DESPRE AUTOPLAGIAT, NUMAI DE BINE

foto_Delia Florea

de Florian ROATIŞ

Din primăvara anului trecut, un subiect care a revenit periodic în mass-media a fost plagiatul. De predilecţie cel la nivel înalt, adică la rang de ministru sau chiar de prim-ministru!

Subiectul a inflamat multă lume, dar a fost receptat mai mult sub latura politică decât ca fenomen de anvergură care afectează societatea românească, având consecinţe dezastruoase – pentru învăţământ în special.

Fenomen cu vechime milenară, plagiatul a fost înţeles mult timp aproape numai ca plagiat literar, mai răspândit decât am fi dispuşi să credem la prima vedere.[1] Acum însă graţie Internetului, plagiatul tinde să capete caracter de masă, cu deosebire în lumea elevilor, studenţilor, inclusiv în cea a masteranzilor şi doctoranzilor. Faptul este negat cu vehemenţă de cei în cauză când sunt „prinşi”, dar recunoscut cu nonşalanţă ulterior, când aceştia constată – nu fără o anumită stupoare – lipsa unor măsuri dacă nu punitive, măcar profilactice.[2]

În lumea universitară românească acuzele de plagiat nu au fost multe, în decursul timpului, dar câteva au rămas cap de afiş multă vreme, iar ecourile unora nu s-au stins nici astăzi. Este vorba de Titu Maiorescu acuzat de împrumuturi în celebra sa Logică – manual aproape unic timp de câteva decenii, în învăţământul nostru preuniversitar – şi, mai aproape de noi, de Nae Ionescu, incriminat şi el ca datornic al Evelynei Underhill, şi nu numai.

În cele ce urmează însă mă voi referi la un fenomen mai puţin răspândit – şi deci mai rar discutat – şi anume cel de autoplagiat, considerat de unii mai puţin condamnabil, iar de alţii chiar exonerabil.

Este vorba de autoplagiatul practicat cu tenacitate de către Anton I. Adămuţ, profesor la universitatea „Alexandru Ion Cuza” din Iaşi, conducător de doctorat de câţiva ani buni, expert evaluator în Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) şi fost – până la intervenţia intempestivă a unui proaspăt ministru interimar – membru în Comisia Naţională de Acreditare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU). Probabil că domnia sa deţine şi alte titluri şi funcţii necunoscute mie.

Pe coperta a patra a ultimei sale cărţi la care am avut acces –, intitulată Fenomenologia celuilalt. (Cazul Platon – Banchetul), apărută la Editura Academiei (2011) sunt enumerate următoarele volume publicate anterior de către universitarul ieşean: Filosofia substanţei (1997), Literatură şi filosofie creştină (1997), Schiţă pentru o istorie subiectivă a filosofiei (1999), Filosofia Sfântului Augustin (2001), Seducţia ca spaţiu al cenzurii (2004), (Şi) Filosofia lui Camil Petrescu (2007 şi 2008, ,  probabil două tiraje), Cum visează filosofii (2008) şi Filosofie şi teologie la Sfântul Augustin (2009).

Oricine îşi aruncă privirea pe amintita copertă este convins ab initio de hărnicia domnului Adămuţ, autor a 9 cărţi în 15 ani! O hărnicie care este reflectată şi de prezenţa sa asiduă în revista „Convorbiri literare”, unde semnează de mulţi ani rubrica „Cronica sofistului”, dar şi în alte reviste, cu predilecţie ieşene („Cronica”, „Dacia literară”, „Însemnări ieşene” ş.a.).

În realitate, aşa cum vom demonstra, domnul Adămuţ a scris „doar” 5 cărţi – suficiente, desigur, pentru a promova în cariera universitară – trei dintre ele reluându-le, ca volume noi, cu alte titluri, iar una chiar de două ori!

Ingeniozitatea sa în a-şi „înmulţi” cărţile a trecut se pare neobservată celor de la universitatea ieşeană; colegi, studenţi, doctoranzi.

Prima şi cea mai simplă explicaţie ar fi lipsa de interes pentru cărţile sale[3] în pofida acelui banal tertip de a le schimba titlurile.[4]

Dar să vedem cum a procedat domnul Adămuţ pentru a-şi adăuga patru cărţi „noi” la cele cinci publicate „pe bune”!

În anul 1997 îi apare la Editura Institutul European din Iaşi lucrarea Filosofia substanţei (295 p.), în fapt reluarea tezei de doctorat susţinută în 1995, având atunci titlul Substanţialismul lui Camil Petrescu: origini antice şi sensuri moderne, la care adaugă o prefaţă semnată de acad. Teodor Dima şi un test indigest şi inutil, intitulat „Proslogion uitat”.

După zece ani, timp în care îşi publicase textul despre filosofia lui Camil Petrescu îndeosebi în revista „Convorbiri literare, ” dl. Adămuţ are o revelaţie: titlul anterior este prea neutru! Şi cum Camil Petrescu nu avusese „demonul neutralităţii”, titlul trebuia musai schimbat cu altul care „să dea cu tifla neutrului”!

Reia, deci, volumul încredinţându-ne într-o succintă notă de subsol[5] că a revenit asupra textului propunându-şi să-l facă mai „digest”!

Dl. Adămuţ dă însă cu tifla nu numai titlului prea neutru, ci şi normelor deontologice, căci volumul rezultat, cu toată cosmetizarea la care a fost supus, nu este altceva decât o ediţie revăzută şi puţin adăugită a volumului din 1997. Autorul renunţă la prefaţă, în care Teodor Dima vibrase la valoarea cărţii[6], elimină acel Proslogion… ca şi capitolul de început intitulat în stilul său voit epatant „Puncte de reper la un avatar incomplet sau despre cum se face o introducere neclasică” – care oricum nu avea legătură cu Camil Petrescu.

Totodată, reformulează pe ici pe colo (trece de la persoana I plural la persoana I singular), renunţă la câteva aliniate, introduce altele (circa 20) noi. Ultimul capitol are un titlu schimbat: în loc de „Substanţialismul între condamnare şi libertate” avem acum, cu o expresie luată de la G. Călinescu, „E şi greu râului să înveţe arta pietrei”.[7]

Văzând că i-a reuşit stratagema cu cartea despre Camil Petrescu, dl. Adămuţ recidivează, publicând în anul 2008 volumul „Cum visează filosofii” (Ed. All, 405 p.) în realitate o reluare aproape la fel a celui apărut în 2004, la Editura Junimea, cu titlul Seducţia ca spaţiu al cenzurii. De data aceasta, nu se mai oboseşte să caute o scuză la „subsol” fie şi la pagina 9! Abia în cadrul primei note a cărţii, despre Carmina Burana, de la pagina 117, se destăinuie: „cartea de faţă revizuieşte şi augmentează o carte mai veche… Substanţial adăugită, ea apare acum, şi din motive de marketing editorial, cu un titlu modificat.”! Evident, explicaţia este extrem de firavă, să nu spunem hilară!

Recurge şi acum la cosmetizări nesemnificative: introduce o inutilă prefaţă cu titlul „Mane, tekel, fares sau despre valoarea argumentului bazat pe seducţie” fără a reuşi, să ne lămurească totuşi, cum e cu… seducţia.

Reformulează un subtitlu din capitolul IV în acelaşi stil care se vrea sugestiv (în loc de „Alternanţă, altercaţie, alternativă”, avem acum „Despre alter ca fel al lui trei”!) şi fragmentează textul, introducând opt noi subtitluri. De asemenea, introduce câteva[8] aliniate şi multe note, unele extrem de interesante şi de binevenite etc.

După a doua „reuşită”, dl. Adămuţ, continuă seria autoplagiatelor un an mai târziu, cu volumul Filosofie şi teologie la Sfântul Augustin, acum la Editura Academiei (2009), o reluare a celui din 2001 de la Editura Polirom. De data aceasta îmbunătăţeşte într-adevăr textul, introduce pagini noi, note de subsol substanţiale, cartea devenind o excelentă nouă ediţie, dar cu titlul modificat: dl. Adămuţ „descoperă” că Sfântul Augustin este şi teolog!

Lipsit în continuare de inspiraţie – stau mărturie şi articolele sale risipite prin reviste, în proporţie mai mare de 90% fiind reproduse din cărţile publicate anterior –, nedispus să-şi pună mintea-i filosofică la contribuţie, dar dornic să-şi înscrie o nouă carte în C.V., dl. Adămuţ, extrage din cartea Cum visează filosofii (2008) primul capitol intitulat „Valoarea seducţiei” ( circa 161 p.), consacrat iubirii greceşti, şi publică un nou volum cu titlul Fenomenologia celuilalt (Cazul Platon – Banchetul), tot la Editura Academiei (2011).

La prima vedere eşti tentat să-i acorzi circumstanţe atenuante dlui. Adămuţ, căci volumul pare a fi altceva decât un capitol dintr-o carte cu un conţinut eterogen. Dar numai la prima vedere. Exceptând notele introduse în plus (circa 250), care, deşi încarcă textul, sunt interesante, chiar dacă nu întotdeauna şi necesare, noutăţile sunt puţine şi, mai ales, fără legătură cu tema în discuţie.

Înseşi titlurile noi sugerează inutile divagaţii. Astfel, cartea are ca introducere un text stufos, care ne prezintă „Ideologia sensurilor sau lumea pe dos (Despre cum că măgarul tot măgar rămâne[9], pp. 7-14). Mai introduce un subcapitol intitulat „Interludiu testamentar, faţă cu logica şi ideologia” (pp.112-140) un adevărat talmeş-balmeş (divaghează aici despre Dumnezeu, credinţă, Augustin, Anselm, Petru şi Ioan, Toma Geamănul etc.) şi, în încheiere, capitolul „Socrate şi Mefistofel via Faust (Despre cum că nu trebuie să dormi în miezul zilei)”, fără de care, probabil, cititorul n-ar putea înţelege „amorul grecesc” şi în care bate câmpii despre Diavol şi Faust apelând la Nae Ionescu, Eliade, Noica etc.

Şi, în final, când am spera să îl prindem pe dl. Adămuţ în deficit de inventivitate, rămânem perplecşi: peste 90% din textele publicate de domnia sa în reviste, din anul 2000 până în 2013, sunt preluate cu nonşalanţă şi neonest din cărţile publicate de domnia sa! O practică nouă, întâlnită şi la alţii, dar în care profesorul ieşean excelează, fiind de departe imbatabil!

Pentru a-i devoala impostura, vom începe cu cartea sa Literatura şi Filosofia Creştină (1997). Din cuprinsul acesteia, dl. Adămuţ publică mai întâi (după câte ne-am dat noi seama) în „Convorbiri literare” nr. 3, 2000, p. 44 (Despre unirea capetelor), după care trece la revista „Dacia literară” cu articolele: „Despre «Păstorul» lui Herma” (Anul XIII, nr. 44 (1/2002), Iaşi, pp. 21-22), Origen – apostol sau martir? (Anul XIV, nr. 49 (2/2003), Un prea uitat: Athenagora (I-II) în nr. 4 şi 5, 2004, Despre Didahie (nr. 2/2004) etc.

Revine în anul 2003 la „Convorbiri literare” unde publică în numărul 3, din martie, textul „Tertulian, soldatul lui Cristos”, pe care îl republică la fel şi în numărul 1 (ianuarie) din 2004 cu titlul „Dor de Tertulian”! În luna iulie în acelaşi an (2004) în numărul 7 al revistei „Cronica” suntem „onoraţi” cu o „Anamneză teoforică”, adică paginile 65-68 din carte despre Ignatie Teoforul!

În nr. 5/2004 din „Convorbiri literare” publică „Nişte stromate clementine”, paginile 111-117 din cartea despre Clement Alexandrinul!

Publicând ici şi colo, desigur că cititorului îi scapă şmecheria dlui Adămuţ. Dar când ani întregi publică, lună de lună în „Convorbiri literare” din aceeaşi carte, să nu observe nimeni?

Astfel, în numărul 9 din 2009, în binecunoscuta revistă începe serialul: „Non est secundus Origenes” în 6 episoade (numerele 9-12 din 2009 şi 1-2 din 2010), unde este reprodus capitolul despre Origene din Literatura şi Filosofia Creştină (pp. 122-164).

Se întoarce apoi (nr. 3, 2010) la „Athenagora Atenianul”, repetând cele publicate în „Dacia literară” (nr. 4 şi 5 pe 2004). Din numărul 5, acelaşi an, 2010, începe publicarea capitolului „Breviar eretic” (pp. 29-53 în carte), aici în 4 părţi cu titlul puţin modificat: „Scurt breviar al ereziilor”. Din octombrie 2010 şi până în februarie 2011 „reeditează”, tot aici, sub titlul „Despre părinţii apostolici” un alt capitol din carte („Părinţii apostolici” pp. 54-82), ocazie cu care publică din nou „Despre «Păstorul» lui Herma”.

În numerele 4-6/ 2009 din „Convorbiri literare”, dl Adămuţ, publică fragmente din cartea despre Filosofia Sfântului Augustin din 2001, iar în anii 2005-2008 şi 2011 se distrează livrându-ne texte din Seducţia sau spaţiul cenzurii (adică „noua” carte Cum visează filosofii). Nu scapă de insistenţa sa nici nou apăruta revistă „Idei în dialog”, unde vom reciti texte din Seducţia… cu titluri incitante: „Socrate sau oaia rătăcită” (nr. 9, 2005, pp 25-28), „Dumnezeu pe credit” (nr. 1, 2007, pp. 35-36), „Somnia omnia?”(nr. 2, 2007, pp. 36-37) şi altele. Va profita şi de reapariţia revistei „Însemnări ieşene”, unde vom reîntâlni sub titluri atractive fragmente din Seducţia…: „Pa(n)cientul englez” (nr. 5 şi 6, 2010), „Notă asupra avansului erotic” (nr. 11, 2010), „Paradoxul lui Aristofan” (nr. 2, 2011), unde „Chefliii” poetului comic grec sunt rebotezaţi „Benchetuitorii”!) „Despre ironia socratică” (nr. 5, 2011) etc.

Bun pedagog, dl. Adămuţ ştie că repetiţia este mama învăţării, aşa că trimite texte despre „amorul grecesc” şi altor reviste „de ţinută”, ca şi unor volume colective. Astfel, în revista „Transilvania” (nr. 5, 2010, pp. 32-35) vom citi despre „Frumoasa poetesă Sappho”, iar în Analele Universităţii din Craiova, Seria Filosofie, nr. 25 (1/2010), pp. 243-258, putem citi „Despre cogito şi avatarii lui (un episod cartezian)”.

Din Seducţia sau spaţiul cenzurii putem citi – de fapt, reciti – şi în „Revista de Studii Clasice şi Creştine” (Classica et Christiana) nr. 5/1, 2010 pp. 11-30 câteva „Note asupra pragmatismului ambrozian”.

Cu cartea despre „Substanţialismul” lui Camil Petrescu risipa este totală.

În anul 2001, aproape concomitent, dl. Adămuţ publică din „Filosofia substanţei” fragmente în „Convorbiri literare” (numerele 4 şi 7-11/2001) şi în „Dacia literară” (nr. 1 şi 2/2001). La Cronica sofistului din „Convorbiri literare” ne va bombarda cu filosofia „noocratului” în anii 2002 (nr. 6 şi 12), 2004 (nr. 3 şi 4), 2006 (nr. 8, 9, 10) şi 2012 (nr. 1, 2 şi 4). Nu va eluda nici „Însemnări ieşene” (vezi nr. 1şi 2/2010 ca şi 3, 5, 6, 7, 8/2012), iar în „Dacia literară” ne va delecta în numerele 1 şi 2/2005cu „Camilpetrisme”!

Din filosofia lui Camil Petrescu cel mai mult îi place conceptul de „quidditate”, pe care îl răspândeşte cu voluptate peste tot, neobosind să repete aceleaşi pagini, aceleaşi idei. Începe în „Convorbiri literare” cu fragmentul „Camil Petrescu despre quidditate” (nr. 3, 2004, pp. 109-112). Aceleaşi pagini din Filosofia substanţei (pp.103-112) le reia în nr. 8, 2006, cu titlul „Camil Petrescu între quidditate şi autonomia metodei (semnalare de caz)”. În numerele următoare, 9 şi 10, continuă cu paginile 119-134 din cartea din 1997. Şi aceasta după ce în anul 2005 publicase acelaşi text în revista ieşeană „Hermeneia” cu acelaşi titlu din 2006 – „Camil Petrescu între quidditate şi antinomia metodei (semnalare de caz)”, pp. 32-45. După ce a intoxicat revistele ieşene cu quidditatea, o transferă şi la Craiova în revista în al cărei board este şi domnia sa. Astfel că putem citi în Analele Universităţii din Craiova, Seria Filosofie, studiul „Quidditatea – sau despre eliminarea înţelesurilor (Cazul Camil Petrescu)” în nr. 26(2/2010), pp. 244-252.

Că dl. Adămuţ este incorigibil şi n-are de gând să pună capăt imposturii o probează faptul că în primele două numere pe acest an (2013) din „Convorbiri literare” – revista care îi tolerează culpa – continuă să ne livreze texte vechi, publicate în urmă cu câţiva ani. Astfel, în nr. 1 (ian 2013) sub titlul „Apostolul şi filosofia” (pp.154-156), reproduce subcapitolul 4 („Înţelepciunea lumii şi înţelepciunea lui Dumnezeu”) din primul capitol al cărţii sale Filosofia şi teologia la Sfântul Augustin din 2009, iar în numărul 2 (feb. 2013, pp.146-159) ne propune un serial „Câte ceva despre credinţă şi raţiune” în care reia, printre altele, pp. 94-97 din aceeaşi carte. Şi, probabil că va continua, ameţindu-ne cu textele sale vechi ca şi cum n-ar mai fi fost publicate.

Renunţ să mai aduc în discuţie textele care se repetă în volumele colective la care domnia sa a fost solicitat să colaboreze – şi sunt câteva, inclusiv în cadrul unui program POSDRU, pentru care a fost bine plătit.

N-am insistat nici asupra inexplicabilelor reluări ale aceluiaşi text (când avea destule în cărţi!), chiar şi în aceeaşi revistă.[10]

Nu mă mai refer acum şi aici la valoarea sau originalitatea cărţilor publicate de universitarul ieşean. Au făcut-o, printre alţii Constantin Marin (Iaşi) şi Cătălin Stănciulescu (Craiova)[11].

Îmi permit totuşi două observaţii. Una cu caracter general, se referă la modul de preluare a ideilor din bibliografia consultată de către dl. Adămuţ. Cel puţin în Cum visează filosofii, parafrazele profesorului ieşean se apropie periculos de limita plagiatului: preia ideile cu aproape aceleaşi cuvinte, lăsând impresia că-i aparţin.[12]

Când emite idei proprii face şi afirmaţii eronate sau pur şi simplu neprobate. O să luăm doar un simplu exemplu. Fără legătură, deci inutil, doar pentru a-şi etala erudiţia, dl. Adămuţ îl introduce în pagină şi pe N. Steinhardt, realizând performanţa de a face trei erori într-o mică frază. Probez cele afirmate trimiţând cititorul la o notă amplă despre „Gândirea concretă” a lui Albert Spaier (absentă în Filosofia substanţei) din (Şi) filosofia lui Camil Petrescu (pp. 112-113, ed 2007 şi pp 120-121 ed. 2008). Este de fapt o paranteză în care se face comparaţie între relaţia lui N. Steinhardt cu Camil Petrescu şi cea dintre Camil Petrescu şi Iosif Brucăr, un recenzent al lui A. Spaier (ultimii doi, azi uitaţi, au fost figuri filosofice cunoscute în perioada interbelică).

Iată paranteza: O chestiune asemănătoare (era vorba de I. Brucăr, neamintit, deci „nefrecventat” de către Camil Petrescu n.n.) am sesizat la Steinhardt care scrie despre mulţi contemporani, niciodată despre Camil (şi spun asta cel puţin pentru că noocratul l-a ajutat să fie angajat redactor la Revista Fundaţiilor Regale)” (p. 113 sau p. 121). În primul rând, Steihardt nu a fost „angajat redactor” la renumita revistă, dar a fost un harnic colaborator, publicând aici vreo 70 de articole, note şi studii.

Trebuia, desigur, să-i fie recunoscător lui Camil Petrescu, întrucât acesta i-a publicat în 1936 eseul „Elementele operei lui Proust”.

Dar ce înseamnă că Steinhardt „!a scris despre mulţi contemporani”? Atunci, în epocă, el n-a scris decât despre E. Lovinescu şi Mateiu Caragiale – cu multă admiraţie – ca şi despre uitaţii şi ei azi, I. Peltz şi Al. Ştefanopol, Steinhardt făcând/susţinând cronica literaturii universale la „Universul literar” şi mai ales la „Revista Fundaţiilor Regale”. Şi, în sfârşit, Steinhardt a scris, totuşi, despre romanul camilpetrescian „Patul lui Procust” (vezi N. Steinhardt, Între viaţă şi cărţi, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978, pp.39-41).

În pauzele dintre „republicările” sale dl. Adămuţ a produs şi alte articole „originale”, doar că ele sunt extrem de banale, nedemne, am putea spune, de cartea sa de vizită. Iată câteva titluri „promiţătoare”, dar dezamăgind printr-un savantlâc steril, divagatoriu: „Stânga, dreapta sau despre oi şi capre” (Convorbiri literare, nr. 12, 2000), „Mare poznă, codrul” („Convorbiri literare”, nr. 3, 2002), „Despre proverbe cu măsură” (Convorbiri literare, nr. 12, 2003), „Plata lui Lucifer” („Convorbiri literare’, nr. 8, 2005), „Despre povestea porcului” ( „Însemnări ieşene”, 2 (oct.) 2009), „A fost Adam vegetarian?” („Convorbiri literare”, nr. 2, 2009), „De Equus asinus”[13] („Însemnări ieşene”, nr. 3, 2009) şi altele.

Deocamdată atât despre impostura în care persistă dl. Anton Adămuţ, de aproape 15 ani. Să ne mirăm atunci că unii doctoranzi plagiază cu râvnă sub oblăduirea domniei sale?

Material preluat de redacţia „e-Bibliotheca septentrionalis” din revista „Observator cultural”, nr. 426 (684), 1-7 august 2013.


[1] Se pot consulta cu folos câteva cărţi apărute la noi în ultimul timp: Georges Maurevert, Cartea plagiatelor (trad. rom. Alexandru Dobrescu, 2005), Jean-Luc Henning, Apologia plagiatului (trad. rom. Mădălina Roşianu, 2009) şi Marie Darrieussecq, Raport de poliţie: acuzaţii de plagiat şi alte moduri de a supraveghea literatura (trad. \rom. Doru Mareş, 2010). Pentru plagiatul pe plaiurile româneşti sunt relevabile volumul lui Alexandru Dobrescu, Corsarii minţii: Istoria ilustrată a plagiatului la români (2007) şi antologiile Plagiatul la români (selecţie Petre Balmuş, 2004) şi Delictul literar .Imitaţie, copie, plagiat (editor Mircea Coloşenco, 2011).
[2] Şi azi, ca şi în urmă cu aproape un secol, plagiatul este privit cu multă îngăduinţă. În 1919, spre exemplu, Ion Dragu dovedit plagiator de către Vasile Bogrea, a replicat: „Câinele latră, caravana trece”. La fel este şi azi: nimic nou sub soare!
[3] Fapt confirmat şi de puţinele cronici apărute la cărţile sale, ca şi de inconsistenţa lor. Recenziile semnate de Constantin Marin, Florin Crişmăreanu, Dana Pârvan-Jenaru, Sorin Lavric, Constantin Stănciulescu sau Antonio Pătraş sunt lipsite de judecăţi de valoare, superficiale, dovadă că autorii lor au răsfoit doar cărţile.
[4] Pe site-ul Bibliotecii Universitare „Mihail Eminescu” din Iaşi, se găsesc (dacă vor mai fi fiind!) titlurile date de Adămuţ exegezei sale despre filosofia „noocratului”: Substanţialismul lui Camil Petrescu – origini antice şi sensuri moderne (1995), Filosofia substanţei între mit şi contramit (1996), Filosofia substanţei (1997), (Şi) Filosofia lui Camil Petrescu (2007). Se pare că strategia sa a fost ineficientă, căci a produs doar impostura.
[5] Vezi (Şi) Filosofia lui Camil Petrescu, Editura Timpul, Iaşi, 2008, p. 9.
[6] Merită să-l urmărim (pe A. Adămuţ, n.n) dacă avem predispoziţia vibrării la valoare”, scrie dl. Teodor Dima, în Filosofia substanţei, 1997, p. V.). Semnalez că o curiozitate – care spune însă mult celui dispus să înţeleagă + şi faptul că dl. Teodor Dima este exclus şi din Bibliografia finală. Acum nu mai este necesar! Este necesar, în schimb, titlul nou introdus „Procesul de la Nürnberg” fără de care, probabil, nu se poate înţelege „Doctrina substanţei”!
[7] Că dl. Adămuţ este obsedat de titluri o probează şi faptul că acelaşi capitol se intitula, în teza de doctorat din 1995, „Substanţialismul între Tertulian şi Anselm” (vezi teza, pp. 244-251), evident fără legătură cu cei amintiţi. Trei titluri pentru acelaşi capitol! Apoi, ceea ce ar fi trebuit să fie un capitol concluziv, se ocupă mai mult de Platon (cu dialogurile Republica, Parmenide, Menon) şi K. Popper, amalgamaţi cu Kant, Nietzsche, dar şi cu Noica! Abia în ultimele două pagini revine la Camil Petrescu, deconcertându-şi posibilul cititor prin afirmaţiile sale. Spune dl Adămuţ, cu o sinceritate înduioşătoare, că demersul său „ar fi putut fi mai bun dacă nu ar fi fost deloc” (p. 293.), sau că „încercarea aceasta nu şi-a propus să demonstreze explicit nimic” (p. 294). În sfârşit, despre cartea sa (care a cunoscut atâtea variante) afirmă că nu este altceva decât „un dosar de existenţe” pe care „autorul Doctrinei substanţei cu siguranţă nu l-ar fi citit cu plăcere” (ibidem). Explicaţia vine precum nuca în perete: pentru că – şi aici îl citează pe George Călinescu – Camil Petrescu „nu avea astâmpăr şi evita imobilitatea. E şi greu râului să înveţe arta pietrei” (ibidem).
[8] Revede Bibliografia, pe care o extinde de la 184 de titluri în 1997, la 244 în 2008. Evident, nu toate necesare şi nici semnificative.
[9] Adresat se pare celor care ar începe lectura cărţii cu ideea că măgarul poate evolua!
[10] Voi aminti, totuşi, o supărătoare repetiţie în excelenta revistă „Convorbiri literare”. Din cartea proaspăt apărută, Seducţia ca spaţiu al cenzurii (2004) se publică în numărul 1 (ianuarie) 2005 cu titlul „Erotica oiştii” (pp. 121-123) un fragment reluat identic în numărul 11 (noiembrie) 2005 în aceeaşi revistă (pp. 98-100)!
[11] Eruditul recenzent craiovean îl consideră pe autorul nostru drept un exeget „cu o îndelungată experienţă şi cu nenumărate lucrări publicate pe diverse teme ale gândirii augustiniene”. (Analele Universităţii din Craiova, Seria Filosofie, Nr. 26 (2/2010), p. 282.) Care „nenumărate lucrări” domnule Stănciulescu? Una singură, reluată cu alt titlu şi reprodusă prin fragmente în diferite reviste şi volume colective!
[12] Am observat aceasta în legătură cu lucrările citate ale lui Henri-Irenee Marou, Werner Jaeger, Adriano Tilgher, Paul Laurent Assoun şi alţii. Iată ce scrie dl. Adămuţ la pagina 37 din cartea din 2008: „Xenofon (în Constituţia Spartei, 2, 12) mărturiseşte că se simte obligat să vorbească despre pederastie pentru că „aceasta are importanţă în educaţie”. Nu e nimerit a ignora locul ocupat de erosul masculin în civilizaţia elenă (şi acesta este deja un loc comun), mai ales că un asemenea loc este important în domeniul pedagogic”. Şi acum textul „calchiat” al lui H. I. Marrou din Istoria educaţiei în antichitate, Ed. Meridiane, Bucureşti, vol. I, 1997, p. 59: „Mă văd obligat să vorbesc aici despre pederastie, pentru că are importanţă în educaţie, declară Xenophon, (Lac. 2, 12) ajungând la acest subiect în analiza sa despre instituţiile Spartei. Nu pot decât să reiau pe cont propriu cuvintele sale: nimeni nu ignoră locul ocupat de erosul masculin în civilizaţia elenă (se face trimitere la Platon, Banchetul 182 b-d, n.n.), iar acest loc este, vom vedea, cu deosebire important în domeniul pedagogiei”. Dl. Adămuţ nu ne spune de unde citează pe Xenophon şi la fel procedează cu fragmentele „frumoasei Sappho”!
[13] Unii cititori mai cârcotaşi i-ar putea atribui dlui. Adămuţ o pasiune pentru zoologie! Poate că nu întâmplător titlul rubricii domniei sale din „Însemnări ieşene”, seria a treia, este Cave Canem!
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: