Gestul lipsit de demnitate – reprimarea vieții

„Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime”
(Massimo Bontempelli)

Vavila Popovicide Vavila POPOVICI
Carolina de Nord, SUA

Astăzi, 27 sept. 2013, citesc în ziare despre câteva sinucideri: „Tragedie! O tânără de 15 ani s-a spânzurat la marginea municipiului Botoşani”, „O fată de 15 ani din Vâlcea s-a aruncat în faţa trenului”, „Un bărbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureştilor”.

SINUCIDEREA – un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor care-l săvârşesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străvechi şi care se perpetuează şi în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatri, neurologi, filosofi, scriitori. Este tragic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintr-o dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existenţa Creatorului sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toţi cei din jur. Şi-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiaţi, s-a înstrăinat. Motivaţiile atribuite de obicei sinuciderii (sărăcia, patologia psihică, gelozia, beţia, suferinţele trupeşti etc.) pot fi uneori reale, dar pot fi şi autoinduse de persoana respectivă, eului său. Adevăratele rădăcini ale sinuciderii nu constau în dificultăţile vieţii, ci sunt datorate faptului că oamenii nu cunosc scopul vieţii lor, pentru a da la o parte greutăţile reale sau imaginare. Lipsa moralităţii duce la săvârşirea acestui fapt reprobabil – sinuciderea, atunci când nu se face diferenţierea intenţiilor, deciziilor, acţiunilor bune de cele rele, ele întotdeauna aflându-se alăturate. Cum s-ar înţelege, de exemplu, curajul, puterea, dacă laşitatea, slăbiciunea nu ar sta alături de ele? De fiecare dată însă, când se face alegerea – fiindcă avem libertatea de a hotărî singuri – ea trebuie făcută în spirit moral. Să alegem ce este demn fiinţei noastre umane, fiindcă ceea ce este bine, demn, dorit, moral produce bucurie, mulţumire. Ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce această teamă, în special a unor tineri, asupra viitorului, teamă ce-i împinge la consumul de droguri şi reprimarea vieţii? De ce atunci când  gândim asupra viitorului, nu întoarcem pentru o clipă faţa spre trecut, spre lupta, puterea moşilor, strămoşilor noştri? Au avut ei condiţii mai bune de viaţă? De cele mai multe ori, nu! Dar au avut curajul să lupte cu greutăţile ei. Nu le-a lipsit dragostea de viaţă, i-au făcut loc în inimile lor. Şi-apoi, trăim între oameni, primim lovituri, putem cădea, ne putem răni, dar trebuie să avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca, de a merge mai departe!

Am citit că într-una din universităţile unui stat din America, la o investigare amănunţită a studenţilor care au încercat să se sinucidă, s-a constatat că „85% nu aveau nici un scop în viaţă, cu toate că urmau studiul; 93% din ei erau sănătoşi fizic şi psihic, aveau condiţii bune de trai, se înţelegeau bine cu familia, participau activ la viaţa obştească şi aveau toate motivele să fie mulţumiţi de rezultatele şcolare” şi că, spune psihiatrul vienez Viktor Frankl (1905-1997) – autorul – „nici nu se punea problema nevoilor nesatisfăcute”. Punându-şi întrebarea: ce a putut atunci să determine o persoană mulţumită de viaţă să încerce să se sinucidă, răspunde: „Necunoaşterea sensului vieţii”, dorinţa firească pentru viaţă fiind înlocuită cu atracţia pentru moarte, prin atingerea nivelului maxim de singurătate interioară, disperare, tristeţe. Considerat „profetul sensului vieţii”, Frankl a fost preocupat de valoarea sensului ei, considerând că voinţa de a găsi şi de a da un sens vieţii este forţa motrice primordială a omului. La cei 13 ani ai săi, când profesorul de chimie a afirmat că „viaţa nu este altceva decât un proces de ardere”, a sărit în picioare şi i-a spus:  „Domnule profesor, dacă viaţa nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”

Făcând o scurtă incursiune în filosofie, voi aminti sumar felul în care au privit diverşi filosofi acest mare păcat al sinuciderii. „Atenieni, striga Socrate, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea!” Tot el spunea: „Cu cât va fi mai multă necredinţă decât credinţă, cu atât va fi mai multă neexistenţă decât existenţă”.

Filosoful stoic roman Seneca spunea: „Chibzuieşte cum ai putea să părăseşti cu sufletul împăcat o viaţă pe care mulţi o îmbrăţişează şi de care se ţin precum cei ce sunt furaţi de şuvoiul apei se agaţă de buruieni şi de pietre […] Cei mai mulţi se zbat neputincioşi între frica morţii şi chinurile vieţii; nu vor să trăiască şi nu ştiu să moară”.

Filosoful grec Epictet sfătuia ca la orice ademenire exterioară să răspundem cu o virtute interioară, fiindcă greutăţi ale vieţii întâlnim la tot pasul, dar trebuie să căutăm şi să găsim forţa interioară cu care să le ţinem piept, căci „fericirea se obţine cu voinţă”. El considera că judecata pe care trebuie să ne-o formăm pe parcursul vieţii, ne va face să ne abţinem de la anumite lucruri, acţiuni, să fim binevoitori cu semenii şi să ascultăm de poruncile divine.

Împăratul roman, filosoful Marcu Aureliu sfătuia să nu spunem niciodată: „nenorocitul de mine”, ci să rămânem senini, nici „încovoiaţi de prezent şi nici neliniştiţi din cauza viitorului”. De aceea religia ne învaţă că atunci când ne apasă grijile prea tare, când simţim că nu le mai putem duce în spate, să le lăsăm în seama lui Dumnezeu: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6).

Filosoful francez René Descartes, într-o frumoasă scrisoare adresată Principesei Elisabeta, în 1645, explica cum un om poate să devină mulţumit cu el însuşi fără să aştepte nimic din altă parte, observând doar nişte lucruri: „Dacă noi facem întotdeauna ceea ce dictează raţiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remuşcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înşelat, fiindcă nu a fost din greşeala noastră. […] În plus, nici nu este necesar ca raţiunea noastră să nu se înşele, este de-ajuns conştiinţa noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea şi virtutea de a executa toate lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune, şi în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiţi în viaţa aceasta”.

Spinoza, filosof evreu-olandez, spunea: „Când sufletul se bucură de dragostea divină, altfel spus de beatitudine, el are puterea de a se înfrâna apetiturilor rele. Şi cum puterea omului constă în inteligenţă, nimeni nu se bucură de beatitudine fiindcă el şi-a înfrânat afecţiunile, dar din contra, puterea de a-şi înfrâna afecţiunile naşte din beatitudinea însăşi”.

Filosoful german Immanuel Kant susţinea că virtutea de care are nevoie fiecare om în luarea deciziilor sale poate fi dobândită, căci moralitatea omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa în lupta cu înclinările contrare. Cât priveşte caracterul omului, Kant afirma: „Nu importă ceea ce face natura din om, ci ceea ce el însuşi face din sine. […] Legea morală îmi dezvăluie o viaţă independentă de animalitate şi chiar de toată lumea simţurilor, cel puţin cât se cunoaşte din scopul statornicit existenţei mele prin această lege, scop care nu se opreşte la condiţiunile şi hotarele acestei vieţi, ci care se întinde spre infinit.”

Johann Gottlieb Fichte, părintele idealismului german, în cartea sa Menirea omului, afirmă că binele este scopul vieţii noastre terestre, pe care ni-l prescrie raţiunea: „O, el poate fi îndeplinit în viaţă şi prin viaţă, căci raţiunea îmi porunceşte să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist!”

Filosoful G. W. F. Hegel, figură majoră a idealismului german, ne aminteşte că omul se deosebeşte de animal prin gândire şi are religie fiindcă gândeşte, dar, spune el, „religia şi moralitatea trebuie să fie date omului şi pe calea sentimentului”.

Filosoful german Arthur Schopenhauer, cunoscut prin teoria sa asupra primatului voinţei, îşi începe cartea Viaţa, iubirea şi moartea cu cuvintele: „Voinţa de a trăi este singura expresie a existenţei însăşi a universului”. Atrage atenţia asupra faptului că „orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie, după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept şi sigur”. Vorbeşte de suferinţa fizică însoţită de suferinţa morală, spunând că ele se pot anihila, în timp ce „o durere morală violentă devine idee ce pune stăpânire pe spirit. Dacă amintirea dureroasă ajunge să stăpânească individul, atunci natura îngrozită se scufundă în nebunie”. Aşa s-ar explica stările depresive care duc la sinucidere, „ca manifestare exterioară a durerii, menită să anihileze suferinţe morale”. În capitolul Moartea – răul vieţii, exemplifică lipsa curajului şi a voinţei: „acela care se omoară este întocmai unui bolnav care neavând curajul să se lase a i se face o operaţie dureroasă dar mântuitoare, ar prefera să-şi păstreze boala”.

Filosoful francez Alfred Fouillée sfătuia să lucrăm ca şi cum am socoti că triumful bunătăţii morale nu este imposibil în lume şi că, pe pământ, el se află în mâinile noastre.

Matematicianul şi filosoful francez Pierre Boutroux, într-una din scrierile sale, compară drumul vieţii cu o călătorie a navigatorilor pe mare, spunând că „a înainta nu înseamnă a scăpa mai mult sau mai puţin de pericolele cu care este asemănat drumul lor, ci a se apropia de scop”.

Rata sinuciderilor în Rusia a fost întotdeauna destul de mare. Marele scriitor rus Feodor Dostoievski afirma la vremea sa că numai credinţa evanghelică în nemurirea sufletului umple viaţa de sens: „Taina existenţei omeneşti nu constă numai în faptul de a trăi, ci şi în pentru ce să trăim”. Cu adevărat, ne spune Biblia, „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca, cap. 4). Dostoievski a descris foarte bine senzaţiile celor care sunt în pragul sinuciderii, în mai multe scrieri ale lui. A investigat adâncimile sufletului uman, a analizat stările patologice ale minţii – nebunia, crima, suicidul. Cele mai multe din personajele lui sunt conştiinţe fracturate, chinuite de povara libertăţii spiritului, incertitudinea existenţei lui Dumnezeu, negarea valorilor umane şi dominaţia răului. În sufletele aceloraşi personaje licăreşte uneori sentimentul iubirii, dorinţa de renaştere spirituală prin suferinţă, ceea ce ajută la salvarea sufletelor din imperiul răului, al păcatului.

În Faust, drama scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, există o scenă a încercării de sinucidere. Faust vede o fiolă, o ia, vrea să bea şi în acel moment aude un cor afară. Era în noaptea de Înviere, se cânta „Hristos a înviat!” Renunţă, îşi dă seama că odată cu moartea nu se termină nimic, că există posibilitatea ca după moarte să poţi trăi în planul altei realităţi.

Scriitorul, filosoful român Emil Cioran, preocupat de problema morţii, suferinţei, a sinuciderii, scria despre acest subiect în cartea Pe culmile disperării: „Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură”. Dispreţul lui faţă de cei care râd de sinuciderile din iubire, neînţelegând că o iubire nerealizată duce la prăbuşirea fiinţei, ne duce cu gândul la faptul că aceste fiinţe ar trebui cu adevărat ajutate, deoarece pasiunile mari tulbură sufletele, dezechilibrează psihicul şi fiinţele se pot îndepărta de adevăr.

Suferinţele celor din închisorile comuniste din ţara noastră au fost cumplite. În cartea lui Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, este redat ultimul lui dialog cu Lucia Hossu-Longhin, în care „Socrate al românilor” mărturiseşte: „[…] am vrut să mă sinucid, dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curaj fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu”.

Biblia ne propune libera alegere, viaţa şi binele sau moartea şi răul, binecuvântarea sau blestemul: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuteronomul, 30:19).

Biserica Ortodoxă îşi concentrează comentariile în legătură cu acest subiect asupra a două teme: creaţia persoanelor umane după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El şi stând sub puterea Sa. Ca dar, existenţa umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viaţa nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu-Creatorul şi ne este dată pentru a fi exprimată; curmarea vieţii înseamnă sinucidere. Lui îi datorăm atât viaţa, cât şi moartea. Deoarece El este Stăpânul vieţii şi al morţii, al celor vii şi al celor morţi, această dăruire de sine trebuie să fie „întreagă, deplină, îmbrăţişând fiecare aspect al existenţei noastre pământeşti, de la zămislire şi până la moarte”. Sinuciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împotriva lui Dumnezeu, şi dacă lipsa de orientare a omului spre înfăptuirea binelui este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează „slăbiciunii morale, păcatului, unei lipse de credinţă sau disperării şi blasfemiei”.

Recentele descoperiri din domeniul psihologiei şi al neurologiei cu privire la cazurile de sinucidere duc la concluzia că avem de-a face cu „alienarea”, adică cele mai multe acte de sinucidere au loc mai puţin datorită „păcatului” sau „slăbiciunii morale”, ci mai mult din cauza factorilor ce depăşesc puterea de control a victimei, precum „depresie majoră recurentă” şi „tulburare de stres posttraumatic”. Aceste concluzii au avut o publicitate excesivă în ultimii ani şi multe diagnostice s-au pus prea rapid, prea uşor şi uneori greşit. Cu toate acestea, condiţiile există şi echivalează cu boli grave care slăbesc organismul. Studiile au demonstrat o corelare, semnificativă statistic, între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor (substanţe chimice care se găsesc în sistemul nervos şi care intermediază transmiterea, modulând şi amplificând impulsurile nervoase). Anumite boli sunt urmarea scăderii cantităţii de dopamină – substanţă secretată de creier care transmite informaţia între neuronii creierului, şi care s-a dovedit a avea un rol important în determinarea dispoziţiei omului, a deciziilor sale; poate rezulta depresia, marcată de starea de spirit oscilantă, când omul cedează impulsului sinucigaş. Se confirmă astfel sinuciderea raţională, produs al voinţei ce acţionează în libertate, afectată de păcat, înrăutăţită de boală. Întrebarea care se pune astăzi este dacă ar trebui să fie acceptată sinuciderea în cazurile de boală în fază terminală sau chiar acolo unde „voinţa de a trăi” a fost micşorată pentru un oarecare motiv. Răspunsul Bisericii este că Dumnezeu singur are puterea, autoritatea şi dragostea să ofere „demnitatea” deplină, sensul final şi valoarea finală vieţii şi morţii noastre. Aşadar, moartea noastră – aşa-zisă moarte, fiindcă de fapt nu există moarte în univers, ci o continuă viaţă sub altă formă – îi aparţine Lui, la fel cum îi aparţine viaţa noastră biologică şi spirituală.

Religia face parte din cultură şi nu ar trebui să lipsească nici unui om. Începând din copilărie ar trebui să se cunoască învăţăturile credinţei, reguli, tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii (ceea ce nu s-a făcut în comunismul ateist), astfel se pot dobândi obişnuinţe spirituale care înalţă: copiii, tinerii şi oamenii maturi devin mai buni, dobândesc înţelegerea vieţii, valoarea, sensul ei. Într-o carte intitulată Rolul religiei, s-a punctat foarte bine situaţia din societatea actuală în care trebuie refăcută scara valorilor morale: „În contemporaneitate nu se mai pune accent pe educaţia morală. Se trece foarte uşor peste acest aspect pe care mulţi dintre părinţi îl lasă pe seama şcolii, şcoala se aşteaptă ca educaţia să fie făcută în familie, iar copilul alege practic educaţia din mass-media şi pe cea a străzii”.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: