Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XI (2013), nr. 262 (16-30 septembrie)

foto_Adrian Pop

de pr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Preţul civilizaţiei. Trăim într-o epocă în care istoria se scrie cu o rapiditate fără precedent. Descoperiri ştiinţifice în toate domeniile de activitate au loc frecvent, invenţii de toate felurile creează noi şi noi maşinării, noi produse chimice, medicamente etc. Astăzi copiii se joacă cu aparate pe care nici nu le visau generaţiile trecute. Cu 20-25 de ani în urmă, cineva care fusese în Italia îmi povestea că acolo există televizoare pe care le mânuieşti de la distanţă, cu telecomanda. Nu puteam înţelege mecanismul respectiv, fiindcă eram obişnuit să apăs ori să rotesc cele câteva butoane de la televizorul meu. Cu 30 de ani în urmă îmi spunea cineva că poate fi scrisă o scrisoare în America şi în clipa imediat următoare ea să fie în Europa. Nu puteam înţelege! Îmi spunea cineva că există telefoane „la purtător”, fără fir, cu care poţi da telefon oriunde în lume, direct, fără centralistă, fără aşteptări interminabile pe la oficii, cum tot cu astfel de telefon poţi fi sunat de oriunde din lume şi găsit în câteva clipe, indiferent unde te-ai afla. Îmi spunea cineva cu câteva decenii în urmă că din satelit poate să se ştie dacă o maşină sau un alt obiect de pe pământ a fost mutat doi centimetri. Astăzi asemenea lucruri le ştiu şi copiii de grădiniţă şi tot ei manevrează cu uşurinţă şi televizoare cu telecomandă şi telefoane mobile şi calculatoare şi multe altele!
calculator_foto_alexandru-ioan-romanE bine, nu e bine că ştiinţa şi tehnica avansează atât de repede şi schimbă ceva din viaţa noastră, din felul nostru de a fi? Greu de spus! Este greu, fiindcă unele din aceste noutăţi sunt spre binele nostru, altele spre răul nostru! Ne vom opri, spre exemplu, asupra unui aspect, care mi se pare deosebit de interesant şi dureros în acelaşi timp.
Poporul român a creat opere nemuritoare în domeniul folclorului şi etnografiei, fie că a fost vorba de poezii, de legende, poveşti, de dansuri, de cusături şi ţesături, fie de muzică vocală şi instrumentală. Aproape în fiecare sat era câte o formaţie de lăutari, care preluau de la bătrâni cântecele şi melodiile vechi, le foloseau o viaţă, cu ele câştigându-şi pâinea şi apoi le transmiteau urmaşilor. Aşa au ajuns până la noi acele nestemate inconfundabile, care ne definesc ca popor în concertul popoarelor lumii. Fiecare român ştia câteva cântece, cu care-şi mângâia zilele şi sufletul, fie că era vorba de bucurie, fie de necaz, fie că era jale sau fericire. Doina îl însoţea pe român în tot locul şi în tot ceasul. Duminică de duminică, în centrul satelor erau hore, fie cu lăutari locali, fie cu lăutari aduşi din alte sate. O duminică sau o sărbătoare fără horă era o zi pierdută. Anul era socotit după nedei. Fiecare sat avea nedeia lui într-o anumită sărbătoare şi tot tineretul abia aştepta ca să meargă acolo la horă, să asculte muzică, să joace, să se întâlnească cu prieteni şi cunoscuţi. Asta până au început să apară aparatele care au înregistrat şi au redat cântecele populare. Îmi amintesc că în Bârda primul patefon a fost al lui Sabin al lui Cotăriţă. Era croitor şi câştiga binişor. Când cânta patefonul lui, şedeau femeile cu cobelcile cu apă în spinare şi ascultau din drum. Şi aveau şi ce să asculte! Cânta Maria Lătăreţu, cânta Maria Tănase, Zavaidoc şi alţi artişti de seamă. La vioară cânta Ionel Budişteanu cu orchestra Radiodifuziunii, Efta Botoca, tarafuri de lăutari vestiţi şi mulţi alţii. Tuturor le plăcea. Era folclor de calitate, interpretat de profesionişti de mâna întâi. Uşor-uşor, s-au înmulţit patefoanele în sat. Era o adevărată concurenţă. Au apărut şi aparatele de radio. Primul a fost al lui George al lui Truţă. Şedeam cu oile pe Ciochiţă şi ascultam radioul lui în Roleşti. S-au înmulţit repede şi aparatele de radio din sat. S-a produs însă ceva în sufletul oamenilor care ascultau la aceste aparate muzica populară. Ei au început să prindă gustul calităţii. Dacă până aci, horele şi cântecele lui Trancu şi Codin erau minunate, iar taraful de clarinetişti din Pârlage era mană cerească, oamenii au înţeles că se poate mai bine, că nu ceea ce au este cel mai bun. Uşor-uşor, urechea s-a obişnuit cu cântecele de pe plăcile de patefon, ori cu cele transmise la radio. Muzica lui Trancu, a pârlăgenilor, a început să zgârie urechile tot mai subţiri ale ascultătorilor. Horele s-au rărit. Laudele la adresa muzicanţilor locali au dispărut. Tezaurul lor de cântece a intrat uşor-uşor în uitare. Altele erau preferinţele ascultătorilor, altele pretenţiile. Aşa s-a ajuns ca în câteva decenii să nu mai fie tarafuri de lăutari în sate. Cântecele locale, autentice, au dispărut. Dacă rogi acum pe cineva să-ţi cânte un cântec popular vechi, rar mai găseşti ceva inedit. Cei care cântă au repertoriul alimentat cu cântecele interpreţilor recunoscuţi, profesionişti. Cei care vor să facă ei înşişi carieră în arta interpretativă, merg la arhivele de folclor, ascultă înregistrări de altădată, descifrează cântece vechi din cărţi şi reviste, ori compun ei înşişi cum cred că e mai bine. Formaţiile şi interpreţii care apar pe posturile de televiziune sunt pregătiţi de oameni de meserie, sunt absolvenţi de şcoli de artă, licee de artă şi conservatoare. Cântecul popular interpretat de ei este ca o piesă de arheologie descoperită în pământ, curăţită, recondiţionată. Folclor adevărat pe teren este aproape inexistent.
Acelaşi lucru mi-e teamă că se întâmplă cu muzica bisericească. Avem televiziuni şi posturi de radio care transmit slujbe religioase zilnic. Sunt ascultate de mulţi cu atenţie şi evlavie. Este un lucru excepţional. Mă întreb însă: nu cumva şi aici va interveni gustul calităţii? După ce asculţi o slujbă la patriarhie ori la episcopie oficiată de unul sau mai mulţi ierarhi, cu coruri superbe, cu muzică psaltică interpretată „ca la carte”, mai suporţi lălăiala unui cântăreţ de strană din satul tău? Poate n-are şcoală de cântăreţi, ci a învăţat după ureche, poate a trecut prin şcoală ca gâsca prin apă, poate nu-l mai ajută vocea. Tu ai urechea formată de acum pe muzica bisericească de calitate şi te deranjează ceea ce ţi se cântă la strană în sătucul tău uitat de lume. Azi aşa, mâine aşa, poimâine nu te mai duci la biserică. Preferi să stai în faţa televizorului, să te uiţi la slujbă acolo, să pui aparatul de radio să-ţi transmită o slujbă, în timp ce tu lucrezi altceva, sau, pur şi simplu, stai tolănit în pat! E un câştig pentru viaţa ta duhovnicească, e un câştig pentru Biserică? Vă las să meditaţi singuri!

*

Acatiste_foto_Delia Florea

Sfaturi părinteşti. Din cartea Cărarea Împărăţiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:

URZIREA CĂDERII. Înaintea lui Dumnezeu poate greşi chiar şi un popor întreg. Astfel, primul rege al iudeilor, Saul, a fost ales şi cerut de toţi bătrânii lui Israil, fără plăcerea lui Samuil proorocul şi fără voia lui Dumnezeu (I Reg., VIII, 4). Totuşi, Dumnezeu i-a lăsat în sfatul lor şi le-a dat lucrul după care-i trăgea inima. „Înaintea oamenilor – zice înţeleptul – este viaţa şi moartea şi oricare le va plăcea, li se va da. Dar să lucreze păgâneşte nimănui n-a poruncit şi nimănui n-a dat libertatea să păcătuiască” (Is. Sir., XV, 15). Lăsându-i Dumnezeu în voile lor, iată pe bătrânii poporului, ei, cei datori cu cunoştinţa, înscriindu-se la o datorie grea, pe care vor avea să o ispăşească împreună: şi rege şi popor. La aşa sfat al lor, a zis Domnul către Samuil: „Ascultă glasul poporului, căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei” (I Reg., VIII, 7).
Iată momentul în istorie când oamenii se depărtează de Dumnezeu mai vârtos ca până acuma, îl izgonesc din trebile cetăţeneşti, unde de acum încolo nu le mai trebuie conducerea lui Dumnezeu. Acesta-i momentul căderii oamenilor de la teocraţie la regalitate. S-a luptat Samuil cu poporul, ca să nu-l lase să facă o asemenea greşeală; însă ei văzuseră slava de la curţile regilor vecini şi a regilor pe care-i bătuseră şi sclipirea aurului le-a luat mintea din nou şi se răniseră la inimă cu mândria şi cu slava deşartă. De aceea n-au ascultat sfatul lui Dumnezeu prin prooroc, ci ţineau una: „Dă-ne rege, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare!” Şi a zis Domnul a doua oară către Samuil: „Ascultă glasul lor şi pune-le rege!” (I Reg., VIII, 22). Aşa i-a scos Dumnezeu înainte pe Saul, care se abătuse pe la Samuil văzătorul, să-l întrebe de nişte măgăriţe rătăcite. Pe acesta l-a uns rege turnându-i mir pe cap. L-a sărutat şi i-a spus datoriile şi drepturile de rege, precum şi că se va schimba şi se va face alt om, dându-i Dumnezeu altă inimă, până şi dar proorocesc” (I Reg. X, l-9). După oarecare vreme, la înnoirea prăznuirii, Samuil, ca să-i lege strâns de poruncile lui Dumnezeu, din nou le-a adus aminte cât de mare e păcatul pe care l-au făcut înaintea lui Dumnezeu, că au cerut rege. Samuil şi-a întărit cuvântul acesta, cerând fulger şi ploaie în vremea secerişului şi a fost aşa, încât frica de Dumnezeu şi de Samuil cuprinsese tot poporul. Abia la a treia mustrare cu semn, poporul şi-a recunoscut greşeala, şi a zis: „Roagă-te pentru robii tăi înaintea Domnului Dumnezeului tău, ca să nu murim; căci la toate celelalte păcate ale noastre am mai adăugat un păcat, când am cerut rege” (I Reg., XII, 19).
Ar fi locul să ne întrebăm: oare, de ce proorocul dădea mereu poporului greşeala peste nas? Cu rostul ca să înţeleagă poporul că a greşit, schimbându-şi teocraţia cu regatul; şi, înţelegând, din adâncuri să-şi ceară iertare, că altfel nu vine iertarea. Mulţi, până nu-şi înţeleg greşelile, se cred curaţi apărându-se: că n-au omorât, n-au dat foc şi aşa mai departe. De fapt, ei sunt închişi şi legaţi la minte cu un văl de întuneric, care nu se rupe altfel, decât numai când le izbeşti păcatele peste obraz. Asta era osteneala proorocului: să lucreze cum va şti pocăinţa din adânc a poporului, ca să vie de la faţa lui Dumnezeu cale milostivă de îndreptare, vremuri de reînviorare, iar nu osândă şi urgie mare”.
PUTEREA CARE NU ASCULTĂ. În vremea aceea, Samuil trimis a fost de Domnul către Saul să-i spună: „Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israil, cum i s-a împotrivit în cale, când venea din Egipt. Mergi acum şi bate pe Amalec… şi nimiceşte toate ale lui. Să nu iei pentru tine nimic de la ei, ci nimiceşte şi dă blestemului toate câte le are. Să nu-l cruţi şi să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de ţâţă, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin” (I Reg., XV, 2-3).
Aceasta era porunca lui Dumnezeu către Saul, care, purtând sabie, a primit în ascultare o treabă de sabie. „Dar Saul şi poporul iarăşi au făcut de capul lor: au cruţat pe Agag, regele lui Amalec, pe cele mai bune din oi şi din vitele cornute, mieii îngrăşaţi şi tot ce era bun n-au vrut să piardă. Iar toate lucrurile neînsemnate şi rele, le-au pierdut. Atunci a fost cuvântul Domnului către Samuil, zicând: „Îmi pare rău, că am pus pe Saul rege, căci el s-a abătut de la Mine şi cuvântul Meu nu l-a împlinit”. Iată cum de la neascultare începe căderea de la Dumnezeu şi greşelile se ţin lanţ, una după alta.
Oare, pentru nişte miei şi nişte vite cornute şi pentru că războinicii au cruţat pe căpetenia lui Amalec, să se fi supărat Dumnezeu aşa de tare, încât să se tânguie omului, că-i pare rău de ce a făcut, punând pe Saul rege? Sfânta Scriptură, Cartea lui Dumnezeu, are literă şi are duh. De aceea şi citiri sunt două. Dacă-ţi dezleagă Dumnezeu taina ascunsă în litere o pricepi; dacă nu ţi-o dezleagă nu pricepi decât litere. Astfel, cufundându-ne în urma timpurilor, peste rostogolul veacurilor, dăm de vedenia lui Avraam (Fac., XV, 12): La asfinţitul soarelui a căzut pe Avraam somn greu şi iată l-a cuprins întuneric şi frică mare. Atunci a zis Domnul către Avraam: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor nemernici în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani, dar pe neamul acela, căruia vor robi, îl voi judeca Eu şi, după aceea, vor ieşi să vină aici cu avere mare. Iar tu vei trece la părinţii tăi în pace şi vei fi îngropat la bătrâneţi fericite. Ei însă se vor întoarce aici în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor”. Ce să fie cuvintele acestea? O descoperire făcută lui Avraam, un cuvânt al lui Dumnezeu către om, care dezvăluia purtarea Sa de grijă, cu care ocârmuieşte neamurile peste veacuri, înspre o ispăşire şi o mântuire a neamurilor. Cuvântul acesta al lui Dumnezeu, spus lui Avraam cu sute de ani în urmă, venea să se împlinească în zilele lui Saul. De aceea, aşa a fost cuvântul Domnului către Saul, prin Samuil, zicând: „Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israil […], când venea din Egipt. Mergi acum şi bate pe Amalec şi nimiceşte toate ale lui”. Cuvântul acestei ocârmuiri a lui Dumnezeu nu l-a ascultat regele; şi de aceea s-a supărat Dumnezeu şi i-a părut rău că l-a pus rege, căci nu i-a împlinit porunca întocmai, cuvântul care arcuia voia Sa peste veacuri, şi „acum” atingea din nou pe oameni.

*

Amăgire şi înfrânare. Un tată credincios mergea cu fiul său, într-o zi de sărbătoare, printr-o livadă şi vorbeau despre învăţătura creştină. Copilul punea întrebări, iar tatăl îi răspundea cu lămuririle necesare.
Ajungând ei în dreptul unui pom cu roade frumoase, tatăl întinse mâna să ia câteva şi să mănânce, dar repede se opri. Copilul văzând aceasta îl întrebă:
– De ce nu iei fructe, tată?
– Pentru că vreau să mă înfrânez, copilul meu.
– Dar nu este îngăduit să luăm fructe?, zise copilul.
– Ba da, răspunse tatăl.
– Atunci de ce nu iei?
– Pentru că adesea trebuie să ne înfrânăm de la ce este îngăduit.
– Dar de ce, tată?
– Pentru ca să ne vină mai uşor să ne înfrânăm cu mai multă putere de la cele neîngăduite.
Copilul a înţeles frumoasa pildă. Oare, au înţeles şi adulţii? (cules de pe internet)

*

Rastignirea_foto_Adrian PopLocul lui Iisus. Într-o margine de sat, Domnul Hristos era răstignit pe o cruce. Sătenii erau foarte fericiţi că era aproape de ei şi, astfel, veneau să-i ceară diferite favoruri, pe care Domnul le împlinea întotdeauna.
Din dragoste şi milă pentru ei, Mântuitorul îi întreabă:
– Nu vreţi, copilaşi, să Mă coborâţi de pe cruce şi să merg cu voi în sat? Să locuiesc cu voi, să fiu mai aproape de voi şi să vă împlinesc toate dorinţele, să nu vă mai osteniţi până aici, la marginea satului?
Ezitând puţin, sătenii L-au dat jos de pe Cruce şi au mers cu Dânsul în sat.
Domnul Hristos a spus că vrea să meargă întâi în biserică, iar un sătean auzind, a fugit înainte ca să dea de veste, dar biserica era închisă.
Trist şi cu lacrimi în ochi, Domnul Hristos, de-acolo, a mers din casă în casă, dorind să rămână la vreun creştin, dar toţi s-au scuzat că nu-L pot primi, din diferite pricini.
Pentru că nu-I găseau loc Domnului Hristos în mijlocul lor, sătenii i-au zis:
– Doamne, după cum vezi, nu ai loc la noi, dar, ca să-Ţi arătăm afecţiunea noastră, uite, Ţi-am pregătit o cruce nouă, cuie noi şi o cunună nouă de spini. Nu vrei să Te ducem să Te răstignim din nou în marginea satului? Are să-Ţi fie mai bine acolo. Şi Domnul Hristos, în marea Sa iubire faţă de oameni, S-a lăsat răstignit din nou, aşteptând şi azi ca tu, suflet drag, care citeşti această istorioară, să dai fuga în marginea satului, să-L dai jos de pe cruce pe Domnul Hristos, să-L primeşti în inimă, în casă, şi El îţi va da viaţă veşnică, dacă vei împlini poruncile Lui şi mai ales porunca dragostei. (Cules de pe internet.)

*

Un vrăjmaş viclean. În America de Nord, băştinaşii sălbatici Timukua, pentru a prinde căprioare, uneltesc în felul următor: cu multă trudă ucid câteva, după aceea se îmbracă în blănurile lor, umblă în patru labe, ca şi căprioarele, şi în felul acesta viclean se apropie de aceste animale blânde, acolo unde ele pasc. Acelea nu bagă de seamă că sub blănuri se ascund ucigaşii lor. Atunci vânătorii scot armele şi le omoară.
La fel se apropie şi de noi, creştinii, vicleanul păcat, pentru a ne ucide sufletele. Să fim cu luare-aminte şi să ne păzim sufletul eliberat de patimi şi neprihănit, aproape de Dumnezeu.
Din neatenţie, din rea cunoaştere şi la îndemnul diavolului, ucigaşul de oameni, deseori cădem în păcate mici sau mari, în cugete ruşinoase, rostim cuvinte nepotrivite şi săvârşim fapte care nu se cuvin creştinilor, care s-au îmbrăcat în Hristos şi ar trebui să aibă evlavie.
Dându-ne seama de păcatele noastre, suntem datori să ne pocăim cum trebuie de ele, prin părăsirea relelor noastre purtări, spre împăcarea cu Preamilostivul Dumnezeu. Prin pocăinţa şi spovedania noastră sinceră, Dumnezeu ne iartă păcatele prin intermediul preotului duhovnic.
Dumnezeu ne-a dăruit nouă, oamenilor, două harisme. Una este că, după moartea şi stricăciunea trupului nostru, reînviem şi, din muritori, devenim nemuritori. Cealaltă este că, dacă păcătuim şi apoi ne pocăim, Dumnezeu ne iartă. Adică Domnul ne-a dăruit multă iubire şi cinstire (Cules de pe internet).

*

Altar_foto_Delia Florea

Creştinarea regelui. Clovis, regele francilor, s-a creştinat în urma unei făgăduinţe. El se căsătorise cu o creştină numită Clotilda, care se silea din toate puterile să-şi aducă soţul la adevărata credinţă. Plecând el la război împotriva germanilor, la despărţire ea îi spuse:
– Nu-ţi pune nădejdea în idoli, ci în Dumnezeul cel Adevărat, Care este Atotputernic şi-ţi poate da biruinţă asupra vrăjmaşilor tăi.
În bătălia hotărâtoare de la Tolbias (Alsacia), armata lui Clovis începu să se retragă şi ar fi fost cu siguranţă biruită dacă regele, aducându-şi aminte de cuvintele soţiei sale, n-ar fi strigat încrezător:
– Zeii mei m-au părăsit. De aceea, Te rog pe Tine, Doamne Dumnezeule al creştinilor, să-mi dai ajutorul Tău. Dacă Tu mă scapi din mâna vrăjmaşilor mei, am să mă botez şi am să introduc credinţa creştină în regatul meu.
După terminarea acestei rugăciuni, primi veste că supremul comandant al germanilor fusese lovit de moarte şi că oştile duşmane, cuprinse de spaimă, fug înapoi în neorânduială.
Clovis a câştigat astfel o bătălie măreaţă. Atunci a strigat:
– Cu adevărat, Mare şi Puternic este Dumnezeul creştinilor!
Şi, pentru a-şi ţine jurământul, s-a botezat în acelaşi an de către Episcopul Remigius în Catedrala Reims, împreună cu 3.000 de fruntaşi ai Regatului său (anul 406 d. Hr.).
Iată ce dar binecuvântat este să ai în casă o femeie creştină cu adevărat. Prin credinţa, prin răbdarea şi prin îndemnul său, o soţie creştină poate să creştineze un regat. De aceea vă îndemn pe voi, cei care doriţi să vă căsătoriţi, să vă luaţi soţii creştine cu adevărat, care să împlinească poruncile lui Dumnezeu, fiind nelipsite de la biserică. Nu vă luaţi femei din discotecă sau alte locuri de păcătuire, căci veţi regreta amarnic. O femeie credincioasă lui Dumnezeu va fi credincioasă şi bărbatului său. Să nu uitaţi lucrul acesta!
Pe cei care sunteţi deja căsătoriţi şi aveţi femei evlavioase, vă îndemn să le respectaţi şi să nu le opriţi de la mergerea la biserică sau de la alte activităţi şi fapte bune, căci Acela Căruia îi slujeşte cu dragoste soţia ta, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, nu va lăsa nepedepsit gestul tău. (Cules de pe internet.)

*

File de jurnal. 30 august 1981.
Azi am avut slujbă la Malovăţ. N-am avut voie cu maşina. M-am dus cu primarul Victor Stănciulescu până la Malovăţ. Mi-a spus că un grup de indivizi au spart un post de miliţie din judeţul Timiş la 23 august şi au luat de acolo arme şi muniţie. Au urcat apoi într-un autobuz în care se aflau 30 de persoane şi au forţat şoferul să meargă spre aeroportul din Timişoara. Au cerut oficialităţilor să le dea 40.000 dolari şi un avion al Crucii Roşii spre a pleca din ţară, în caz contrar ameninţând că vor împuşca toate persoanele aflate în autobuz. Au început tratativele. Problema a ajuns până la Ceauşescu. Preşedintele a refuzat să le aprobe cererea, dând indicaţii să se facă totul ca să-i prindă pe terorişti, vii sau morţi. Au mers la faţa locului un grup de comando şi mai multe trupe de miliţie şi securitate. Au încercat să simuleze că le dau banii, dar de îndată ce s-au convins că-i înşală, teroriştii l-au împuşcat pe securistul care le-a dus servieta cu bani. Au urmat schimburi de focuri. Teroriştii au asasinat toţi pasagerii din autobuz, au ucis mai mulţi dintre miliţienii şi securiştii care i-au asaltat şi apoi au căzut şi ei.
Primarul mi-a spus că au primit dispoziţie să distribuie la populaţie câte 300 ml de ulei şi câte 400 g de zahăr de persoană pe lună. Şi-a manifestat teama faţă de tensiunea crescândă a populaţiei faţă de lipsa de alimente. La prim-secretarul judeţului, Iulian Ploştinaru, au început să se înmulţească delegaţiile de muncitori, care cer o serie de îmbunătăţiri. În viitorii 3-4 ani, însă, situaţia pare că va fi destul de sumbră. Aceasta, pe de o parte, din cauza datoriilor enorme, pe care le avem în străinătate, iar pe de alta greutăţii ce-o întâmpinăm la vânzarea produselor noastre pe piaţa externă. (Va urma.)

*

Folclor din Mehedinţi(XXV). Vom reda în acest număr câteva cântece/strigături satirice, culese de la Trocan Dumitru (Trancu) (născut în 1907) din Bârda, la 26 aug. 1972 şi un descântec cules de la Stănciulescu Gheorghiţa (născută la 24 febr. 1904) din Bârda, la 23 dec. 1971. Iată-le:

Toate fetele de azi
Dau cu pudră pe obraz
Și rumenesc buzele,
Se fac ca maimuţele.

*

Totă ziua-s la oglindă
Și gunoiu-i până-n grindă!
Pune boii la tânjală
Să scoată gunoiu-afară!

*

III. Toate fetele de-acum
Nu ştiu lucrul nicidecum
Nici să ţese, nici să coase,
Nici să măture prin case,

Nici să facă un ciorap,
Nici să scuture un pat,
Nici să şteargă un dulap.
Când se bagă la război,
Picioarele-i sunt piroi
Și când schimbă iţele,
Miaună ca mâţele!

*

Printre iţe, printre spată,
Paşte-o iapă-mpiedecată.
La mijlocul iţelor,
Cuibarul șocâţilor
Printre iţe şi fuştei,
Trece scroafa cu purcei!

*

Mândra mea de mândră ce-i
În casă ține purcei.
Pe sub pat e tot jimat,
După uşă, tot cenuşă!

*

Ploaie, Doamne, Blahniţa
Să facă porumb pe ea,
Șapte poli bănicioara.
Să le vândă fetele
Să-şi nădească fotele,
Să poarte dobânzile,
Când vin angaralele!

*

VII. Foaie verde bob năut,
Ieşi dracul pe pământ,
Fete cu aur la gât,
N-au o palmă de pământ!
Cu ciorapi de musalină,
Și dorm tot pe rogojină
Și cu pantofiori de lac,
Dar n-au basmale pe cap,
Nici în spate baibarac;
Și cu fotele de fir
De la bănci din Severin.
Să trăiască băncile,
Care-au făcut fotele
Și-au mărit dobânzile!
Când le venea să plătească,
Le venea să-nebunească”.

*

Fugi deocheat
În capul cui te-a mânat!
Care deocheară,
Ochii îi secară!
Care rămniră,
Plesniră.
Pe (N) îl lăsară,
Curat, luminat,
Ca ziua ce-a făcut,
Ca noaptea ce-a născut.
Iar amin, amin,
Cu Maica Sfântă Mărie,
Doamne, leac să-i fie,
Din gura mea,
Din limba mea, amin!

*

Zâmbete.
emoticon_zambet
Din zicerile copiilor mai spicuim câteva, fiind pline de umor, de candoare şi de învăţătură:
„Dacă citim mereu din Biblie, nu înseamnă că nu trebuie să mai mergem la biserică, pentru că dacă tu citeşti Biblia, până când o cunoşti bine, înseamnă că Dumnezeu e cel mai bun prieten al tău şi nu poţi să-I iubeşti cuvântul celui mai bun prieten, dar să nu intri în casa lui”.
„Sfântul meu preferat e Sfântul Arcadie, care are numele meu. Când e ziua mea e şi ziua lui şi el nu-şi serbează ziua ca mine, cu tort şi lumânări, pentru suflat în ele. Sfântul Arcadie când îşi serbează ziua suflă în mine, ca eu să mă bucur mai mult şi să fie bine.”
„Eu cred că cei ce fac legile ţării şi care primesc mulţi bani, adică mulţi ochi de drac, ne bagă dracii în televizor şi n-au de gând să interzică filmele cu crime, toată ziua bună-ziua, pentru că ar pierde toţi ochii ăia mulţi.”
„Timpul nu e o înaintare spre moarte şi gata! El este o înaintare spre Dumnezeu, adică spre viaţă, dacă asta cauţi.”
„Dacă vorbesc mai mult cu oamenii decât cu mine şi cu Dumnezeu, încep să mă pierd printre oameni.”
„Biserica nu vede parada modei ca pe un spectacol de frumuseţe, care merită să-i preocupe pe oameni, că lumea, la parada modei ajunge cu gândul că: «haina îl face pe om», pe când Biserica ne arată că sufletul îl face pe om.”
„Eu nu mă însor la casa de căsătorii, mă-nsor la biserică, pentru că atunci înseamnă că n-o să-mi chinui nevasta.”
„Călugării sunt vorbăreţi doar cu Dumnezeu, cu oamenii nu prea, pentru că nu au cu noi ce să vorbească, n-au amănunte de-ale noastre de vorbit.”
„Îngerii se hrănesc cu hrana noastră sufletească bună, dar dacă suntem prea mulţi oameni care nu credem în Dumnezeu, înseamnă că ne flămânzesc îngerii.”

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă am primit câteva ajutoare, astfel: Doamna prof. univ. dr. Ana Sofroni din Brescia (Italia): încă 125 de lei; Doamna prof. Costache Fevronia din Odăile (PH) şi Domnul ing. Iustin Buzatu din Bucureşti, fratele regretatului pr. Stelian Buzatu din Malovăţ: câte 50 de lei.
Domnul Vişan Ion din Malovăţ a mai adăugat 100 lei pentru contribuţia de cult, totalizând până acum 130 de lei; Domnul Meilă C. Constantin din Malovăţ a mai adăugat 75 de lei la contribuţia de cult, totalizând până acum 91 de lei; Domnul Guran Aurel-Constantin a achitat prima sa contribuţie de cult, în valoare de 75 de lei.
La colecta pentru sinistraţi, Domnul Adrian Tuligă din Turnu Severin a donat 100 de lei.
La sfârşitul trimestrului III al acestui an, situaţia contribuţiei de cult se prezintă astfel: în Bârda au achitat 91,25%; în Malovăţ au achitat 90,74%. La nivel de parohie au achitat: 90,90%.
Mai poate fi achitată contribuţia de cult pentru anul 2013 până la 30 noiembrie, când încheiem anul financiar.
Precizăm că în parohia noastră contribuţia de cult nu este o sumă fixă, ci fiecare dă cât vrea şi dacă vrea. Serviciile religioase sunt gratuite, iar preotul este la dispoziţia tuturor, indiferent dacă au achitat ceva sau nu pentru contribuţia de cult.
Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale astfel: „Scrisoare pastorală” – 261, în „Armonii culturale”, Adjud, 2013, 23 sept., ediţie on-line (http://www.armoniiculturale.ro); Taina Sfintei Spovedanii oglindită în proverbele românilor, în „Bibliotheca septentrionalis”, Baia-Mare, an. XXI (2013), nr. 2 (iul.), pp. 155-161;
O recenzie la cartea Nicolae Iorga, aşa cum l-au cunoscut, publicată de parohia noastră, face Domnul Stelian Gomboş, consilier în Ministerul Culturii şi Cultelor, în cartea sa Frânturi de învăţături şi cunoştinţe (Oradea, Editura Aureo, 2013, pp. 273-279).

*

Botezuri. Cununii.
În ziua de 22 sept. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Hurduc Alexia-Maria, fiica Domnului Hurduc Romeo-Cristinel şi a Doamnei Hurduc Vasilica-Mădălina din Malovăţ. Să le trăiască!
În ziua de 28 sept. am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Guran Constantin-Aurel din Malovăţ şi Domnişoara Căprioru Simona-Flori din Bobaiţa. Dumnezeu să le ajute!

*

Program. În cursul lunii octombrie avem următorul program de slujbe: 5 oct. (Bârda-Malovăţ); 6 oct. (Malovăţ); 12 oct. (Malovăţ-Bârda); 13 oct. (Bârda); 14 oct. (pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 19 oct. (Malovăţ-Bârda); 20 oct. (Malovăţ); 26 oct. (slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăţ la ora 12); 27 oct. (Bârda).
În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: