Uniţi-Ne-Dăm-Pământul-Străinilor? Nu, Nu şi Nu!

Articol preluat din „NapocaNews”
http://www.napocanews.ro/2013/12/uniti-ne-dam-pamantul-strainilor-nu-nu-si-nu.html

de Mihai TOCIU

Mihai TociuDin 1 septembrie ne ţinem ocupaţi cu Roşia Montană. În noiembrie, am trecut în lista de preocupări şi gazele de şist. La începutul lui decembrie, am adăugat şi libertatea de exprimare, şi superimunitatea parlamentarilor, şi amnistierea tâlharilor.

Privind în ansamblu, ultimele patru luni ale lui 2013 au fost de foc: au scos în stradă zeci de mii de oameni, sute de haiduci moderni au oprit amplasarea sondelor Chevron, au apărat dreptul la proprietate privată, la un mediu curat, au renăscut civismul şi solidaritatea, au reînviat speranţa că cetăţenii pot influenţa deciziile politicienilor şi pot schimba România. Bravo lor, bravo fiecărui cetăţean care a făcut puţinul de care a fost în stare, bravo România!

Bravo? Dar nu e cam devreme să ne gratulăm reciproc? Ce victorie am câştigat să merităm asta? Păi, am reuşit să convingem Comisia parlamentară Roşia Montană să dea aviz negativ, apoi am forţat deputaţii să respingă modificarea legii minelor… Aşa, şi? Mai departe? Păi, mai departe, vom ataca la Curtea Constituţională super-imunitatea politicienilor, ne vom opune amnistierii, vom contra-ataca introducerea calomniei şi insultei în codul penal, ne vom recâştiga dreptul la liberă exprimare, nu îi vom scăpa din ochi pe parlamentari, îi vom obliga să-şi petreacă sărbătorile la Roşia Montană, vom… ah, am rămas fără aer.

Am fost şi eu în stradă de zeci de ori, am scris banere, am vorbit la portavoce, am răguşit de câteva ori. Cu jandarmii nu m-am împins, dar am păşit în urma celor care au făcut-o, cu sentimentul că am fost şi eu undeva acolo, chiar dacă mai în spate.

Frumos, meritoriu, eroic chiar! Dar de când ştie soldatul care împuşcă un inamic ce se întâmplă în restul frontului? De când o bătălie câştigată, sau două, sunt o garanţie pentru câştigarea războiului? Nu cumva toată lumea vorbeşte numai despre bătălii, dar fără să ştie care e războiul în care luptă? Chiar, care e războiul? Cine e inamicul, ce doreşte el să obţină şi cum?

Ne-am angajat în atâtea bătălii, dar am făcut-o pe măsură ce un nou duşman a apărut, fără să facem o prioritizare a lor şi fără o evaluare a situaţiei în ansamblu. Greu de crezut că cineva poate să spună că vreuna dintre temele protestelor este neimportantă, dar nu cumva suntem în situaţia celui care se ceartă cu unii care încearcă să îi fure găinile din curte, în timp ce alţi hoţi, în spatele lui, îi golesc casa şi se pregătesc să-i dea foc?

Facem atât de des referire la Revoluţia din 1989 şi o tot comentăm, dar refuzăm să credem că scenariul ei se poate repeta din nou, acum, cu noi înşine protagonişti.

Cine a fost inamicul în decembrie 1989? „Teroriştii”! Erau peste tot, bine înarmaţi şi bine pregătiţi, seara îi împuşcai şi dimineaţa apăreau la loc, până când, dintr-o dată, au dispărut ca un fum… Trist a fost că pe unii de-ai noştri, soldaţi sau civili obişnuiţi, i-am împuşcat din greşeală, de tot, iremediabil.

Cine e inamicul cu care „ne luptăm” acum? Păi, tot unii apăruţi din neant, bine înarmaţi cu bani şi cu obrazul foarte gros, de care va mai rămâne tot doar amintirea când se vor sui într-un avion: RMGC, Chevron… La aceştia se adaugă „localnicii” Prospecţiuni S.A., Romgaz, Rompetrol…

Ce au vrut teroriştii în 1989? Atunci, se credea că vor să-l împuşte pe Iliescu, să otrăvească apa, să arunce în aer barajul Vidraru, să ne omoare pe toţi, să-l învie pe Ceauşescu… Ce uşor vorbim acum de acele momente şi, mai ales, cum râdem de „navii ăia” care au murit „ca fraierii, degeaba”!

Ce vrea inamicul de azi? Să ne cianureze, să ne otrăvească fântânile, să ne expropieze, să distrugă minele romane şi cultura, să ne construiască un baraj care se va prăbuşi, să ne aducă cutremure, să ne dea foc la apa de la robinet! La toate aceste ameninţări, cum poate să te rabde inima să nu ieşi cu pet-ul în stradă, la fel cum au ieşit ceilalţi cu pieptul în 1989?

Numai că, ne-au trebuit câţiva ani să descoperim că, de fapt, rezultatul existenţei „teroriştilor” a fost să ne ţină mintea „ocupată” şi să ne distragă atenţia, ca să nu vedem ce era cu adevărat important când revoluţionarii alergau după umbre de terorişti. Partea proastă nu este că ne-am dat seama mai târziu că sacrificiile au fost inutile şi că, de fapt, la nivel de ţară, am sărit din lac în puţ, ci faptul că ne-am luminat doar atunci când am realizat consecinţele reale ale Revoluţiei.

Nu cumva şi acum am procedat la fel ca atunci, adică am reacţionat instantaneu la apariţia „teroriştilor” şi ne-am bucurat de „victoriile” asupra lor, dar am uitat să ne întrebăm: „Care sunt priorităţile Revoluţiei?”.

În final, în decembrie 1989, după zeci de mii de cartuşe trase şi sute de morţi, cine a câştigat? Atunci eram convinşi că învingători au fost revoluţionarii, cetăţenii, disidenţii, Democraţia, Drepturile Omului. Acum am lăsat-o mai moale cu entuziasmul şi recunoaştem că, de fapt, au câştigat cei care au fost ÎN SPATELE celor care au pus mâna pe putere, şi care au distrus mult-puţina economie care exista atunci, care au transformat România într-o piaţă de desfacere, care au făcut ca patru milioane de români să-şi ia lumea în cap, care au creeat confuzia internaţională dintre români şi ţigani, care acum vorbesc despre felierea României, pardon, „regionalizare”…

Atunci eram prea bucuroşi că puteam să-l înjurăm pe Ceauşescu şi să vedem Partidul Comunist la pământ, şi la fel suntem acum, pentru că putem să „occupy” orice instituţie, cum vedem la televizor că se face în occident, şi că deputaţii au votat o lege aşa cum am vrut noi, „poporul”.

Şi totuşi, acest vacarm care ţine non-stop de la 1 septembrie are ceva straniu în el. Până acum, istoria a consemnat numai revoluţii în care nemulţumiţii şi-au propus să câştige puterea şi scopul guvernanţilor era cel opus: să îi înfrângă şi să îi pedepsească… Asta a noastră, începută în septembrie, o tot ţine langa, de parcă s-ar fi format o simbioză între protestatari, guvernanţi şi jandarmi: fiecare se legimitează prin existenţa celorlalţi şi împreună şi-au găsit un sens comun al vieţii…

Da, există un „ceva” care îi uneşte pe aceştia: tăcerea asupra anumitor subiecte! Eu, guvernul, te las să faci revoluţie, să blochezi noaptea străzile şi să te contrezi cu jandarmii, să te simţi erou, iar în schimb tu, indignatule, taci când vine vorba despre anumite teme: taci când Camera Deputaţilor adoptă legea care oficializează limba maghiară în justiţie, taci când UE ne refuză intrarea în Shenghen doar pentru motivul că vom răscoli sentimentele naţionaliste ale occidentalilor, taci când maghiarii solicită autonomie, taci când se discută despre „regionalizare” şi, mai ales, taci când cineva aminteşte că din 2014 străinii vor avea voie să cumpere pământ aici, în România.

Sunt deja prea multe subiectele care fac pielea de găină oricărui român şi care, inexplicabil, sunt evitate de „protestatari”…

Şi astfel am ajuns la problema cea mai gravă, şi cea mai urgentă, şi cea care generează efectele cele mai greu de remediat, şi anume faptul că intrarea în anul 2014 va fi un moment de cotitură pentru tot ce înseamnă relaţia românului cu pământul: pentru prima dată în istoria acestei ţări, cetăţenii români nu vor mai fi singurii care au dreptul să cumpere pământ în România. Începând cu 1 ianuarie 2014, orice venetic va putea să o facă.

Exegeţii liberalismului şi ai europenismului susţin că nu există niciun motiv de îngrijorare, pentru că toate celelalte ţări europene au făcut la fel şi, oricum, cumpărătorul nu va putea lua pământul de aici. Numai că aceşti adepţi ai „societăţii deschise” nu garantează cu nimic ceea ce ne promit şi, oricum, lor puţin le pasă dacă previziunile lor se vor dovedi greşite: salariul şi şpaga lor sunt puse deoparte!

Spre deosebire de aceştia, orice om normal este îndreptăţit să se teamă că preţurile mici din România vor face ca foarte mulţi străini să fie tentaţi să cumpere pământ în România, sau pentru speculă, sau pentru… Doamne fereşte! Noi, aici, ne-am obişnuit să asociem pământul cu agricultura, dar ceea ce se mai poate face, în numai câţiva ani, atunci când cumperi bucăţi mari dintr-o ţară, se poate admira în Israel: cum nu poţi lua pământul cu tine, procedezi invers, adică goneşti localnicii de pe pământul care acum este „al tău”.

Dacă nu ar fi cele 4 milioane care deja au fost convinşi să plece, acest scenariu ar fi fost greu de crezut. Sau poate îşi mai închipuie cineva că un român care şi-a luat casă în altă ţară şi are copiii înscrişi acolo la şcoală se mai gândeşte să se întoarcă… Deci, au mai rămas 4 milioane de români activi de gonit, alte 6 au ca singur interes ziua la care „vine” pensia, vreo 4 milioane sunt copii care sunt „educaţi” în spiritul „societăţii deschise”, adică sclavii care se simt liberi – servitorii ideali, iar restul de 3 sunt ţigani, cărora le e indiferent cine le e prin preajmă. Deci, 4 plus 6, plus 4, plus 3, fac 17. A mai rămas un milion, adică cei care dintotdeauna s-au bucurat de necazul nostru şi care şi acum vor ajuta să ni se sape groapa.

Matematic, după socoteala altora, am rămas zero!

Aşadar, începând din 2014, România poate fi vândută la metru pătrat. Ce nu au reuşit cu sabia şi pistolul turcii, fanarioţii, austriecii, nemţii sau ruşii, au reuşit cu puterea „Democraţiei” cei 600 de parlamentari care ne conduc acum.

Explicaţia lor, pentru că orice trădare are o explicaţie, este că obligaţia de a ne scoate pământul la vânzare a fost o condiţie impusă de Uniunea Europeană şi a fost validată de un Referendum, cel din 2003. Adică, dacă românii înşişi au fost de acord cu acest preţ pe care trebuie să-l plătim pentru acceptarea nostră în lumea „civilizată”, cum de s-ar putea opune ei „voinţei populare”? Tocmai ei, reprezentanţii poporului?!

Numai că, ceea ce evită să spună conducătorii noştri de azi, adică cei 600 de parlamentari, este că acel Referendum a fost fraudat în cel mai barbar mod cu putinţă. Din punct de vedere juridic el este nul, şi la fel sunt şi toate consecinţele lui, dintre care vânzarea pământului către străini este cea mai importantă. Încă nu s-a găsit politicianul român care să recunoască că totul a fost doar un joc la cacialma, pentru că nici măcar UE nu a crezut că ţările est-europene vor accepta aceasta înainte ca preţurile terenurilor să ajungă la un nivel comparabil cu cel din vestul Europei.

Vadim? Să fim serioşi! Cel mai simplu şi mai sigur mod de a compromite un adevăr este să îl pui în gura unui one-man-show!

Astăzi, privind de la 10 ani distanţă, ne dăm seama că UE ştia foarte bine că cere prea mult, pentru că nicio ţară membră UE nu ar fi acceptat aşa ceva în locul nostru. Dar dintotdeauna Dumnezeu l-a ajutat pe cel care a încercat, iar vina a fost a celui care a acceptat, dar şi a celui care a avut puterea să vorbească, dar a tăcut!

Se poate vorbi la infinit despre „avantajele şi dezavantajele” acestei schimbări de destin a României, însă, mai mult decât orice justificare economică, această cedare ţine de instinctul de supravieţuire al unui popor! Ca dovadă, vecini de-ai noştri aflaţi în situaţii similare au amânat acest moment, adică au refuzat momentan să-și înstrăineze pământul. Doar momentan, pentru că atât au putut, dar asta le oferă posibilitatea să o facă din nou sau chiar să spună NU, în funcţie de cum se va învârti roata istoriei. Ungaria şi Bulgaria. Da, ungurii, de care râdem, şi bulgarii, cei pe care îi privim de sus!

Politicienii noştri ce fac? Ce întrebare! De parcă nu ne-au dovedit cu vârf şi îndesat că lor nu le pasă de interesul naţional. Presa noastră liberă şi independentă, şi democrată, şi deontologică, ce face? Ce întrebare! De parcă nu ne-a dovedit până acum că este doar o haită de câini hămesiţi, care latră doar în folosul aceluia care îi dă un os. Organizaţiile civice, susţinătoare ale libertăţii de exprimare, ale „democraţiei”, ce fac? Ce întrebare! De parcă nu ne doare deja capul de scandări cu Roşia Montană şi cu gazele de şist, de parcă nu ne-a ajuns teatrul celor care se fac că „Salvează România”, în timp ce Bau-Bau-l cu cască albastră se face că nu-i lasă…

Să nu ne amăgim! Această iniţiativă nu are cum să vină de la aceştia. De 24 de ani, experienţa a dovedit românilor că „Democraţia” este o minciună la fel de mare ca cea comunistă, ba chiar mai perversă, şi este greu să-i condamni pe cei care nu îşi mai pun speranţe în Lege şi în drepturile lor. La urma urmei, de ce să încerci să faci ceva când ştii de la început că nu vei reuşi?

Atunci, de la cine să vină strigătul de NU? Singurii care am mai rămas suntem noi, cetăţenii obişnuiţi, adică cei care nu am simţit gustul finanţărilor de la „Open Society” şi care nu ne-am băut cafeaua la seminarii despre „drepturile omului”, cei care nu ştim ce înseamnă „principiul subsidiarităţii”, ci doar: „Frate, aşa ceva nu se poate!” Noi suntem cei care mai putem să le băgăm în ochi parlamentarilor, presei şi ong-urilor soroşiste lozicile „democraţiei”, care ar trebui să-i oblige pe parlamentari şi pe guvernanţi să acţioneze conform dorinţei noastre.

Eu cred că acest moment de cumpănă pentru istoria României merită o abordare care nu trebuie să fie condusă de principiul pragmatismului. Da, recunosc, nici eu nu cred că se mai poate face ceva acum pentru a forţa clasa politică să oprească această crimă naţională, dar nici nu pot să las să se întâmple aceasta fără să fac nimic. Cred că istoria trebuie să consemneze faptul că au fost câţiva români care s-au opus, la nivelul la care au putut.

Oamenii nu luptă numai pentru că există posibilitatea să câştige, ci şi din dorinţa de a transmite mesajul că nu acceptă să piardă fără luptă. Un popor nu este reprezentat întotdeauna de milioane, ba dimpotrivă: în momentele critice, sunt doar câţiva cei care îşi pun pielea pe băţ şi îi ia soarta în mâinile lor.

Au trecut două mii de ani şi încă vorbim cu admiraţie despre lupta disperată a lui Decebal şi sacrificiul său eroic, dar de fapt adevărata valoare a mesajului său o înţelegem numai dacă încercăm să ne imaginăm ce avantaje ar fi avut şi ce viaţă ar fi dus Decebal dacă ar fi acceptat compromisul de a continua să administreze Dacia pentru romani, aşa cum a făcut-o timp de 3 ani, între 102 şi 105.

Cu siguranţă că şi romanii aveau un Soroş care îi angaja într-un fel de ong-uri pe cei care făceau pactul cu Imperator, şi le asigura finanţare pentru programe de diseminare a valorilor occidentale şi posturi în administraţie, sau chiar de deputat celor care se evidenţiau în „munca cu gura”. Cu toate acestea, în mod inexplicabil pentru „democraţia romană”, Decebal a ales calea extremismului şi a intoleranţei faţă de valorile multiculturalismului oferite din „ex toto orbe romana” şi a decis să îşi manifeste deschis naţionalismul xenofob. La cât de inteligent era şi la cât de bine cunoştea forţa Imperiului, nu a existat niciun dubiu că Decebal era conştient că s-a angajat într-o acţiune contrară ordinii de drept, sinucigaşă, şi deznodământul faptei sale reprobabile a fost unul firesc: jandarmii, pardon legionarii, şi-au făcut datoria.

Cam aşa se vorbea la Roma despre euroscepticul Decebal, şi la fel îngânau politrucii daci care au primit funcţii acasă… Sună cunoscut?

Din fericire, istoria a păstrat şi exemple pozitive de „integrare”. Indienii americani, de exemplu. Majoritatea şefilor de trib, conducătorii „legitimi” de atunci ai indienilor, aleşi conform democraţiei locale, au apreciat la adevărata lor valoare biluţele de sticlă colorată aduse tocmai din Occident şi au acceptat ca noii veniţi să cumpere terenurile care se aflau în paragină, la preţul pieţei: zece mii de hectare pentru o biluţă albă, o sută de mii pentru una roşie.

Este adevărat că au existat şi unii şefi de trib care s-au dovedit a fi habotnici şi discriminatorii, dar electoratul indienilor, compus din bătrânii tribului, a răspuns pozitiv la ofertele dezinteresate de „apă de foc” ale imigranţilor, declaraţi categorie defavorizată numeric la acea vreme în America. Şefii de trib care nu au acceptat inter-culturalitatea au fost schimbaţi prin procedee democratice, majoritatea, iar istoria a păstrat numai filmele cu John Wayne despre cei care s-au opus extinderii euro-atlantice.

Astăzi, după sute de ani, cei câţiva indieni rămaşi în rezervaţii admiră prin muzee acele contracte comerciale, care mai păstreză mirosul de whisky fin, prin care reprezentanţii poporului lor le-au vândut ţara pe nimic.

Astăzi, 16 decembrie 2013, mai sunt doar 15 zile şi românii vor avea ocazia să înceapă să simtă cum e să fii în pielea indienilor din rezervaţii. Suntem în procesul numărătorii inverse, şi zilele trec ca ale unui condamnat la moarte. Din când în când, secundarul ceasului este acoperit de scandările despre Roşia Montană, iar feisbucul ne mai aduce câteo veste despre cine a mai fost bătut de jandarmi.

Dar timpul nu-i pierdut! Tragedia încă nu s-a întâmplat, totul încă poate fi schimbat şi este atât de simplu să păstrăm pământul României numai pentru noi, românii, aşa cum au făcut ungurii şi bulgarii cu pământul lor. Totul se poate schimba în interval de câteva ore doar. Este suficientă chiar şi o hotărâre de guvern, dată în 31 decembrie, la ora 23.59! Sau o lege dată de un Parlament întrunit ad-hoc, după o decizie a Comisiei Juridice luată în noaptea precedentă şi un vot numărat de Roberta Anastase.

La urma urmei, e vorba doar de voinţă politică, adică de a vrea sau a nu vrea să ne păstrăm ţara! Nu mă hazardez să spun că majoritatea românilor vor asta, chiar dacă mi-ar plăcea să cred asta, dar pot să spun cu certitudine că niciun parlamentar român nu şi-a întrebat electoratul dacă e de acord cu vânzarea pământului către străini. De parcă mai era vreun dubiu că „Democraţia e o minciună”!

Eu vreau să-mi păstrez ţara şi vreau ca şi parlamentarii, şi Guvernul, şi Preşedintele, şi Presa, şi toată lumea să afle asta. Pentru că ştiu că nu sunt singurul şi pentru că vocea noastră poate să acopere tangoul Roşia Montană şi să rămână consemnată în istorie.

Speranţa mai moare câteodată, ultima, dar sentimentul datoriei, niciodată!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: