„Spaţii” de Victoriţa Duţu – Versuri despre „veşnicia coborâtă printr-un cânt”

Motto: Vreau / Să pot / Să regăsesc / Visarea

de Octavian D. CURPAŞ
Phoenix, Arizona

Victorita Dutu_1„Spaţii”, volumul de debut al Victoriţei Duţu, apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în august 2003, impresionează prin discursul liric, în care viaţa este definită ca un fluviu ce curge neîntrerupt, în cadrul căruia existenţa devine un simplu fragment, o ipostază. Cultivând o poezie a trăirilor profunde şi zbuciumate, o poezie dinamică, în care imaginile sunt aranjate după un tipar dinainte stabilit, Victoriţa Duţu realizează în „Spaţii” splendide meditaţii, în care incertitudinile se împletesc cu motivul întoarcerii la viaţă, al renaşterii, al descoperirii lui Dumnezeu. Scris pe un ton de confesiune, „Spaţii” are ca imagine-nucleu nostalgia cerului şi autocontemplarea spiritului. Versurile emoţionează prin nevoia de aşezare sub semnul veşniciei, prin dorinţa de a depăşi tot ce stă sub semnul efemerităţii. În „Spaţii”, intrarea într-o zonă sacră înseamnă parcurgerea căii spre realitatea absolută, opusă profanului, ce aduce cu sine purificare, reechilibrare, redobândirea puterii iniţiale. Meditaţia religioasă, aspiraţia la desăvârşirea proprie, posibilă prin descoperirea lui Dumnezeu, dar şi rugăciunea vorbesc despre găsirea drumului spre înţelepciune şi spre libertate, spre adevăr.

Premiul Internaţional de poezie „NAJI NAAMAN”

Victoriţa Duţu s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în judeţul Botoşani. Licenţiată a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi având un masterat în logică şi hermeneutică, este, în prezent, profesor titular de matematică, la un colegiu din Bucureşti. După placheta de versuri „Spaţii”, urmează volumele „Cuvintele”, „Vreau o altă lume”, „Călătoria gândului”, „Cea care aş fi”, „Singurătatea tatălui” şi „Izvoarele vieţii”. Pe lângă literatură şi munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura. Despre această pasiune, poeta spune: „Pictoriţa din mine consideră că trebuie să picteze şi să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest: „să te priveşti în inimă şi apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este aşezată lumina cerului şi apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca şi rugăciunea, ca şi visul, ca şi puterea şi forţa vieţii. Prin această întoarcere, ochii devin curaţi şi poţi să vezi Adevărul, Calea şi Viaţa.” Anul 2009 i-a adus autoarei o importantă recunoaştere – Premiul internaţional de poezie „NAJI NAAMAN”. În opinia ei, toate realizările sale de până acum sunt foarte mari, pentru că reprezintă darul lui Dumnezeu şi reflectă curăţia oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Conştientă că de una singură nu ar fi putut să facă nimic, Victoriţa Duţu spune că fiecare realizare a sa este extraordinar de importantă, pentru că a fost colosală la momentul în care a venit. Dincolo de toate însă, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a merge înainte, orice ar fi.

„… trebuie / Să devin / Eu…”

„Consider că mergem prea repede şi nu mai avem timp să privim cerul care se oglindeşte pe umerii noştri”, afirma Victoriţa Duţu. În „Cerc”, poemul cu care se deschide volumul „Spaţii”, autoarea încearcă să privească cerul, într-o încercare de revenire la obârşie, care este de fapt, întoarcerea spre Dumnezeu. Versurile oglindesc universul spiritual al autoarei prin viziuni răsturnate, tragice, ale neputinţei ce se transformă în negaţie, într-o decădere a cunoaşterii biblice, de la începuturi. Trecerea la ideea de zbor, de aripă, se face încet. „Era în aripa mea / Ochiul ce mă durea. / Zburam cu aripile strânse, / Zburam cu capul plecat, / Zburam cu mâinile-ntinse / În zări… / Spre El…” În aceeaşi poezie, natura, imaginea lumii exterioare au rolul de a face să izbucnească deschideri ale interiorului, tributare introspecţiei. Contactul cu natura este în primul rând vizual, iar plasticitatea cuvintelor emoţionează. „Ruptură de deal / Şi muchii de sferă / Vin spre mine / Şi m-alungă-n larg. / Hei, oglindă a mării… / Nu mă primi !! / Nu mă primi !!”

Spiritul inadaptabil, superior prin gândire, al poetei, are conştiinţa lucidă a deşertăciunii. Geniul trăieşte nemulţumirea, în raport cu planul existenţial. În „Poarta ce s-a deschis”, autoarea merge mai departe, până la sondarea straturilor subconştientului şi conştientului. „Dacă ar fi să adorm, / M-aş gândi / Că mă voi trezi cândva, / Departe în timp, / În conştiinţa mea, / Dar mie mi-e frică s-adorm, / Mi-e frică să mă las / Într-un somn adânc, / Mi-e frică de / Uitare.” Autoarea notează cu minuţiozitate gesturi, atitudini, emoţii, frământări, folosind cuvinte ce sugerează durerea şi expresii ce conferă o profundă pregnanţă lirismului. „Spre cevaul din mine, / Şi vântul îmi spulberă pletele, / Şi glasul cântat / Mă trezeşte din vis, / Amintindu-mi, / Că trebuie / Să devin / Eu..” („Ceva”) sau „Ochiul din aripa mea / Ce mă durea , plângea” („Cerc”).

„Gândul pur”

De altfel, referindu-se la sine, Victoriţa Duţu spunea: „Totul încerc să îndrept către Dumnezeu. El este singurul care este şi toată creaţia Lui poartă pecetea Sfintei Treimi, adică şi noi. Nu e frumos, că omul a primit poruncă de la Dumnezeu să fie fericit?” Iată cum redă poeta această fericire: „Totul cântă şi tace / Ca-n vis, / Dang, dang, dang, / Cântă prin zăpadă / Clopotul. / Cântare veche / Înveşmântată în alb. / O carte uitată / În deal la izvor. / Şi mă-nvârt, / Şi dansez / În cântec de clopot” („Ceva”). Natura, oamenii şi sacrul dau mărturie despre armonia desăvârşită a căutării şi evocă patimile şi năzuinţele unui suflet însetat de lumină şi mântuire. „Trebuie / Să ajung / La / Gândul pur, / La / Gândul pur… / Cuvintele mele / Au încetat să mai fie. / Totul îmi cântă / În privire şi glas. / Eu plutesc în muzica din mine, / Şi privesc, / Şi privesc / Şi mă-nalţ, / Şi mă-nalţ / Şi nu mai ştiu..” („Ceva”)

„Flacăra deveni rotundă”

Victorita DutuÎn poemele Victoriţiei Duţu, nostalgia pământului se împleteşte cu mesajele cerului. Versurile ei vorbesc despre împăcare, despre miracolul dragostei pure, despre armonie. Peisajul interior face posibil ca ideea şi sentimentul să prindă forme. Poeta iubeşte tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi se ancorează permanent în credinţă, ca în poemul „Culori”. „Mă-nvârt într-un picior, / Mă-nvârt / Şi ploaia cade / Deasupra mea, / Spălându-mi / Praful / De pe haine. / Hainele subţiri / Şi florile / Primesc binecuvântarea / Luminii. / Privesc spre cer, / Primindu-mi / Sărutul ploii” sau în „Cerc”, unde cercul devine simbolul perfecţiunii. „O jumătate de flacără / Ardea în jos peste flori. / Crengile se scurgeau în flăcări / Pe pămâtul arzând. / Ardea pământul mereu, / Vulcanic ardeau stelele, / Visele… visele… / Cealaltă jumătate de flacără zbura. / Aripi creşteau prin locurile / Unde ea ardea pământul, / Aripi creşteau cu faţa spre lună / Aripi creşteau / Pe acolo pe unde zbura / Şi-n nebunia ei mare se izbi / De cealaltă jumătate a ei. / Luă foc tot pământul / Şi-n această ardere de jertfă / Flacăra deveni rotundă.” Arderea de jertfă ne trimite cu gândul la actul religios, la părăsirea zonei profanului şi întoarcerea la sacralitate.

„În cântec de clopot”

„E o dualitate pe care o trăiesc zilnic şi cred că fiecare dintre noi trăieşte aşa prin ascunsul din noi. O parte din mine a ţâşnit în sus, către cer, şi cealaltă e rostogolită în bolovanii călcaţi de paşii oamenilor, indiferenţi la mersul lumii şi al lor”, se confesează poeta. În stihurile Victoriţei Duţu, firescul gândului şi naturaleţea expresiei dau valoare conduitei morale a creştinului, conduită din care face parte şi rugăciunea. „Rugăciune / Clopot / Rugăciune / Dangăt / Bate clopotul / Sună clopotul / Rugăciune / Rugăciune.” Sacrificiul dureros şi sfânt al Celui din Veşnicii, simbol al forţei morale şi fizice, se regăseşte în dangătul clopotului în faţa cerului. Sunetul clopotului evocă ispita înfrântă, doborârea păcatului, conferind versurilor un sens special, o semnificaţie morală deosebită. Asemenea unui cântec solemn ce trimite în sufletul cititorului emoţii tulburătoare, dangătul de clopot evocă moartea pe cruce a Mântuitorului, care devine astfel, prototipul crezului creştin. „Totul cântă şi tace / Ca-n vis, / Dang, dang, dang, / Cântă prin zăpadă / Clopotul. / Cântare veche / Înveşmântată în alb. / O carte uitată / În deal la izvor. / Şi mă-nvârt, / Şi dansez / În cântec de clopot” („Ceva”). De asemenea, lumânarea este evocată ca simbol al iluminării, al avansării sub îndrumarea divină pe calea la capătul căreia sufletul dobândeşte liniştea absolută. „Lumânare / Călăuză de drum / Lumânarea / Ce lumină / Drumul…” („Cerc”).

„Totul trece. / Totul rămâne…”

Dispoziţia sufletească a poetei, imposibilitatea de a trăi indiferenţa şi detaşarea contemplativă indică faptul că izvorul de apă vie din suflet, iubirea şi devotamentul aflate în luptă cu răul şi egoismul, cu ambiţiile ce stăpânesc lumea, vor învinge. „Lumea / Nu e decât / Un amalgam / De simboluri / Absurde. / Veşnicia / Coboară / Printr-un cânt, / Ce a încetat / Să mai fie / Cuvânt” („Poarta ce s-a deschis”). Ispita, răul pot fi biruite prin demnitate umană, prin hrănirea din pâinea Evangheliilor. Sufletul poetei este frământat de conştiinţa tragică a păcatului originar, de realitatea propriei impurităţi, şi tinde spre o lume albă, pură. Victoriţa Duţu ne invită la naşterea din nou a tot ceea ce este humă, a lutului, la puritatea ce triumfă asupra păcatului, la lumina ce domină întunericul, la raiul ce înfrânge iadul, la echilibrul ce biruie tentaţia. „Stau / În întunericul de catran / Al încăperii mele / Şi aştept / Răsăritul soarelui. / Văd cum întunericul / Se luminează încet, / Dar sigur. / Semnalul cocoşului / Anunţă sosirea zorilor, / Ca o trâmbiţă puternică / De lumină / În întunericul ce-şi revarsă / Chipul în / Oglinda / Din odaia mea” („Culori”) Confesiunea lirică, jocul pictural al luminilor şi umbrelor, încărcătura metaforică, poetizarea unor imagini biblice, abordarea unor teme precum suferinţa, binele, răul, divinitatea aduc accente dramatice în „Spaţiile” Victoriţei Duţu. Spontaneitatea, firescul, inocenţa, sentimentul de înstrăinare, opţiunea între real şi ideal vorbesc, pe de o parte, despre neputinţa omenească de a-şi depăşi limitele în zborul spre înalt, iar pe de altă parte, despre libertatea lăuntrică. „E veşnică această / Contradicţie, / Ce ne frământă / Paşii şi gândirea, / Ne-apropie, / Ne desparte / Şi iarăşi ne aruncă-n / Orizonturi depărtate” („Poarta ce s-a deschis”). Autoarea cântă universalitatea trecerii, a curgerii, a efemerului raportate la eternitate. „Munţii răscoală munţii, / Timpul răscoală vremea, / Locul aşteaptă să vină sfârşitul, / Omul aşteaptă să vină iubirea. / Totul trece. / Totul rămâne” („Poarta ce s-a deschis”).

Aşteptarea

Durerea este văzută de Victoriţa Duţu ca un debut al frumuseţii, al luminii. „Ochii vin spre mine / Şi genele mă dor, / Mă doare tot, / Inclusiv / Bolta cerească / A visului meu” („Culori”). Lucrurile ce o înconjoară nu sunt reduse la simple elemente de decor, nu sunt dematerializate. De fapt, abstractizarea îi este străină poetei. În stihurile Victoriţei Duţu, dorinţa de materialitate rămâne covârşitoare şi trădează o puternică şi vie curiozitate intelectuală. „Privesc mereu / La o poartă galbenă, / Deschisă / Dar nu o pot trece, / Pentru că sunt / Prea mult afară / Şi prea puţin / Înlăuntru” („Culori”) sau „Puterea / De a găsi, / De a găsi lucrurile din afară, / De a le descoperi esenţa, / Esenţa din lăuntru” („Poarta ce s-a deschis”). Motivul aşteptării, specific romanticilor, folosit şi de Eminescu, este preluat de Victoriţa Duţu în „Culori”. Impresia de ireal, de vis, imaginea vizuală a porţii mereu deschise vorbesc despre iluziile pierdute, despre imposibilitatea împlinirii idealului în această lume imperfectă şi ostilă, despre inadaptabilitatea celui ce vrea „o altă lume”. „Aşteptarea / Îmi răstoarnă gândurile, / Devin o altă fiinţă, / Cu o altă minte, / Ce-mi ascunde / Propriile mele gânduri. / Mi-e frică / De poarta / Mereu deschisă, / Pe care nu intră nimeni.” Culoarea dă forţă şi dramatism versurilor sale. Simţul estetic superior, viziunea stărilor pure, contrastele au la bază ideea obţinerii adevărului, a cunoaşterii paradiziace. Cromatica Victoriţei Duţu relevă fantezie şi exuberanţă. „Apele lacului / La început luminoase / Şi apoi revărsate / Spre albastru, / Înconjurat de verde, / Ce merge spre galben, / Galben ce urcă / Spre violet / Şi apoi / Spre albastru” („Culori”).

„Noi nu putem cunoaşte decât prin taina puterii Lui creatoare”

„… Pământul este creat de Dumnezeu şi poartă pecetea Sfintei Treimi… Şi m-am gândit la cele trei săgeţi de lumină care poartă în ele pecetea treiului, Ele ce ating devine lumină, putere, energie, forţă, culoare, sens. Sunt două sfere exterioare, una în întuneric, care abia se vede, şi cealaltă – lumina de la aceste energii, este vorba aici de partea lumii care ne este nouă arătată şi dăruită nouă spre cunoaştere, şi cealaltă parte, care se ascunde, pentru că Dumnezeu este infinit, dar noi nu putem cunoaşte decât prin taina puterii Lui creatoare”, spunea Victoriţa Duţu. În lumina acestor cuvinte, poeta ne invită pe noi, călătorii, în lumea poeziei, să găsim intrarea într-un univers în care totul se descrie prin spaţii. Nu ne rămâne decât să trecem pragul şi să ne bucurăm de imagini estetice de un lirism dens şi luminos. „Poarta / E larg deschisă / Pentru călători / Dar asta e intrarea” („Culori”).

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: