Atunci când sensul căutării şi al călătoriei prin viaţă înseamnă pictură în cuvinte

„Ilinca”, proză scurtă de Victoriţa Duţu

Motto: În mine e doar cer, e doar cer.

de Octavian D. CURPAŞ
Phoenix, Arizona

Victorita Dutu_1În volumul de proză scurtă „Ilinca”, Victoriţa Duţu aduce în prim-plan simbolul încriptat. Ermetismul, pe de o parte, şi profunzimea acestei proze, pe de altă parte, se concretizează în expresia amplă, dar şi în concentrarea de idei în care cuvintele şi simbolurile izbucnesc dintr-un spaţiu ascuns, uman şi infinit în acelaşi timp. Concizia Victoriţei Duţu reflectă o conştiinţă neliniştită, complexă şi vastă, aflată în căutarea unei lumi superioare celei existente. Scriitoarea se exprimă cu simplitate şi fiecare povestire ascunde sensuri figurate, metaforice, atent elaborate.

Victoriţa Duţu – pe scurt

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri „Spaţii”. Urmează volumele „Cuvintele”, „Vreau o altă lume”, „Călătoria gândului”, „Cea care aş fi”, „Singurătatea tatălui” şi „Izvoarele vieţii”. Poeta s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în judeţul Botoşani. Absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi având un masterat în Logică şi Hermeneutică, Victoriţa Duţu este în prezent profesor titular de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, ea realizează la TVRM Cultural şi Educaţional, emisiunea „Gândeşti, deci exişti”. Anul 2009 i-a adus Victoriţei Duţu, Premiul Internaţional de poezie „NAJI NAAMAN”. Pe lângă literatură, televiziune şi munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura.

„În haină de nuntă”

„Mâncarea aceasta mi-a fost dată din nou şi eu nu pot ajunge la ea, poate că nu pot să lupt pentru ea, m-am gândit eu”, spune autoarea. Hrana aceasta, despre care vorbeşte Victoriţa Duţu, este împărtăşirea de destinul artistului, în speţă al scriitorului. Detaliile ce particularizează proza ei au o latură spectaculoasă. La acestea vin să se adauge tiparele ceremoniale ale desfăşurării vieţii cotidiene, pline de culoare şi de parfumul unei altei lumii, aşa cum este în „Căprioara”. De remarcat că în această povestire există posibilitatea imixtiunii ficţionalului, descoperit mai ales în finalul apoteotic: „Ilinca zbura cu sufletul şi plutea cu trupul prin zăpada care îi îmbrăca paşii şi gândurile în culorile ei transparente, spre mănăstirea de unde venise. Intră în biserică în haină de nuntă, pentru că începuse Vecernia.”

„Acest mister”

În „Ilinca”, pentru autoare, „cerul continuă să fie […] mai departe ca o salvare.” Pe baza acestei realităţi, Victoriţa Duţu construieşte imaginea, dar şi o acţiune ficţională, ce îi dezvăluie viziunea. „Eu chiar pictez în minte şi mă văd plutind undeva foarte departe în timp, în eternitatea memoriei şi a conştiinţei mele, şi de aceea nu mă îndoiesc că aceste imagini o să le găsesc puse la locul lor şi peste câteva sute de ani când eu poate aş fi vrut să mă întorc, dar nu o s-o mai pot face pentru că atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.” Rod al imaginaţiei creatoare, misterul are la Victoriţa Duţu funcţie primordială, dând dinamism naraţiunii şi conturând personajele, surprinzând starea momentului.

„Singura mea şansă este arta mea”

Destinul terestru al scriitoarei se suprapune până la un anumit punct cu cel al Ilincăi. În „Sentiment al vastităţii”, de exemplu, zbuciumul scufundării în neant, în uitare, este depăşit prin artă, mijlocul prin care se produce fixarea eroinei în eternitate. „Dacă m-aş putea dezveli şi m-aş putea revărsa cu mintea mea asemeni unui film sau unei cărţi, oare cum aş putea să arăt cu atâtea imagini pe care niciodată nu aş putea să le mai scot din minte, singura mea şansă este arta mea dacă vreau să trăiesc forma sublimă de exteriorizare.”

„Imaginea ferestrei”

În „Imaginea ferestrei”, lucrurile sunt reaşezate în ordinea firească, şi Victorita Dutu_2bunul simţ are câştig de cauză, prin artă, în faţa iraţionalului şi agresivităţii societăţii. Doar astfel poate fi explorată lumea, iar mediul malefic, iraţional, pervertitor al imaginilor „care ne bulversează, care ne incită, care ne provoacă, care ne umilesc, care ne fac să vedem în noi doar o fiinţă decăzută, fără nici o posibilitate de salvare, de schimbare”, creând un absurd existenţial, este redus la nefiinţă.

„Imaginea care purifică”

„Arta, arta, aceasta este menirea ei, să fie expresia acestei căutări a noastre, prin imaginea care purifică, nu imaginea care distruge, care ucide, care ne transformă în simpli utilizatori ai instinctelor.” Odată cu această definiţie a artei, a catharsisului, intrăm în domeniul poeticului, imaginaţia cititorului deschizându-se spre o realitate nouă, imposibil a fi devorată de timp, complet opusă materialităţii lumii.

„Pe fruntea unui gând şi în lacrima unei inimi”

În aceeaşi categorie a poeticului se încadrează şi povestirea „Floare de colţ”. „Atunci, o minune se petrecu, în timp ce soarele o învăluia în lumina lui caldă, inima ei înflori, înflori floarea de colţ, ce se prelungea, se prelungea devenind rază de soare călătoare spre stele. Floarea de colţ lăcrimă, lacrima deveni diamant ce cuprindea în el razele răsăritului de soare. Diamantul acela stă şi acum pe fruntea unui gând şi în lacrima unei inimi.” Scenă memorabilă, această înflorire are un sens profund, pentru că ne trimite cu gândul la viitor.

„A biruit lumina”

Astfel, viaţa se dezvăluie cu cele două feţe ale ei – trecutul şi viitorul, întunericul şi lumina, profanul şi sacrul. Neliniştea generată de actul creaţiei este îmbrăcată în elemente religioase, semn că truda artistului preface urâtul în estetic, iar damnarea, teama de singurătate şi suferinţa sunt înghiţite de credinţa în Divinitate. „Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede porţiunea de foc printre nori, a răsărit soarele înainte de a ajunge pe lac. A biruit lumina, e ca apariţia ta, Dumnezeule în negura minţii mele de om muritor” („Ciocârlia”). Iluminarea spirituală este formula unui viitor în care vecinătatea cerului aprinde scânteia de divin din uman. Şi astfel, se întâmplă miracolul: „acesta este până la urmă infinitul, floarea aceasta care are rădăcinile în cosmos şi se lasă privită de mine” („Sentiment al vastităţii”). „Acesta este până la urmă infinitul”, afirmă prozatoarea, iar între plus şi minus infinit, trăiesc cuvintele sale, întrupate în „puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a merge înainte, orice ar fi.”

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: