul, poetul german al aceluiaşi secol, Herder – un biped.

Cei care simţim divin, oriunde ne-am afla, ştim că ne aducem contribuţia la schimbările lumii, că toţi suntem dăruiţi de la Dumnezeu cu „potenţialul fluturelui”, acea voinţă a coconului de a ieşi printr-o gaură mică la lumină… În fiecare fiinţă vie există un potenţial care poate da roade decât dacă este stimulat pentru a merge în direcţia creşterii, dezvoltării (din larvă – fluture!). Părintele Stăniloae spunea: „nu putem înţelege natura şi semnificaţia ştiinţei şi tehnologiei fără a recunoaşte un destin înalt omului, chemarea omului de a găsi împlinirea în Dumnezeu”. Dacă nu posedăm această certitudine, nu putem înţelege nimic din ceea ce ni se întâmplă în viaţă.

„Ce las în urma mea, un destin sau o biografie?!” – se întreba scriitorul Octavian Paler. După umila mea părere, destinul se scrie odată cu viaţa noastră şi în urmă ne rămâne biografia, mica noastră istorie pe care o adăugăm universului şi care diferă de la unul la altul, fiecare având un timp al său în care se produc evenimentele, efecte ale unor cauze pe care le provocăm noi prin mişcarea în această lume. În momentul în care încetăm a ne mai mişca, evenimentele noastre dispar, istoria personală nu se mai scrie, spiritul – parte din noi – îşi urmează calea în veşnicie. În aceste condiţii poate fi viaţa noastră o simplă existenţă biologică? Rezultatele vieţii trăite sunt ale judecăţii noastre, ale voinţei, curajului şi străduinţei. Depinde de noi, de înţelegerea, responsabilitatea noastră şi în primul rând de cât de mult ne iubim viaţa. Suntem stăpâni şi răspunzători ai faptelor noastre şi merită să încercăm să ne dorim o viaţă armonioasă. Supervizarea, controlul vieţii însă trebuie să admitem că este făcut de o inteligenţă superioară. Noi amintim trecutul, vedem şi acţionăm în clipa prezentă, imaginăm viitorul. Posibil ca Dumnezeu să le poată vedea pe toate laolaltă. Căci, „mărginitul” om „nu poate cuprinde pe Cel nemărginit!”

Am ascultat şi o conferinţă a unui profesor de psihologie care susţinea că liberul-arbitru este o iluzie a minţii. Conferinţa se încheia cu întrebarea: „Dacă Dumnezeu este omniscient înseamnă că El ştie decizia pe care o voi lua mâine; dacă El ştie ce decizie iau mâine, eu astăzi mai sunt liber de decizia pe care o iau mâine?” Da!, ne spune credinţa, Dumnezeu este atotştiutor, dar ne-a lăsat liberul-arbitru pentru calea vieţii! Omul este liber să aleagă, dacă omul nu ar putea alege, nu ar exista responsabilitate individuală. Din perspectiva unei lumi materialiste, deterministe, sigur că nu pot interveni capacităţi decizionale subiective, iar din punct de vedere neurofiziologic, pe care se insista în acea conferinţă, lipsa liberului-arbitru ar fi dovedită de faptul că există o oarecare activitate inconştientă care apare în creier înainte ca noi să fim conştienţi de decizia luată. Dar, spun, este posibil ca decizia pe care o luăm aparent inconştient să nu fie altceva decât re-folosirea unei decizii luate conştient anterior într-o situaţie similară, memorată deci, memoria aparţinând domeniului inconştientului. Explicite sunt afirmaţiile credinţei creştine, precum „legea morală firească este legea întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui şi care poate fi descoperită prin lumina firească a minţii omeneşti”. Conform acestei legi, omul poate deosebi ce este bine să facă, ce hotărâre trebuie să ia. Ni se aduce la cunoştinţă că lucrăm cu percepţii ale realităţii şi aceste percepţii diferă, faptul că intenţiile sunt diferite de acţiunile noastre de multe ori, că acţiunile au la bază întotdeauna o cauză (cauză-efect), că trebuie găsite şi tratate cauzele de bază ale acţiunilor. Aduc aminte, în acest moment, cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul (580-662): „Tot ce se mişcă, se mişcă, desigur, dintr-o cauză […]”. Iar atâta timp cât toate sunt rezultatul unor cauze găsite (să zicem), s-ar putea spune că această „libertate” nu există – variantă susţinută de determinişti. În această interpretare, chiar şi noţiuni precum „voinţa”, „decizia” etc. sunt catalogate simplu, ca fiind efecte ale unor cauze, la fel ca la orice mecanism. Cum, întreb, nu avem putere de decizie, precum şi puterea de a ne schimba decizia? Este ceva iluzoriu în această capacitate a noastră? Convinsă sunt, şi ca mine poate mulţi alţii, de existenţa liberului-arbitru şi de necesitatea existenţei lui! Acţionăm de multe ori împotriva intereselor genelor care ne-au dat naştere, întrucât avem un creier care poate alege din multitudinea ivită a situaţiilor, poate decide şi avem această libertate. Uneori nu suntem capabili de a conştientiza, a determina, a răspunde la toţi stimulii şi greşim alegerea care ar fi în favoarea noastră, este uman, aceasta se explică prin limita noastră de înţelegere, sau prin momentul confuz în care ne aflăm la momentul alegerii. Sigur că este util să înţelegem mecanismul intim de la nivel neuronal sau subneuronal – cel care creează posibilitatea alegerii – dar este mult mai necesar să înţelegem că această posibilitate de alegere există şi că trebuie să o exercităm. O afirmaţie însă care mi-a dat fiori a fost părerea că „la nivel social dacă vrei să-i schimbi comportamentul, să-i dai omului modele mintale, să-l expui la modele pe care vrei să le ai la nivel social şi la modelele pe care vrei să le eviţi şi care trebuie să fie însoţite de pedepse şi recompense, accentul mutându-se de pe pedeapsă pe reeducare cu modele sociale adecvate. Omului nu trebuie să i se spună să nu facă un lucru, ci să i se dea modele mintale, să-l expui la modul pe care vrei să-l ai la nivel social şi la modelele pe care vrei să le eviţi, care să fie însoţite de pedepse şi recompense. Accentul trebuie mutat de pe pedeapsă pe reeducare cu modele sociale adecvate”. Mi-a amintit de reeducarea făcută, impusă în experimentul Piteşti din ţara noastră, care aducea modelul pedagogiei lui Makarenko, pe vremea comunismului numit „pedagog de geniu”, spălarea creierelor şi implantarea ideologiei marxist-leniniste, făurirea unui „om nou”, strivind astfel educaţia primită în familie şi care ţine de tradiţie. Sigur că numai cei care am trăit acele vremuri putem face asemenea similitudini! Revin spunând că, dacă nu ar exista libera noastră alegere, ar dispărea noţiunile de intenţie, de responsabilitate, de dorinţă, de ambiţie, de dezbatere, de scop, de alegere, nu am mai dori să încercăm a schimba ceva în bine în comportamentul nostru, în folosul nostru, al semenilor noştri, ci ne-am supune unui determinism, acea teorie care susţine universalitatea principiului cauzalităţii: fenomenele naturii, societăţii şi gândirii se nasc şi se dezvoltă în virtutea unor cauze, mişcarea lor fiind guvernată de legi obiective. Există însă probabilităţi în rezultatul obţinut al alegerii, fiindcă nu trăim în universul filosofiei deterministe, în care nu se acceptă nici un miracol, nici un eveniment pur întâmplător, ci trăim într-unul probabilistic. Cum s-ar mai manifesta voinţa noastră, ce s-ar întâmpla cu simţul regretului? Cum şi cui i-am mai putea adresa cuvântul: „Iartă-mă!”? Într-o lume deterministă nu poţi face altceva decât ceea ce îţi este determinat şi-atunci la ce ar mai folosi efortul nostru? Ar dispărea optimismul, încrederea, idealul, speranţa. Am convingerea, spun încă o dată, că libertatea de a alege este reală şi nu este iluzorie. Şi să nu apăsăm prea tare pe pedala lucidităţii, fiindcă luciditatea „este ruptura dintre spirit şi lume”, după cum spunea Emil Cioran. Este aşa de frumoasă lumea prin varietatea sa fizică şi spirituală! Poate această frumuseţe îşi are sfinţenia sa! Ce ar fi dacă am semăna toţi la înfăţişare şi gând?

Părintele Dumitru Stăniloae, referindu-se la teoria Big Bang-ului (dar este valabil şi în expunerea altor teorii) spunea: „teologia ortodoxă ia progresul ştiinţific în calcul numai în măsura în care ştiinţa aduce o contribuţie la progresul spiritului uman, şi numai în măsura în care adânceşte în om experienţa propriei realităţi spirituale şi a realităţii spirituale supreme, niciuna dintre ele neputând fi redusă la un nivel fizic şi chimic”.

Ne naştem cu acceptul Divinităţii. Avem un rost pe lume şi voinţa de a-l împlini. Nu suntem roboţi, să îndeplinim anumite fapte, ci suntem lăsaţi liberi să alegem din multitudinea acţiunilor posibile şi cred că purtăm în faţa Lui şi a lumii în care trăim, răspunderea vieţii pe care o primim.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: