REPERE ISTORIOGRAFICE PRIVIND ŞCOALA CLUJEANĂ INTERBELICĂ

A_Absolvent

de Cosmin KOSZOR CODREA
Bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga” Cluj
Masterand al Facultăţii de Istorie şi Filosfie, Universitatea „Babeş-Bolyai”
Specializarea Ştiinţele Informării şi Documentării
cosmin_koszor@yahoo. ro cosmin. koszo@bjc. ro

Rezumat: Produsul istoriografic clujean din perioada interbelică cunoaşte o vârstă de maturitate ştiinţifică odată cu instituţionalizarea scrisului istoric. În această perioadă, deosebit de importantă pentru cultura română asistăm la preluarea Universităţii maghiare de către autorităţile clujene, ceea ce va duce la înfiinţarea Institutelor aferente cercetării şi studierii istoriei într-un cadru organizat după norme internaţionale. Primul institut de istorie înfiinţat avea să fie Institutul de Istorie Naţională, în care se vor forma tineri dornici de afirmare. Publicaţiile şi periodicele acestui aşezământ joacă un rol important, deoarece reprezintă cartea de vizită şi în acelaşi timp roadele cercetării studenţilor şi profesorilor.

Cuvinte Cheie: istoriografie, Institutul de Istorie Naţională, Institutul de Studii Clasice, Universitatea din Cluj, anuare, istorici.

Descrierea producţiei istoriografice unui anumit spaţiu cultural necesită o adâncă reflectare atât asupra curentelor politico-ideologice, cât şi a factorilor determinanţi care au făcut posibilă apariţia scrisului istoric. Este necesar să stabilim durata temporală pe care această producţie s-a întins şi în acelaşi timp să găsim originile de la care au pornit principalii reprezentanţi temele abordate şi în cele din urmă rezultatele puse sub tipar marcând rodul muncii acestora.

Discursul istoric este fără îndoială consubstanţial istoriei pe seama căreia se constituie. Îl numim astăzi „istoriografie”, spre a-l distinge de istoria-realitate (a făcut-o deja în chip eminent Henri-Irénée Marrou), dar la origine istoria cuprindea, într-o ambiguitate fecundă, ambele dimensiuni.[1] Preocupată esenţialmente de trecut şi ispitită adesea de viitor, explorând un teritoriu întins între legendă şi utopie, istoriografia se află mereu în căutare de certitudini.[2] Datoria noastră este redarea cât mai exactă şi, în limita competenţelor umane, cât mai apropiată de adevăr a difuziunilor din acest domeniu.

Dacă aruncăm o privire asupra lucrărilor de factură istoriografică care au tratat scrisul istoric intracarpatic şi nu numai acesta, este necesar să amintim câteva nume de o deosebită importanţă din acest câmp tematic. În perioada interbelică au apărut lucrări semnate de: Aurel Decei, Istoriografia română transilvană în cei douăzeci de ani de la unire, Cluj, 1939; Ioachim Craciun, Activitatea ştiinţifică la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj. În primul deceniu 1930-1940, Bibliotheca Bibliologică nr. 3; Ioan Moga, Contribuţia membrilor Institutului de Istorie Naţională la istoriografia română în ultimul sfert de veac 1929-1945, studiu apărut în Anuarul Institutului de Istorie Naţională – Sibiu 1945.

Alte studii care au tratat istoriografia transilvană, apărute după a doua conflagraţie mondială, au fost: Lucian Boia, Evoluţia istoriografiei române, Bucureşti, 1976; Ştefan Pascu, Activitatea ştiinţifică a Universităţii din Cluj-Napoca 1919-1973, Cluj-Napoca, 1974. În ceea ce priveşte istoria recentă şi postdecembristă, beneficiem de surse ale unor autori a căror autoritate a marcat puternic istoriografia română: Pompiliu Teodor, Incursiuni în istoriografia română a sec. XX, Oradea, 1995, Introducere în istoria istoriografiei din România, Cluj-Napoca, 2002, Istorici Români şi probleme istorice, 1993; Ovidiu Pecican, România interbelică: Istorie şi istoriografie, analize istorice, Cluj-Napoca, 2010; Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română : (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj-Napoca, 1999, Nicolae Edroiu, Locul institutului de istorie Cluj în istoriografia română, în AIIGB, tom XLIX, 2010; Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, 1989; De la istoria critică la criticism, Bucureşti, 1985, Clio sub semnul interogaţiei: idei, sugestii, figuri, Iaşi, 2006. Tot aici trebuie să amintim câteva lucrări străine despre istoriografia română semnate de: Frederick Kellog, O istorie a istoriografiei Române, Iaşi, 1996 şi Keith Hitchins, Mit şi realitate în istoriografia românească, Bucureşti, 1997.

În ce priveşte climatul politic, deceniul al treilea din istoria contemporană a României, prin transformările ce au urmat Unirii din 1918, a fost cutreierat de aprigi dispute ideologice. Fizionomia ţării după desăvârşirea unităţii naţionale a impus, pe fundalul complexităţii problemelor societăţii româneşti, cu o insistenţă tot mai accentuată, dilema căilor de dezvoltare a României. Îndeosebi unificarea structurilor instituţionale, reforma agrară, dreptul de vot universal au prilejuit mutaţii în viaţa politică, ilustrate de dispariţia Partidului Conservator şi de crearea Partidului Comunist Român. Evoluţia vieţii publice după Unire asociază încă un eveniment simptomatic, fuzionarea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional din Transilvania, împrejurare care aduce pe arena politică o nouă forţă alături de Partidul Liberal. Întrebarea „Pe ce cale evoluăm?”, manifestată încă din 1921 în publicistica social-politică, ajunge foarte curând în prim-planul dezbaterilor în anii 1924-1926, când disputa îmbracă forma înfruntării dintre tradiţionalism şi modernitate.[3]

Atitudini polare, invocate uneori ca sursă de tensiune genetică a culturii. „Orice cultură autentică e polară”, spunea Mircea Eliade, definind cultura română ca fiind rezultat al tensiunii între direcţia autohtonistă (Eminescu, Iorga, Blaga) şi cea universalistă (Caragiale, Zarifopol, Lovinescu). Ceea ce interesează aici e că întâia atitudine a alimentat eforturile de restituţie istorică, de recuperare a valorilor strămoşeşti, pe când cealaltă a antrenat eforturi nu mai puţin semnificative de inserţie a valorilor autohtone în universalitate. Gruparea de la „Gândirea” (1921-1944), în frunte cu Nichifor Crainic, şi cea de la „Cuvântul” au pus mai mult preţ pe tradiţia locală, ortodoxă, în timp ce „Ideea europeană” şi „Sburătorul”, de exemplu, se arătau mai receptive faţă de valorile străine.[4] Astfel, în virtutea acestor afirmaţii suntem martori ai unei epoci a extremelor, aşa cum a numit-o şi istoricul Eric Hobsbawm.[5]

Trebuie menţionată consensual şi doctrina „românismului”, elaborată de Constantin Rădulescu-Motru în primii ani ai secolului nostru şi nuanţată apoi prin aşa-zisul „personalism energic”. Spre deosebire de Iorga, el acceptă ideile Revoluţiei franceze ca temelie a oricărei construcţii moderne, ca reper inevitabil în orice reconstrucţie. Dacă naţionalismul din secolul al XIX-lea a dus la crearea şi recunoaşterea naţiunii române, românismul trebuia să pună în valoare, în secolul XX, calităţile acestei naţiuni, sufletul ei. Un asemenea discurs voia să fie şi o replică pozitivă, echilibrată, la atâtea stridenţe ce tulburau epoca. E destul să amintim că unii intelectuali de elită au aparţinut efectiv Mişcării Legionare (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica fiind numele cele mai notorii), de la care aşteptam soluţii viabile pentru România. S-a vorbit atunci şi de o „revoluţie de dreapta”, în cadrul unei „dialectici a naţionalismului”, incluzând mai tot ce era semnificativ în cultura română. Disputa interbelică pe seama naţionalismului i-a antrenat inevitabil şi pe istorici. La numele deja amintite mai trebuie adăugate aici măcar câteva, pentru a întregi oarecum tabloul: Ion Nistor, Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir, Constantin C. Giurescu, Alexandru Boldur. Figură aparte făcea Petre P. Panaitescu, ca de altfel şi Vladimir Dumitrescu, prin ataşamentul său la mişcarea legionară.[6] În felul acesta se arăta climatul politico-cultural din primii ani postbelici care, într-un fel sau altul, se va simţi şi în mediul universitar, acesta la rândul său va cunoaşte importante schimbări în direcţia scrisului istoric.

Indispensabil, produsul istoriografic transilvănean din perioada interbelică se află în strânsă legătură cu înfiinţarea Universităţii din Cluj, instituţie care va patrona numeroase centre de cercetare şi de polarizare a istoriei. La sfârşitul Primului Război Mondial, intelectualitatea din România dorea ca, în condiţiile create prin desăvârşirea unităţii naţional-statale, să se edifice o universitate românească, una care să exprime cât mai adecvat specificul cultural şi necesităţile constructive ale naţiunii.[7] Se ştie faptul că toate statele naţionale nou create sau consolidate după Primul Război Mondial s-au preocupat încă de la început de fondarea unor universităţi sau de încadrarea vechilor universităţi în ordinea de stat nou constituită. Astfel, la 28 ianuarie 1919, s-a fondat Universitatea din Brno, cea de-a doua universitate a Cehoslovaciei, iar prin legea 375, din 27 iunie 1919, Universitatea maghiară din Bratislava a fost transformată în universitate cehoslovacă de stat. Autorităţile franceze au sistat, la sfârşitul lunii noiembrie 1918, activitatea Universităţii germane din Strasbourg, au preluat instituţia şi au pregătit redeschiderea ei ca universitate franceză.

În privinţa României, o situaţie similară exista pentru Universităţile din Cluj şi Cernăuţi. Prin unirea Transilvaniei şi Bucovinei, acestea reveneau de drept statului român, care avea obligaţia să le administreze şi să le direcţioneze funcţiile în conformitate cu interesele proprii.[8] Reorganizarea Universităţii din Cluj s-a desfăşurat în acord cu cadrul legislativ în care funcţiona învăţământul superior din România. Primul act referitor la reorganizarea acesteia a fost Decretul Regal nr. 4091/1919, prin care instituţia de învăţământ superior maghiară a fost transformată în universitate românească. A urmat un decret-lege special, care a confirmat actul normativ emis de Consiliul Dirigent în legătură cu numirile noilor profesori, iar mai apoi decretul regal de numire a profesorilor transferaţi de la alte universităţi.[9]

Astfel, în anul 1919, Universitatea din Cluj îşi începe activitatea, iar în toamna aceluiaşi an la data de 3 noiembrie se va ţine primul curs în limba română, de către Vasile Pârvan, profesor care a elaborat unul dintre studiile fundamentale privind posibilitatea reorganizării Universităţii din Cluj, intitulat Universitatea naţională a Daciei Superioare – păreri propuse public Marelui Sfat Naţional al românilor din Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească. Revenind la lecţia inaugurală, Datoria vieţii noastre pe care Pârvan a susţinut-o, observăm că ea conţine elemente de filosofie a culturii, cu certă adresă la evoluţia universităţii clujene, discurs care reprezintă şi cheia apropierii şi interesului lui Pârvan pentru această instituţie. Tot el a trasat trei niveluri principale pentru desemnarea scopului Universităţii: 1) a dota subiecţii instrucţiei universitare cu o cultură specială literară, ştiinţifică, artistică, teologică, tehnică, juridică, medicală, agricolă, forestieră, minieră, social-politică, social-economică, administrativă, industrială, comercială, financiară, cooperatistă, jurnalistică; 2) „a forma caractere”, în cadrul unor institute speciale de viaţă socială universală ceea ce înseamnă a da o concepţie despre lume unitară, etnic-naţională tuturor membrilor comunităţii studenţeşti, indiferent de specialitate, origine sau confesiune; 3) a promova „literele, artele şi ştiinţele” pure şi aplicate – prin activitatea creatoare a profesorilor şi a studenţilor, care să ofere noi valori spirituale.[10]

Este lesne de observat noua cale pe care se axează dezvoltarea universităţii, dar şi principiile pe care le adoptă în procesul de dezvoltare a cercetării ştiinţifice – aici este vorba de o direcţie care se află sub postulatul lui Tacitus „sine ura et studio”.

În favoarea acestui deziderat pledează şi rectorul Icobovici, care afirmă că: „Frământările gigantice ale omenirii de azi nu sunt decât luptele dintre idealismul de azi şi bestialitatea animalică. Diferitele curente extremiste, incapabile din cauza insuficienţei lor culturale de a pricepe idealurile umane, mână omenirea spre bestialitate. Totuşi, pretutindeni curentul uman rezistă şi se înalţă chiar acolo unde azi pare înăbuşit şi mai curând de cât se pare, omul va fi stăpân pe dreptul lui de a fi om. Universitatea nu este fabrică de titluri care să îi permită posesorului un trai uşor. Universitatea este cu deosebire o şcoală a sufletului. Ea ridică pe om acolo unde ar trebui să stea. Acei cari vin la noi să înveţe a urî, n-au ce căuta, acei cari vin să înveţe intoleranţa, o caută în zadar, acei cari vin să afle soluţii uşoare cu care să pătrundă în vârtejul vieţei nu pot intra pe poarta casei noastre. Aici e şcoala iubirei de aproape, aici este şcoala toleranţei şi respectul omului şi drepturile sale. Aici e şcoala muncei fără preget şi religia idealismului. Aici sunt chemaţi toţi cei dornici să ajungă oameni întregi”.[11] Toate aceste puncte reprezintă, diferite probleme pe care le întâmpină Universitatea în primii ani funcţionare sub administraţie românească.

Aşa cum am mai spus, produsul istoriografic transilvănean se află în strânsă legătură cu Universitatea din Cluj şi în acelaşi timp cu institutele patronate de aceasta care funcţionează ca centre de difuzare a culturii istorice. În ceea ce priveşte demersul nostru, este important să răspundem unor întrebări precum: care a fost modul de organizare al institutelor de istorie, raportul acestora cu universitatea, principalele direcţii şi domenii de cercetare pe care s-a axat noua şcoală de istorie, în paralel cu cerinţele istoriografice internaţionale? şi nu în ultimul rând care a fost produsul acestor eforturi istoriografice transilvane?

Astfel, pe drumul deschis de şcoala critică, prin Academia Română, istoriografia cu privire la Transilvania şi-a asumat de la început rosturi eminente în promovarea cunoaşterii istorice.

Înfăptuind un rapid proces de instituţionalizare a cercetării, o întreagă pleiadă de profesori, din Transilvania sau cu rădăcini ardelene, alături de mari istorici de la Universităţile din Bucureşti şi Iaşi, au ctitorit şcoli de istorie naţională şi universală care au conferit un nou elan şi noi dimensiuni studiului trecutului. Cu asemenea efort, Universitatea din Cluj şi-a asumat de la început misiunea cercetării ştiinţifice.

Împărtăşind convingeri interdisciplinare, la universitate a fost promovată ideea dialogului dintre istorie şi filologie, însuşită din practica pozitivistă a şcolii germane, a necesităţii raportărilor la fenomenele istorice învecinate şi general europene.[12]

Aşadar, asistăm la un fenomen de instituţionalizare a scrisului istoric, o încadrare în parametrii de normalitate evidentă a ceea ce trebuia să ajungă această practică. Cum bine remarca Stelian Mândruţ, scrisul istoric românesc încerca timid să-şi integreze şi compatibilizeze virtuţile discursive-interpretative în/cu marile curente europene, iniţial prin contribuţii singulare ale unor personalităţi marcante (Nicolae Iorga), iar mai apoi prin eforturi colective, odată cu instituţionalizarea învăţământului şi cercetării istorice, prin alte organisme create ori reorganizate, Universităţi, Academia Română, periodice de specialitate etc.

În această conjunctură generală, în care istoriografia autohtonă înregistra şi utiliza efectul realităţii politice şi noile împrejurări ale dezvoltării interne şi externe, activitatea ştiinţifică/istorică organizată după normele impuse de sentimentul datoriei proprii şi a celei faţă de neam, determinase ca fondarea Universităţii din Cluj, în 1919, să aibă un profund ecou în polarizarea forţelor spirituale locale, şi nu numai, constituind un moment de cotitură pentru scrisul istoric respectiv, prin definitivarea şansei cercetării de specialitate şi promovarea investigării de profil, în consonanţă cu cristalizarea altor direcţii de analiză.[13]

Primul institut de istorie înfiinţat din seria care va urma avea să fie Institutul de Istorie Naţională. Acesta s-a constituit prin colaborarea catedrelor de Istorie veche, Istoria românilor, Istoria Transilvaniei, având program şi publicaţii ştiinţifice proprii. Dar, după cum spunea prof. Ioan Lupaş, valoarea unui institut ştiinţific nu se afirmă doar prin formularea şi soluţionarea problemelor specialităţii. În opinia directorului Institutului de Istorie Naţională al Universităţii clujene trebuia avut în vedere şi interesul pe care îl trezea în rândul studenţilor care dovedeau înclinaţii pentru cercetarea ştiinţifică a domeniului.[14] Suportul material care a stat la baza apariţiei acestuia aparţine uneia dintre cele mai importante personalităţi ale României din această perioadă, şi anume Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I. Într-un discurs susţinut la Universitatea din Cluj în data de 1 februarie 1920, Suveranul afirmă: „Am hotărât în amintirea acestei serbări a dărui un fond de 400.000, lei a căror dobândă se va întrebuinţa pentru înfiinţarea, pe lângă această Universitate, a unui institut pentru studiul istoriei române, atât de vitreg tratat sub stăpânirea trecută”. Ca semn de pioasă recunoştinţă pentru acest gest regal, conducerea a dispus a nu se cheltui veniturile anuale rezultate din această sumă, ci să se adauge an de an la capitalul iniţial care a putut astfel spori până în timpul de faţă (n.a.: anul 1945), la cifra de 708.938 lei, cifră înregistrată în evidenţele Administraţiunii universitare cu titlul de Fundaţia Regele Ferdinand I, cea dintâi fundaţie a institutului nostru, care la jubileul de 10 ani al Universităţii a primit încă o donaţie ce atinge acum cifra de 329.850 lei cu titlu Fundaţia Miron Cristea.[15] Acelaşi institut a primit şi alte donaţii, cum a fost cea Băncii Naţionale Române, a Băncilor Marmorosh-Bank, Românească, Generală a Ţării Româneşti, Viticolă, a Societăţii Întreprinderilor Bragadiru, a Societăţii de asigurări „Agricola”.[16]

În primii ani de funcţionare, Institutul de Istorie Naţională a fost adăpostit în clădirea centrală a Universităţii, în două camere de la etajul I, unde este astăzi instalată o parte din Administraţia Universităţii. Într-una din camere îşi aveau birourile profesorii Alexandru Lapedatu şi Ioan Lupaş, directorii institutului, iar cealaltă cameră era destinată bibliotecii şi personalului ştiinţific. Acest local devenind cu vremea neîncăpător, institutul a fost mutat în anul 1923 în locul Casieriei, în două camere la parter, cu geamurile spre strada Kogălniceanu, iar o parte a bibliotecii a trebuit să fie aşezată în două camere ale Academiei Teologiei Ortodoxe din str. Avram Iancu, puse la dispoziţie în acest scop de regretatul episcop Nicolae Ivan.[17] Este bine să amintim că institutul şi-a început activitatea sub denumirea de Institutul de Istorie a Românilor (1920-1921), schimbându-şi denumirea în cel de Institutul de Istorie Naţională (1921-1940), apoi iar în cel de Institutul de Istoria Românilor (1943-1949), de Institutul de Istorie (1949-1971), de Institutul de Istorie şi Arheologie (1971-1990), de Institutul de Istorie (1990-2002), primind în 2002 denumirea actuală de Institutul de Istorie „George Bariţiu”.[18]

Cu toate că bazele cadrului instituţional au fost puse, conducătorii acestuia au simţit nevoia să mediteze pe marginea necesităţilor de funcţionare, cu scopul atingerii unui rezultat cât mai apropiat de modelele occidentale, astfel încât a fost nevoie de îndeplinirea următoarelor deziderate:

a) alcătuirea unei biblioteci de specialitate, în care studenţii şi cei ce vor să-şi închine munca studiului istoriei naţionale să-şi poată găsi informaţiile necesare lucrărilor întreprinse;

b) întocmirea unei bibliografii istorice, care să înlesnească munca cercetării;

c) publicarea unui „Anuar”, în care cercetătorii să-şi poată tipări contribuţiile originale şi meritorii;

d) editarea unei Biblioteci a Institutului, în care cercetătorii să-şi poată tipări lucrările mai întinse, precum tezele de doctorat din domeniul Istoriei Naţionale, pregătite în cadrele Institutului şi susţinute la Universitatea din Cluj;

e) stimularea cercetărilor istorice şi a interesului public pentru ele, prin trimiterea în străinătate a elementelor valoroase, prin acordarea de premii autorilor unor scrieri de specialitate mai meritorii şi prin organizarea unor cicluri de conferinţe publice;

f) participarea Institutului la congresele istorice internaţionale;

g) colaborarea Institutului cu alte aşezăminte de cultură, precum şi cu publicaţii de specialitate etc.[19]

Toate punctele de mai sus marchează un veritabil program de lucru pentru noua şcoală de istorie transilvăneană şi totodată un bun început pentru integrarea scrisului istoric în circuitul istoriografic românesc şi internaţional.

În continuare, vom încerca să vedem modalităţile care au dus la îndeplinirea dezideratelor amintite, ca puncte cheie de funcţionare a noului aşezământ cultural. Aşadar, constituirea unei biblioteci de specialitate, pusă la îndemâna studenţilor era prioritară, aceasta trebuia să acopere necesităţile primare de informare şi documentare a cercetătorilor din Institut. Era vorba de principalele colecţii de izvoare istorice, între care „Documentele Hurmuzaki”, cele editate de Nicolae Iorga înainte de 1918, de colecţii maghiare, germane şi cele cu privire la secui, precum şi revistele de specialitate şi cultură din epocă. Fondul de carte şi de periodice care compune astăzi Biblioteca Institutului s-a constituit în cea mai mare parte prin donaţiile binefăcătoare ale unor instituţii şi personalităţi şi mai puţin prin subvenţii de la stat.

Au donat cărţi Institutului: Academia Română, Casa Şcoalelor, Biserica Ortodoxă Română, iar cercetătorii din interior propriile lucrări, odată tipărite. Au mai lăsat Institutului bibliotecile lor profesorii: Ioan Lupaş, Ioan Moga, Dumitru Braharu ş.a. De la 5.531 volume existente în 1922, Biblioteca Institutului a ajuns să posede la 31 decembrie 2009, un număr de 25.029 de unităţi tipărite.[20]

În detrimentul bibliografiilor istorice semnate de şcoala clujeană, în vederea congreselor de specialitate sau chiar foarte selectiv – pentru bibliografia internaţională a ştiinţelor istorice, la care a colaborat multă vreme Ioachim Crăciun, reprezintă un câştig notabil, o sistematizare foarte utilă a informaţiei şi un mod de a indica spaţiile albe ale cercetării. Acelaşi bibliograf a întocmit repertorii curente pentru întreaga istoriografie română, pentru spaţiul transilvan, sau chiar pentru contribuţia noastră la istoriografia universală.[21] Publicaţiile au apărut sub titlul Istoriografia Română un repertoriu bibliografic pentru 1921-1926, şi masiva Bibliografia Transilvaniei (1916-1936), un veritabil rezultat al pregătirii academice ca elev al renumitului bibliograf Al. Sadi Ionescu.

O altă publicaţie periodică a Institutului de Istorie, probabil una dintre cele mai importante ale acestuia, este „Anuarul”, unde fiecare cercetător care a dat dovadă de maturitate în studiile sale a avut parte de publicarea acestora. Anuarul avea însă şi menirea de a fi cel dintâi periodic istoric al Transilvaniei. Până azi (n.a.: anul 1945) s-au putut publica zece volume, însumând un total de 7.542 de pagini, cu diferite contribuţii istorice, miscelanee, dări de seamă şi bibliografie istorică. După apariţia volumului al IV-lea al Anuarului, numărul colaboratorilor înmulţindu-se, iar contribuţiile ştiinţifice luând proporţii care depăşeau posibilităţile de pagini, s-a simţit necesitatea înfiinţării în 1928 a unei noi publicaţii, anume „Biblioteca Institutului de Istorie Naţională”, din care au apărut 20 de numere cu un total de 3.731 de pagini.[22] Un alt moment de însemnătate emoţională a fost întâlnirea publicaţiei, cu patronul spiritual, Regele Ferdinand I. Momentul este descris de Ioan Lupaş prin următoarele cuvinte: „Invitaţi împreună cu dl. coleg Alex. Lapedatu în audienţă la Castelul Pelişor în ziua de 8 noiembrie 1922, am avut ocazia să prezentăm pentru biblioteca Suveranului un exemplar din I-iul volum al anuarului publicat de Institutul nostru de Istorie Naţională. Regele Ferdinand începând să-l răsfoiască cu vădită plăcere şi curiozitate, nu a lipsit a-şi exprima bucuria că poate să vadă aşa de curând pârga roadelor unui Institut chemat la viaţă prin deosebita lui solicitudine, promiţând totodată să urmărească şi în viitor cu toată atenţiunea felul cum se va desfăşura în cadrele ctitoriei sale activitatea de cercetări şi publicaţiuni speciale”. Observăm că de la bun început Regele Ferdinand a manifestat un interes sporit faţă de acest Institut. Lupaş mai afirma că, pentru rara pasiune care-l îndemnase a studia stăruitor flora alpină, Regelui Ferdinand i se zicea „Suveranul Botanist”, dar pentru felul cum a înţeles cursul vieţii domniei să aprecieze bogata istorie a neamului românesc contribuind prin însemnate sacrificii de ordin personal la înfrumuseţarea paginilor ei contemporane, precum şi la crearea unor instituţii menite să promoveze anevoioasa muncă ştiinţifică de cercetare şi înfăţişare documentată a trecutului, pe lângă supranumele menţionat, apare ca fiind deopotrivă îndreptăţit acela de „Suveranul Istoric”, omul şi monarhul instituţional, creator de istorie şi întemeietor de aşezăminte dăinuitoare dincolo de limitele veacului, care le-a văzut înfiripându-se.[23]

Deducem că, pe lângă Anuar, Institutul mai tipăreşte şi alte periodice care vin în ajutorul tinerilor studioşi. Lucrările publicate în Bibliotecă sunt teze de doctorat susţinute la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii, câteva din ele deschizând autorilor lor, împreună cu alte contribuţii ştiinţifice ulterioare, chiar porţile unor cadre universitare. În anul 1928, Institutul a putut îndeplini un vechi deziderat al Asociaţiunii „Astra”, dar şi o dorinţă a sa, de a răspândi în straturile cât mai largi ale poporului din Transilvania şi din Ţara Întregită unele rezultate ale istoriografiei naţionale, pe înţelesul tuturor. Aşa a luat fiinţă Biblioteca Istorică Astra, publicată de Institutul de Istorie Naţională în colaborare cu Secţiunea Istorică a „Asociaţiunii”. Din această Bibliotecă s-au tipărit trei numere, cu un total de 702 pagini, conţinând: Nr. I Epocile principale în istoria Românilor; Nr II Răscoala ţăranilor din Transilvania la 1784 şi Nr III Aspecte din Istoria Transilvaniei.

Din Bibliotheca Bibliologică, înfiinţată în anul 1933, au putut să vadă lumina tiparului 18 contribuţii, în tot atâtea numere, în care se succedă, prin alternanţă, numele directorului publicaţiei cu al studenţilor sau al celor care au adoptat aceeaşi metodă ştiinţifică în notarea bibliografică a unei cărţi. Cele 18 numere au un total de 1.693 pagini, din care merită amintite câteva lucrări importante prin conţinutul lor: Activitatea ştiinţifică la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj în primul deceniu, 1920-1930, apoi Bibliografia Transilvaniei româneşti, 1916-1930 şi Manuscrise româneşti din Biblioteca Centrală Blaj.[24] Este lesne de observat că rezultatul efortului depus în virtutea muzei Clio nu încetau să apară, pe măsură ce dotarea centrului de cultură istorică se materializează prin lucrările enumerate. Lucrări de o deosebită importanţă şi în acelaşi timp lucrări care vor fi punctul de pornire pentru majoritatea cercetătorilor contemporani.

Din punct de vedere al sprijinului faţă de acest efort, s-au constituit premiile acordate pentru cele mai reuşite lucrări. Aşadar, s-a obţinut de la Ministerul Cultelor şi Artelor suma de 6000 de lei, spre a fi acordată, prin direcţiunea Institutului, ca premii pentru lucrări istorice cu subiecte date – sumă din care jumătate a fost destinată pentru o monografie asupra lui Avram Iancu, iar cealaltă jumătate pentru o încercare de bibliografie istorică română transilvană.[25] Astfel de premii s-au acordat şi lui Theodor V. Păcăţianu pentru lucrarea „Indicele ziarului Telegraful Român” din Sibiu (1923) (Theodor V. Păcăţianu este singura excepţie, căci nu era student când i s-a acordat premiul), lui Nicolae Buta pentru lucrarea Avram Iancu şi epoca sa 1924, lui Ioan Moga pentru Monografie istorică a comunei Sălişte din Judeţul Sibiu (1925), lui Ioachim Crăciun pentru Cronicarul Szamoskozi şi însemnările lui privitoare la Români (1926), susţinută şi ca teză de doctorat, lui Aurel Decei pentru Analiza părţilor din Vranicic, care privesc istoria Românilor în secolul al XVI-lea (1926), Minervei Lupaş şi lui Ioan Sabău pentru lucrarea Analiza critică a izvoarelor şi a literaturii istorice privitoare la Mitropolitul Sava Brancovici (1935). Tot dintre membrii Institutului, doi au obţinut premii de la Ministerul Educaţiei Naţionale pentru sintezele de Istoria Transilvaniei (Ştefan Pascu şi Marina Lupaş-Vlasiu).[26]

Pentru a completa cerinţele de funcţionare a Institutului de Istorie Naţională, membrii acestuia au participat la numeroase congrese internaţionale, precum cel de la Zurich în anul 1938, la care a luat parte Ioan Lupaş, iar la Congresul Internaţional de Documentare ţinut tot la Zurich din anul 1939, a participat Ioachim Crăciun. Emil Panaitescu a participat la al V-lea congres numit Congresso Nazionale di Studi Romani, din Roma, în 24-30 aprilie 1938, cu tema fundamentală: La funzione dell’Imperio di Roma nella storia della civilta. Comunicarea ţinută la acest congres a fost publicată în organul oficial al Institutului de Studii Roman. Tot Panaitescu a participat la Congresul internaţional al istoricilor din Zurich în 1939, unde a ţinut comunicarea: Considerations sur l’influence Romaine en Dacie, comunicare care a apărut în „Revue Historique de Paris”. [27] Bineînţeles aceste participări nu au fost singurele din partea istoricilor români – i-am menţionat doar pe profesorii de la Universitatea din Cluj.

Observăm că programul de cercetare al Institutului a cuprins chiar de la început temele fundamentale ale istoriei naţionale, în care trecutul Transilvaniei ocupa un loc semnificativ. Acest trecut era încadrat în evoluţia Europei Centro-Orientale în care ne-am situat din punct de vedere geografic şi istoric. Temelor de istorie politică (voievodatul Transilvaniei şi evoluţia principatului în timpul suzeranităţii otomane şi a încadrării lui în Imperiul Habsburgic) li se alăturau cele de istorie instituţională – cum erau vechile instituţii româneşti: comunităţile săteşti, cnezatele şi voievodatele populaţiei băştinaşe din provincie, precum şi temele de istorie socială şi a mişcărilor sociale. Astfel, sunt cercetate răscoalele ţărăneşti din Evul Mediu şi din epoca modernă, revoluţiile democratice, între care cea de la 1848-1849 a reprezentat momentul deplinei afirmări politice şi naţionale româneşti din a doua jumătate a sec XIX-lea şi de la începutul secolului XX, a anului 1918, când s-a constituit România întregită.[28]

Mutarea Institutului în actualul local avea nu să se înfăptuiască decât în anul 1937. Inaugurarea solemnă s-a făcut la data de 13 iunie 1937 în prezenţa M. S. Regele Carol al II-lea şi a membrilor guvernului, a reprezentanţilor Universităţii şi a oficialităţilor clujene. Momentul în discuţie este marcat prin cuvintele lui Ioan Lupaş care a spus: „Sire, Vrednicul de pomenire cuvânt rostit de Augustul Vostru Părinte, gloriosul Rege Ferdinad I, când s-a inaugurat Universitatea Daciei Superioare, în ziua de 1 februarie 1920, pe lângă valoarea morală a înălţătoarelor îndemnuri regale împărtăşită profesorilor şi studenţilor deopotrivă, are şi importanţa istorică a unui act ctitoresc de nepreţuită putere educativă”, făcând trimitere la afirmaţia: „Istoria Română, al cărui studiu fusese atât de vitreg tratat sub stăpânirea trecută”. [29] Vizita regelui Carol nu se opreşte aici, deoarece în acelaşi an va primi titulatura de Doctor Honoris Causa, odată cu inaugurarea Colegiului Academic al Universităţii, şi tot în aceeaşi zi de 13 iunie 1937 se va inaugura Muzeul de Istorie cu noua lui înfăţişare. Muzeul cuprindea următoarele secţii şi colecţii: Secţia preistorică, Secţia romană, compusă din colecţia romană de obiecte şi monumente mai mici, lapidariul şi tegulariul roman, apoi colecţia egipteană; Secţia năvălirilor barbare, Secţia numismatică, Secţia medievală şi modernă împărţită în colecţia de artă, laipdariul şi colecţia de cronică medievală şi modernă. În sfârşit, Muzeul mai dispunea de o colecţie etnografică, o colecţie a mulajelor de ghips şi de o colecţie cu piese de farmacie.[30]

Fenomenul de structurare instituţională şi de evoluţie a studiului prin crearea de noi domenii, îndeosebi pentru trecutul medieval şi modern românesc transilvan, în care rostul istoriografiei era primordial reclamat de promovarea cunoaşterii istorice, a suportat benefic şocul globalei organizări la nivel de Universitate: Facultatea de Litere şi Filosofie (cu disciplinele de resort: Filologie clasică latină, Vasile Bogrea; Bizantologie, Nicolae Bănescu; Istorie universală, Ioan Ursu, Constantin Marinescu; Istorie sud-est europeană, Silviu Dragomir; Istorie veche a Românilor, Alexandru Lapedatu; Istorie nouă a Românilor şi a Transilvaniei, Ioan Lupaş), şi Institutele de profil (Naţional, Clasic, General/Universal), ctitorite în anii 1920-1921.[31]

Un alt institut aflat sub protecţia lui Clio şi sub patronajul Universităţii din Cluj este Institutul de Studii Clasice. Proiectat şi organizat sub auspiciile lui Vasile Pârvan şi Vasile Bogrea (1920), reunea anumite catedre şi discipline de specialitate (limbi clasice, istorie antică, arheologie, epigrafie şi antichităţi), cu scopul de a cultiva şi promova studiile privind trecutul culturii şi civilizaţiei clasice greco-latine sub dublu aspect: spiritual şi material.

Activitatea propriu-zisă, augmentată anterior prin intermediul revistei de specialitate („Anuarul Institutului de Studii Clasice” din 1932) se referea la răspândirea cunoştinţelor despre antichităţi şi preistorie, la abordarea limbilor clasice, a istoriei antice şi arheologie, atât pentru a aprofunda valorile supreme din trecut, cât şi pentru a afirma propria opinie ştiinţifică vizând originea daco-romană a poporului român, în contactele intense cu străinătatea.[32]

La fel ca la Institutul de Istorie Naţională, se ofereau premii pentru încurajarea tinerilor cercetători. Ca dovadă, există scrisoarea înaintată decanatului Facultăţii de Litere şi Filosofie, de către profesorul Emil Panaitescu, la acea vreme directorul Institutului de Studii Clasice: „Domnule Decan, Spre a încuraja pe tinerii noştri cercetători la studiile în legătură cu clasicismul şi cu lumea romană, vă rog să primiţi ca să fie instituit, în acest an, pe lângă Facultatea noastră, un premiu de 5000 de lei. Premiul va fi pus la dispoziţia facultăţii de către mine şi vă rog să primiţi ca să fie numit «Premiul Institutului de Studii Clasice». Condiţiile prin care se face premierea sunt: 1) va fi premiată cea mai bună lucrare de licenţă sau doctorat din domeniul istoriei antice, filologiei clasice sau arheologiei. 2) Premiul va fi dat de către Facultate în urma raportului unei comisiuni de trei membri, alcătuite pentru a refera asupra lucrărilor prezentate. [33] În urma referatului întocmit de comisia universitară, premiul s-a acordat lui Nicolae Lascu, pentru lucrarea, Traduceri româneşti din Vergiliu, încercare bibliografică şi critică.

În cadrul Institutului de Studii Clasice, se afla şi Muzeul de Antichităţi. Organizarea acestuia a putut avea loc după mutarea celor două secţii ale Muzeului (Lapidariul roman şi cel medieval) adăpostite, până în toamna anului 1932, în subsolul clădiri Palatului Universităţii. Această mutare a putut fi realizată graţie sprijinului pe care Facultatea de Litere l-a acordat Institutului punându-i la dispoziţie din fondul ei de construcţii o sumă de 175.000 de lei pentru amenajarea sălii destinate Laipdariului roman din aripa cea nouă a clădirii.

Odată aşezate şi aranjate cele două secţii noi şi după ce au fost reorganizate şi secţiile vechi ale Muzeului, acesta a putut fi deschis în mod regulat pe seama publicului, având loc o deschidere oficială făcută în prezenţa autorităţilor universitare la 27 mai 1933. Muzeul era deschis, în mod gratuit, de trei ori pe săptămână (marţi, joi şi duminică) de la ora 10 la 13. Muzeul reprezenta o icoană fidelă a tuturor epocilor de civilizaţie prin care a trecut Transilvania, de la cea mai veche epocă preistorică (paleolitic) până în epoca modernă. O altă preocupare a direcţiei Institutului este publicarea unor îndreptare (ghiduri) critice care să servească publicului la înţelegerea mai bună a lucrurilor expuse în Muzeu.[34] Tot în anul 1933 a fost terminată şi publicată partea întâi din Anuarul Institutului, pornit încă din anul 1929. Tipărit în 1000 de exemplare, format mare, pe hârtie de lux şi cuprinzând 180 de pagini, cu un bogat conţinut filologic, istoric şi arheologic, Anuarul a fost primit cu deosebită bucurie de toate cercurile savante din ţară şi străinătate, obţinându-se, graţie lui, şi un număr însemnat de publicaţii în schimb.[35]

Este evident faptul că efortul membrilor acestui institut nu s-a rezumat doar la organizarea muzeului de istorie. Astfel, trebuie să amintim că marile lucrări arheologice de la Sarmisegetuza au fost inaugurate de către M. S. Regele Carol al II-lea, cu scopul de a dezgropa şi restaura măreţele ruine ale capitalei Daciei Romane, lucrări care au fost conduse de către Constantin Daicoviciu. Încă din anul 1924 acesta a executat, an de an, lucrări arheologice în Sarmisegetuza, ca delegat al Comisiuni Monumentelor Istorice din Cluj, a întreprins graţie sprijinului material dat de „Asociaţia Culturală Sarmisegetuza” şi ajutat efectiv de studenţii Universităţii, dezgroparea Amfiteatrului Roman din vechea Ulpia Traiana.[36] Personalul ştiinţific al Institutului a luat parte activă la săpăturile de la Castrul roman de la Râşnov (şef de lucrări Mihail Macrea). Cetatea de la Căpâlna (asistent Al. Ferenczi şi practicant E. Dobroiu), săpăturile de la aşa-zisele şanţuri romane din Banat (preparator M. Moga), săpăturile preistorice de la Sighişoara (preparator Kurt Horedt), săpăturile de la Porolissum (asistent Ioan Iosif Russu, preparator M. Moga şi practicant E. Dobroiu). Nicolae Lascu a fost în anul 1938/1939 elev titular la École pratique des Hautes Études din Paris, având un concediu de studii. În această calitate a reuşit să lege şi să cimenteze şi mai mult legăturile Institutului de Studii Clasice cu Institutele similare şi cu specialiştii cei mai renumiţi ai Franţei.[37]

Celălalt însemnat institut pomenit, existent valoric sub diriguirea lui Ioan Ursu, Silviu Dragomir, Constantin Marinescu, se întemeia pe inspiraţia germană a îmbinării exerciţiului didactic şi de cercetare, în relaţia oferită gradat de realitatea alcătuită din triada: curs/seminar/ institut.

Astfel că, în spaţiu şi timp, fenomenul de autonomizare şi instituţionalizare a predării şi cercetării istoriei universale (medievale/moderne) a dobândit o diversitate de orientări şi tendinţe, generate de cazuistica cruciadei târzii, de rolul misiunilor catolice în Ţările Române, personalitatea lui Skanderberg, rivalitatea polonă-austriacă, raporturile dintre Anglia şi Moldova, Trecutul Bizanţului ori al sud-estului continental etc.

Pecetea triadei „şcolii critice” din capitala României la începutul secolului XX (Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga) a fost evidentă prin rigoarea metodică, erudiţia şi însufleţirea patriotică în discipline precum istorie/geografie/drept, fără a se tăgădui influenţa benefică lui Nicolae Iorga în oblăduirea a doi învăţăcei precum Nicolae Bănescu şi Constantin Marinescu. Cu toate acestea, Silviu Dragomir urmase un traseu oarecum diferit din motive strict obiective, redirecţionat apoi, prin specializarea făcută la Universitatea din Viena şi prin investigaţiile arhivistice din lumea slavă, spre aprofundarea trecutului zonei balcanice şi a conexiunilor Ţărilor Române cu statele vecine în evul mediu şi perioada modernă.[38]

În linii mari, acestea au fost principalele centre de polarizare a scrisului istoric din perioada interbelică, institute în cadrul cărora se vor forma şi specializa arheologi, medievişti, bibliografi, teoreticieni ai perioadei moderne, cadre didactice universitare etc. Este necesar să amintim faptul că majoritatea cursurilor de istorie au început după tradiţia ca profesorul titular să susţină o lecţie de deschidere. Însemnătatea acestor lecţii inaugurale este deosebită în ceea ce priveşte conţinutul, deoarece ele reprezintă caracteristici ale direcţiei de cercetare a institutelor în cauză.

Astfel, într-o epocă deschisă inovaţiei şi înfruntărilor metodologice Constantin C. Giurescu va publica în paginile revistei lui Nicolae Iorga lecţia sa de deschidere la cursul de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti, consacrată examinărilor rezultatelor istoriografiei române în ultimele două decenii. Cu acest prilej, istoricul chema la studiul instituţiilor şi a vechii culturi româneşti, la o cercetare sistematică a vieţii social-economice a trecutului, pe drumul deschis tot de el. Pledoaria lui Giurescu îndeamnă la cercetarea arhivelor, pentru studierea şi publicarea izvoarelor, susţinând necesitatea unei istorii globale a acestui „tot organic” care alcătuieşte istoria, cu scopul aflării adevărului.

Dacă aruncăm o privire în spaţiul intracarpatic, în anul 1925, Constantin Marinescu, tot într-o lecţie de deschidere, cu titlul Şcoala Istorică raţionalistă, în climatul unor evidente ecouri antiraţionaliste şi mistice, face elogiul secolului lui Voltaire. „Raţionalismul reprezintă o faţetă şi una dintre cele mai puţin interesante a străduinţii spiritului omenesc pe drumul greu al progresului splendid şi infinit al scrisului istoric”. Interesat de problemele metodei istorice, incursiunea lui Marinescu în istoriografia raţionalistă a secolului al XVIII-lea avea darul de a familiariza mediul universitar studenţesc cu problematica istoriografiei universale şi în egală măsură, cu ideea progresului de care este dominată.

Punctul de vedere a lui Marinescu se învecinează cu tot mai desele opţiuni istorice care tind să ia în considerare atât factorii individuali, cât şi cei colectivi, factorii politici şi social-economici. În realitate, evenimentele istorice nu sunt produsul unui singur factor, ci al unui complex de factori şi împrejurări. Ioan Ursu, autorul acestor afirmaţii, într-o lecţie de deschidere intitulată „Concepţia istorică. Caracterizarea şi împărţirea istoriei românilor”, oferă o soluţie eclectică, în care factorul economic îşi găseşte un loc printre alţii. „Concepţia noastră nu exclude importanţa deosebită a factorului economic, dar nu vede în el singurul nerv al istoriei. Din contră, îl consideră în acţiune armonică şi de influenţă reciprocă cu ceilalţi factori numeroşi, cari au contribuit la dezvoltarea poporului nostru.”[39] Exemplele de mai sus nu sunt singurele care au pledat pentru dezvoltarea şi direcţia scrisului istoric, Ioan Lupaş şi Alexandru Lapedatu au cugetat pe marginea istoriografiei româneşti, iar propunerile amândurora sunt în conformitate cu realităţile şi specificul perioadei în discuţie.

Unul dintre conducătorii Institutului de Istorie Naţională, Ioan Lupaş, prin conferinţele sale inaugurale „Factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti” (11 noiembrie 1919), „Individualitatea istorică a Transilvaniei” (21 noiembrie 1920) şi „Sensul şi scopul istoriei” (1 noiembrie 1923), profesorul titular al cursului de Istorie Modernă a românilor şi de Istorie a Transilvaniei, dovedea un preliminar interes pentru teoria ştiinţei istorice şi pentru consonanta investigare a trecutului zonei geografice în cadrul celei general autohtone. După ce acceptase două metode critice, dar şi complementare de studiu istoric, explicativă şi reconstructivă, semnatarul îndemna conceptual-metodologic ca analiză săvârşită să depăşească faza bazată pe fragmentar şi detaliu analitic în favoarea sintezei integratoare. Acelaşi istoric stabilea şi utiliza acum criteriul organico-naţional ca punct de referinţă şi temei cronologic în periodizarea stabilită în funcţie de interconexiunea unor relevanţi factori (geografic, etnografic, religios, lingvistic, juridic, raţional, tradiţional etc).[40]

Toţi aceşti factori fac directă trimitere la lecţia de deschidere rostită la Universitatea din Turin de italianul Mancini din anul 1985. Lecţia intitulată „Della nazionalita come fondamento del diritto delle genti” unde se face trimitere la elementul geografic (ţara, teritoriul), elementul etnografic (conceptul de rasă), religios (credinţa, confesiunea), raţional (limba), tradiţional (obiceiurile, amintirile istorice), juridic (legile şi instituţiile sociale) şi deasupra tuturor a pus elementul moral (conştiinţa naţională, fără de care sunt slabe şi nesigure toate celelalte elemente).[41] Însă este de apreciat efortul depus pe tărâm istoriografic, de către Ioan Lupaş, care a scris deopotrivă despre istoricii vechi (Miron Costin, Dimitrie Cantemir), despre moderni (Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru D. Xenopol, Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul Vasile Pârvan, Nicolae Popea, Ioan Micu Moldovan) ca şi despre problemele mai noi ale domeniului. Spaţiul transilvan, căruia i-a consacrat o bună antologie istoriografică în două volume, deţine însă prioritate în opera sa, iar sub acest unghi el n-a omis niciuna din problemele importante. A examinat de asemenea raportul dintre politică şi istorie, condamnând istoriografia pusă în serviciul revizionismului şi pretinzând maximum de obiectivitate în cercetare. În afară de Cronicari şi istorici din Transilvania (1933), el a mai scris despre istoricii contemporani George G. Mateescu, Onisifor Ghibu, Teodor V. Păcăţian etc. şi n-a rămas indiferent la strădaniile colegilor mai tineri.[42]

Din acest unghi programatic şi interpretativ, cursurile/prelegerile/exerciţiile practice se refereau la filosofia, metodica şi periodizarea istoriei, epocile principale ale istoriei românilor, evoluţia Transilvaniei în secolele XVI-XVIII, istoriografia veche ardeleană/românească, trecutul instituţiilor voievodale din Transilvania, dezvoltarea constituţională a românilor în secolele XVII şi XIX, momentul Şaguna şi domnia regelui Carol I, în cadrul istoriei contemporane autohtone. Etc. [43]

Din punct de vedere istoriografic, Alexandru Lapedatu ne atrage atenţia atât asupra problemelor pe care le înfruntă scrisul istoric, cât asupra direcţiei spre care ar trebui să evolueze. O schiţă peste care nu putem să trecem cu vederea este cea a lui Stelian Mândruţ, care ne pune la îndemână toate trăsăturile acestui eminent istoric.

În încercarea de a încadra modul de gândire şi activitate istorică/istoriografică, adept, la fel ca mulţi congeneri, al concepţiei bazate pe evoluţionism organic de sorginte herderiană, conform căreia, rostul istoriei este de a contribui la cunoaşterea trecutului în strădania de a înţelege evenimentele contemporane, rămâne strâns dependent de factorul politic, de implicarea sa în bătălia pentru realizarea idealului unităţii naţionale, trebuind să ţină cont, astfel, de un evident factor coercitiv. Istoricul a acceptat ca faptul politic să concureze la comprimarea tematică a cercetării întreprinse pe tronsoane bine definite (medie/modernă şi îndeosebi contemporană), tocmai pentru a legitima existenţa prezentului. Modelul pătruns de un erudit orizont documentar-interpretativ a rămas marcat de interesul şi pasiunea pentru restituirea critică a adevărului istoric pe temeiuri inedite, dar şi de angajarea totală a omului politic şi organizatorului în palierul cultural-ştiinţific.

Format în spiritul şcolii critice severe de la începutul secolului XX şi afirmat prin studii de istorie medie (politică/artă) şi modernă (implicarea puterilor străine), Alexandru Lapedatu oferea acum irelevanţa aportului cantitativ pentru istoricul medievist prin direcţia unitară de cercetare faţă de începuturile evului mediu, cu prevalenţa orientării spre politic (relaţii militare pentru viaţa statală în secolele XV-XVI).

Apar tot mai clar preocupările sale faţă de un trecut conjugat relevat, în accepţie clericală şi culturală, din epoca premodernă şi modernă a veacurilor XVII–XVIII (Unirea religioasă, solidaritatea ortodocşilor din Ţările Române cu cei din Transilvania, culte şi procesiuni monastice, răspândirea cărţii bisericeşti şi dogmă), ori fapte de mentalitate, de trăiri colective şi de viaţă intelectuală (învăţământul în secolul XIX), precum şi problematica celei de-a doua jumătăţi a veacului menţionat (Principatele Unite sub Cuza Vodă). Căile trasate astfel în aprofundarea istoriei medievale politico-culturale unitare şi în studierea vieţii social-economice a românilor din Transilvania se regăsesc sporadic difuzate în articole şi studii (1921/1922, 1922, 1924), în cuvântări rostite ocazional (1925), în comunicări, memorii şi rapoarte la Academia Română, care toate învederează un apreciabil orizont documentar-interpretativ, bogăţia de date inedite şi spiritul indiscutabil analitic în reconstituirea făptuită. Precursor al tentativelor de istoria istoriografiei prin lecţia inaugurală (1919) şi discursul academic (1923) cu scopul de a cuprinde trecutul de la cronistica medievală până la contemporaneitate, Alexandru Lapedatu sesiza temerar şi novator ţelurile meditaţiei despre trecut în cadrul unui scris profesional ce se închega în termeni ştiinţifici şi a istoriei în curs de definitivare a unităţii realizate la 1918.[44]

Dacă ne oprim la lecţia inaugurală din anul 1919, 6 noiembrie, rostită de Alexandru Lapedatu cu ocazia deschiderii cursului de Istorie veche a Românilor, observăm că profesorul face trimitere la istoriografie prin însuşi titlul discursului „Nouă împrejurări de desvoltare ale istoriografiei naţionale”. În incipitul prelegerii se face trimitere la primul curs de istorie naţională a României rostit de Mihail Kogălniceanu în cadrul Academiei Mihăilene din data de 24 noiembrie 1843, cu scopul de a atrage atenţia asupra importanţei studiului istoric pentru tinerii studenţi. Iar după o scurtă incursiune în vorbele moralizatoare ale istoricului romantic, Lapedatu ne atrage atenţia asupra stadiului în care se află istoriografia română şi a nevoilor de îmbunătăţire a acesteia. Printre nevoi se numără publicarea izvoarelor României la noi şi în străinătate, cercetarea arhivelor, care intră acum de drept în posesiunea noastră (se face referire la arhivele de pe teritoriul Transilvanei). Acesta pledează pentru o organizare unificatoare a istoriografiei române. „În acest caz istoria Transilvaniei, din punct de vedere românesc nu mai poate fi privită independent, ci ca şi cea a Basarabiei şi Bucovinei, în legătură organică, iniţială, cu aceia a Ţărilor Române.”[45]

Tot din acest discurs inaugural reiese direcţia cercetării pe care ar trebui să o urmeze fiecare. Alexandru Lapedatu afirmă că: „preocupările cercetătorilor, actuali şi viitori, trebuie, cu necesitate, să se îndrepteze cat mai mult spre trecutul nostru cultural, unde ei vor găsi un material de studii tot aşa de bogat şi vor afla un îndemn la lucru aşa de mare ca şi în domeniul istoriei politice. Mai mult decât atât în aceste două domenii – politic şi cultural – e de lucrat în domeniul vechilor noastre instituţii privitoare la organizarea administrativă, judiciară şi militară, împărţirea, caracterizarea şi îndeletnicirea claselor sociale. Trebuie mai întâiu să se studieze, temeinic, organizaţiile politico-naţionale pe care românii Transilvăneni le-au avut pe vremea ungurilor şi pe care ei şi le-au păstrat, în forme juridico-administrative, până în secolul al XV-lea. Trebuie apoi să se studieze, în toate amănuntele, relaţiile de tot soiul ce au existat în cursul timpului între Ungaria şi Transilvania de o parte, Moldova şi Ţara Românescă de alta, şi influenţele culturale pe cari locuitorii acestor trei le-au exercitat asupra fraţilor lor din Transilvania”.[46]

Un program riguros elaborat de Lapedatu, care în anii postbelici simţea o stringentă nevoie de o recuperare a spaţiilor goale din istoriografia românească. În următoarele gânduri împărtăşite cu studenţii de la istorie se face trimitere la scopul şcolii de istorie din Cluj, dar şi la necesităţile (menţionate mai sus) care ar trebui împlinite în favoarea Institutului de Istorie Naţională. A doua prelegere susţinută vizavi de istoriografia română a fost în data de 2 iunie 1923, cu ocazia alegerii profesorului din Cluj ca membru al Academiei Române. Prelegerea cu titlul „Istoriografia Română Ardeleană. În legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului Românesc de peste Carpaţi” a avut parte de o recepţie cu un adevărat spirit de colegialitate şi în acelaşi timp de un auditoriu deosebit de important dat fiind faptul că printre membrii Academiei se afla şi Majestatea Sa Regele Ferdinand I. Pentru început se aminteşte de cronica lui Sava Brancovici şi scrierile anterioare Şcolii Ardelene, direcţia de cercetare pe care au urmat-o scrierile istorice vechi, istoriografia străină veche referitoare la spaţiul Transilvan, încheind prin a atrage atenţia că scrisul istoric transilvan din punct de vedere românesc nu şi-a îndeplinit misiunea spirituală.[47] După numai câţiva ani, Alexandru Lapedatu va ajunge la conducerea Academiei, moment apreciat de rectorul Universităţii din Cluj, Florian Ştefănescu-Goangă, ca fiind „Cea mai înaltă distincţie pe care ţara noastră o poate acorda unui învăţat al său în semn de recunoaştere şi preţuire a meritelor sale ştiinţifice este aceea de a fi ales preşedinte al Academiei Române, cea mai înaltă şi cea mai venerabilă instituţie de cultură a naţiunii române. Universitatea noastră este mândră şi se simte onorată că această supremă distincţie a fost acordată colegului nostru.”[48]

Din punct de vedere al difuzării istoriografiei, este evident faptul că scrisul istoric intracarpatic cunoaşte mai multe vârste. Înfiinţarea institutelor de istorie a produs un fenomen de încadrare profesională de specialitate, o instituţionalizare a scrisului şi o ieşire din diletantismul cercetării.

În istoriografie, ca în toate celelalte ştiinţe, observa Ioan Bogdan, fiecare epocă e supusă curentelor de idei contemporane.[49] Dacă vechile anale mănăstireşti reprezentaseră o fază religioasă, ca interes spiritual major, şi dacă în a doua etapă ea a devenit politică (sau provincială), concentrându-se asupra evenimentelor politice şi militare, iar în a treia naţională, extinzându-şi interesul asupra întregii zone româneşti, în a patra ea trebuie să devină sociologică, fără a-şi pierde caracterul naţional.[50] Pentru o teoretizare cât mai exactă este necesar să amintim că o istoriografie română transilvană exista, ce-i drept, dar ea a fost în prea mare măsură influenţată de luptele politice ale românilor pentru drepturi şi libertate, pentru ca pasiunea pusă în lucrările acestei istoriografii să nu fi influenţat obiectivitatea ştiinţifică. Preocupări politice în primul rând şi în mai mică măsură adevărul ştiinţific au străbătut lucrările istoricilor noştri cu privire la problema continuităţii şi a autonomiei transilvane, două teme principale, care au dominat istoriografia română locală până în şaptelea deceniu al veacului trecut. Destulă pasiune confesională se desprinde apoi şi din lucrările referitoare la viaţa bisericească a românilor din Transilvania.[51]

În Cuvânt înainte la „Revista istorică română” din anul 1931, Giurescu afirma fără echivoc că „Generaţia istoricilor dinainte de război a avut ca preocupare centrală problema care forma idealul întregii societăţi româneşti, unitatea naţională. Generaţia de azi a văzut împlinit acest ideal. Ea se găseşte acum în faţa unor probleme care au căpătat o nouă valoare: probleme sociale, economice, culturale. De aceea, istoriografia continuând preocupările anterioare, va da de azi înainte tot mai mult atenţie acestor chestiuni din trecutul nostru. Cunoscându-le evoluţia, ea crede că va putea contribui la rezolvarea lor. Într-un cuvânt direcţia socială, economică, culturală fără să fie exclusivă, va fi un element esenţial al programului revistei noastre. De altfel aceasta este tendinţa generală a istoriografiei europene contemporane”.[52] Aşadar, tânăra generaţie simţea nevoia unei înnoiri, clar exprimată la congresul profesorilor de istorie (1925) şi adusă în discuţie publică mai largă de sociologul Ştefan Zeletin. Istoria tradiţională, cronologică, nu mai satisfăcea, o istorie sociologizantă, înţeleasă ca studiu al cauzalităţii, trebuia să-i ia locul.[53] În linii mari, acestea sunt direcţiile de cercetare care se cer pentru noua şcoală de istorie din Cluj. Însă în detrimentul terminologiei de „şcoală istorică” trebuie să arătăm că aceasta presupune un ansamblu de idei, principii, metode însuşite în preajma unui maestru, dar numai rareori acestea erau evocate de urmaşi, ca în cazul lui Kogălniceanu faţă de şcoala latinistă, cei mai mulţi limitându-se la indicarea unei direcţii. Nici în cazul unor studii speciale sintagma şcoală istorică n-a fost circumscrisă riguros, ea fiind prezentată mai mult ca o ruptură, ca o discontinuitate în evoluţia domeniului.

O nouă metodă de lucru, sau o altă direcţie de cercetare ştiinţifică, se consideră suficiente pentru a defini noua şcoală. În istoriografia noastră se face apel numai rareori la expresia în cauză, preferându-se termeni la fel de vagi, ca direcţie, curent, orientare. O aflăm totuşi în unele prezentări bilanţiere. Sub egida Academiei Române, mai multe şcoli ar fi luat naştere: în medicină, biologie, geologie, chimie, matematică, lingvistică, arheologie, istorie, ultimele două fiind reprezentate de Vasile Pârvan şi de triada critică. Acestea au şi fost evocate uneori, pornindu-se de la ideea unor autorităţi care iradiaseră cu destulă putere pentru a-şi asigura o continuitate. Era vechiul sens al noţiunii de şcoală, mai mult sugerată iniţial şi nicicând definită sistematic. Seriile de elevi şi colaboratori ai lui Pârvan au putut fi evocate oarecum frecvent, dar fără a se face iniţial recurs la ideea de şcoală, după cum nu se făcea nici pentru istoriografie în genere. Se preferau noţiuni mai elastice (direcţie, curent etc.), lesne de subsumat ideii de evoluţie, chiar şi atunci când reflectorul era îndreptat anume spre un grup mai restrâns de istorici. Atari analize îşi aveau, de la Ioan Bogdan încoace, tradiţia lor. [54]

În spiritul acestor definiţii istoriografia transilvană a fost produsă de o nouă şcoală de istorie, care s-a format în jurul profesorilor Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir etc., dar se poate observa că şi aceştia la rândul lor constituiau o prelungire a şcolii critice ca formaţie şi totodată a Şcolii Ardelene ca apartenenţă a direcţiei de cercetare.

Pe de altă parte, dacă ar fi să mai facem o precizare, din punct de vedere al istoriografiei antebelice, toată truda acelora care roboteau în cinstea muzei Clio era un efort mai curând individual; cu sacrificii mult mai mari se putea alcătui atunci ceva durabil pe tărâmul istoric; sprijinul oficial, dacă nu era al unor modeste societăţi culturale şi economice, sau uneori al instituţiilor române de dincolo de graniţă, era absent. Acum însă, după război, s-a putut organiza şi munca ştiinţifică, în speţă cea istorică, după normele impuse de sentimentul datoriei faţă de sine şi faţă de neam, pe care istoricii îl au într-un grad poate mai înalt decât alţi învăţaţi. Consecinţa a fost că istoriografia română transilvană a însemnat în cei douăzeci de ani (1918-1938) de după război o înflorire vrednică de o neprecupeţită laudă, precum şi de a o înfăţişa împreună cu caracterele şi probleme ei.[55]

Este necesar să ne oprim şi asupra producţiei istoriografice propriu-zise, asupra rezultatelor cercetării din cadrul institutelor menţionate. Revenind la Institutul de Istorie Naţională, care, pe lângă Anuarul menţionat, care cuprindea studii miscellanea, dări de seamă, necrologuri, iar în unii ani era anexată şi bibliografia istorică română, o bibliografie istorică care apărea şi în „Revue de Trnasylvanie”, mai suntem datori să amintim titlurile din periodicul „Biblioteca Institutului de Istorie Naţională”. Astfel, în primul număr din anul 1928 publică N. Drăgan Toponimie şi Istorie, în nr. 2. Iochim Crăciun Cronicarul Syamoskozy şi însemnările lui privitoare la români, 1928, în nr. 3 Ioan Moga Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitul secolului al XVII–lea (1933), în nr. 4 David Prodan Revoluţia lui Horea văzută din judeţele Cluj şi Turda (1939), în nr. 5. Aurel Decei Românii din veacul al IX-lea până în al XIII-lea, în lumina izvoarelor istorice armeneşti (1939), în nr. 6 Marina I. Lupaş Mitropolitul Sava Brancovici (1939), în nr 7. Sebastian Stanca Viaţa şi activitatea episcopului Vasile Moga 1774-1845 (1939). Tot sub auspiciile Institutului s-au tipărit şi cele două volume: Fraţilor Al. şi I. Lapedatu, 60 de ani de la naştere (1936) şi marea operă scrisă în franceză cu prilejul Expoziţiei internaţionale de la Paris: La Transylavanie (1938), în care se afişează provincia noastră sub toate aspectele: geografic, etnografic, literar şi mai cu seamă istoric, reuşind să dea o icoană inegală ca valoare, însă destul de completă a vieţii româneşti în Transilvania.[56]

Un alt compartiment din activitatea Institutului îl formează cel al Documentelor istorice, în special transilvane, cuprinse într-o colecţie aparte, formată din documente originale, sau copii fotografice. Prin străduinţele directorului institutului şi cu concursul în parte al unora din studenţii săi, ostenitori în ale paleografiei la exerciţiile de seminar, s-a putut publica în 1940 la Cluj cel dintâi volum de Documente istorice transilvane, pentru perioada 1599-1699, cuprinzând un număr de 206 documente cu un total de 538 de pagini; vol. II cu documentele din anii 1700-1781, care a întârziat să apară din cauza împrejurărilor dificile prin care trecea institutul, iar următoarele volume, în total şase, cuprind documente până la Revoluţia din 1848. În ceea ce priveşte capitolul istoriografiei şi al cronicelor, găsim studii scrise în special de Ioan Lupaş Chronicon Dubnicense despre Ştefan cel Mare, lucrarea de doctorat al lui Ioachim Crăciun din anul 1928, menţionată mai sus, apoi Scrisoarea lui Petru Pelerdi privitoare la ajutorul dat de Sigismund Bathory lui Mihai Vitezu în campania din 1595 şi Ştiri despre Mihai Viteazul la cronicarul transilvan Francisc Miko, de Nicolae Sulică, Cronica Protopopului Vasile din Braşov; şi de Silviu Dragomir Fragmente din cronica sârbească a lui Gheorghe Brancovici. De românii de peste hotare s-au ocupat, între alţii, Silviu Dragomir, Românii din Serbia, Theodor Capidan, Macedo-Românii şi Vasile Bogrea, Despre Morlaci, iar pentru relaţiile cu alte state menţionăm studiul lui Mihail Dan Cehi, Slovaci şi Români din veacul al XIII- XVI.[57]

În virtutea acestui excurs istoriografic, Institutul de Studii Clasice care întruneşte catedrele de limbă şi literatură latină şi greacă cu acelea de istorie antică, arheologie, numismatică, antichităţi greco-romane vor publica în Anuarul Institutului de Studii Clasice, alături de profesori precum: Ştefan Bezdechi, Constantin Daicovici, Teodor Naum, Emil Panaitescu, Dimitrie M. Teodorescu şi tineri arheologi şi numismaţi ca: Mihail Macrea, Octavian Floca – care, ca director al Muzeului Regional din Deva, a scos primul volum al buletinului arheologic Sargeţia, Deva, 1937 – Ioan Iosif Russu, N. Covaciu, M. Moga. Iar deoarece disciplinele cultivate la acest Institut se întemeiază în mare măsură pe urmele păstrate în pământul românesc, săpăturile conduse de către Constantin Daicoviciu (Sarmisegetusa, Micia şi Bologa Resculum împreună cu Mihail Macrea, iar în campania din 1939, la Porolissum, Dimitrie M. Teodorescu cetăţile de la Costeşti şi Grădieştea Muncelui), Emil Panaitescu (Căşei şi Breţcu) şi Mihail Macrea (Râşnov) au fost făcute în primul rând pentru a evidenţia mărturiile de romanitate conservate în solul Transilvaniei. Studii de preistorie asupra epocii paleolitice avem semnate de Mihail Macrea; asupra amuletelor hallstattiene din Transilvania, D. Popescu; asupra cetăţilor antice din Ciuc Al. Frenczi; asupra paladiului de la Turda, I. Marţian; de istorie asupra luptei de la Posada, 1330, Ioan Lupaş.[58]

O altă instituţie, mai puţin legată de istoriografie, a fost Muzeul Limbii Române, care a fost adăpostit pe strada Elisabeta nr. 33, şi-a început activitatea ţinând o serie de şedinţe săptămânale în care s-au făcut comunicări urmate de discuţii, din domeniul filologiei şi istoriei literare române. Aici s-a pus baza unei biblioteci de specialitate de peste 1500 de volume şi s-au pus sub tipar publicaţiile periodice „Dacoromania” şi seria de studii Biblioteca Muzeului Limbii Române sub conducerea lui Sextil Puşcariu.[59]

În ce priveşte problematica istoriografiei române transilvane, trebuie să constatăm din capul locului lipsa unui corpus al documentelor interne şi externe privitoare la Transilvania, în care să fie adunate la un loc pe cât posibil cele mai importante acte istorice pe care să se întemeieze studiile viitoare. Încercări vrednice de laudă s-au făcut – colecţiile braşovene şi maramureşene ale lui Sterie Stinghe şi Ioan Mihaly de Apşa sunt mărturie. O puzderie de acte de interes mai mult decât local au fost publicate în diferite reviste sau chiar şi în ziare, dintre care multe aveau o viaţă efemeră. Cercetătorii saşi şi-au unit efortul ca să scoată acea Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen a lui Franz Zimmermann, Carl Werner şi Georg Müller, în curs de publicare. Ultima culegere este a lui Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, tipărită la Fundaţiile Regale, din care au apărut până în prezent zece volume. E adevărat că situaţia arhivelor, adică a depozitelor de material istoric nu este dintre cele mai fericite. Pe lângă Arhiva săsească din Sibiu, ocrotită şi condusă pilduitor, Arhivele Statului din Cluj – sub conducerea lui Ştefan Meteş, de când au reuşit să-şi adăpostească colecţiile de documente, care urcă până în secolul al XIV-lea, cunosc o adevărată organizare, dar conform dispoziţiilor legii, aici, în capitala Transilvaniei, trebuia să fie adunate toate marile colecţii din celelalte oraşe de dincoace de munţi, însă această operaţie progresează anevoie.[60]

O analiză istoriografică din punct de vedre al temelor abordate arată că majoritatea sectoarelor la care s-a făcut referire prin discursurile lui Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş etc. au fost acoperite. Astfel încât, începând cu domeniul istoriei locale, avem lucrările lui Ioan Lupaş, Sibiul ca centru al vieţii româneşti din Ardeal, Aurel Decei, Cetatea Salgo de la Sibiel, Ion Moga, Marginea ducatului Almaşului şi scaunul Săliştei[61]; un alt repertoriu ar fi Judeţele din Ardeal şi Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Cluj, din 1929 semnată de Vasile Meruţiu, care, pe lângă faptul că este un studiu geografic, este în aceeaşi măsură şi istoric. Tot de factură istorico-geografică avem studiile lui Sabin Opreanu, Terra Siculorum. Contribuţiuni privitoare la Românii din ţinutul Săcuilor, Cluj, 1925 şi Săcuizarea Românilor prin religie, Cluj, 1927. Bibliografia Moţilor de asemenea a fost realizată, prin Moţii. Calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit. Studiu istoric-politic, Bucureşti, 1928, al lui Ion Rusu-Abrudeanu.[62]

Pentru inscripţii, avem două contribuţii ale lui Ioan Lupaş, iar pentru capitolul civilizaţie-cultură una a lui Nicolae Drăganu: Cei dintâi studenţi români ardeleni la Universităţile apusene şi alta a lui Axente Banciu: Studenţi academici din Cluj de acum un veac.

Numismatica e reprezentată prin Constantin Moisil, Monetăria Ţării Româneşti în timpul dinastiei Basarabilor. Studii de iconografie avem mai ales prin Ioan C. Băcilă, Stampe privitoare la istoria Românilor.

Din domeniul dreptului, avem contribuţiile mai ales ale lui Vasile Bogrea, Din vechea terminologie juridiciară: Ferâie şi Ioan C. Filitti, Un proiect de constituţie inedit al lui Cuza Vodă de la 1863; din domeniul etnografiei avem contribuţia lui Romulus Vuia despre Satul Românesc din Transilvania şi Banat (în limba franceză), Ion Moga, „Ţara”, „Districtul” şi „Plaiul” Loviştei; Laurian Someşan, Structura geografică a Transilvaniei şi influenţa ei asupra vieţii populare (limba franceză); date statistice prezintă Virgil Ciobanu în studiul Statistica Românilor ardeleni în 1760-1762 şi Sabin Manuilă cu lucrarea Aspectele demografice ale Transilvaniei.

Cărţile vechi româneşti sunt reprezentate prin mai multe studii ale lui Nicolae Drăganu, dintre care amintim Manuscrisele româneşti din Biblioteca centrală de la Blaj, şi istoria literară: Nicolae Drăganu, Istoria literaturii române din Transilvania de la origini până la sfârşitul veacului al XVIII-lea; Dumitru Popovici, Literatura română din Transilvania în veacul al XIX-lea, ambele apărute şi în franceză.

Filologia şi toponomastica se afirmă prin Vasile Bogrea şi Sextil Puşcariu, Rolul Transilvaniei în formarea şi evoluţia limbii române, Nicolae Drăganu, Toponimie şi Istorie, Ion Moga, Contribuţiuni la istoria colonizărilor din Transilvania: numirile satului Cristian şi semnificaţia lor istorică.[63]

Un alt domeniu deosebit de important este istoria economică, unde nu se poate constata aceeaşi asiduitate, deoarece în general până acum în întreaga istoriografie românească aceste preocupări au rămas pe planul al doilea. Astfel, avem publicaţiile lui Ştefan Meteş, Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului, vol I, Cluj, 1935, şi Relaţiile comerciale ale Ţării-Româneşti cu Ardealul până în veacul XVIII-lea, Sighişoara, 1921;[64] Păstori ardeleni în Principatele Române; Ion Moga, Politica economică austriacă şi comerţul Transilvaniei în veacul XVIII-lea; David Prodan, Despre ilis in Transilvania.

Din câmpul biografiilor avem contribuţiile lui Ioan Lupaş privitoare la Doi umanişti români în sec. XVI Nicolae Olahus şi Mihail-Valahul Csaky; alta referitoare la Avram Iancu, Ştefan Bezdechi, Familia lui Nicolae Olahus; Nicolae Bănescu Viaţa şi opera lui Daniel Dimitrie Philippide; Ion Muşlea, Viaţa şi opera Doctorului Vasile Pop; Silviu Dragomir, Nicolae Bălcescu în Ardeal.

Istoria învăţământului s-a cercetat prin Nicolae Albu, Istoria învăţământului din Transilvania până la 1800; Aurel A, Mureşianu, Clădirea şcoalei române din Braşov la 1597, şi Ioachim Crăciun, Activitatea ştiinţifică la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj în primul deceniu 1920-1930.

Probleme legate de istoria ecleziastică şi trecutul Bisericii, în special al celei din Transilvania, sunt prezentate în cadrul Institutului, în mai multe comunicări mărunte de Ioan Lupaş, dar există şi două monografii dedicate mitropolitului Sava Brancovici de Marina Lupaş.[65] Tot sub coordonarea lui Ioan Lupaş, avem lucrarea Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918; Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, vol I., Sibiu, 1935. Nu lipsesc însă nici cărţile care încearcă să apropie din nou cele două confesiuni, ca de exemplu cele scrise de Onisifor Ghibu şi V. Moldovan. Istoria desrobirii religioase a Românilor din Ardeal în secolul XVIII, în două mari volume, Sibiu, 1920, 1930, a lui Silviu Dragomir; Ştefan Lupşa, Catolicismul şi Românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556, Cernăuţi, 1929; Ioan Lupaş, A existat în Transilvania episcopie ortodoxă înainte de întemeierea regatului ungar?, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, 1934, Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni, vol I, până la 1829, Oradea, 1935; Ştefan Meteş, Viaţa bisericească a românilor din Ţara Oltului. Note istorice, Sibiu, 1930 şi Relaţiile bisericii române ortodoxe din Ardeal cu Principatele române în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1928; Sebastian Stanca, Episcopia ortodoxă română a Vadului, Feleacului şi Clujului. 1919-1929, Cluj, 1930.

Un capitol aparte îl formează studiile de drept canonic, prin lucrările lui Ion Mateiu, Contribuţiuni la istoria dreptului bisericesc. Vol. I, Epoca de la 1848-1868. Bucureşti, 1922, aceleaşi studii le-au întreprins în cadrele bisericii unite P. S. Sa. Ioan Bălan episcopul greco-catolic al Lugojului, Testi di diritto particolare dei Rumeni, Roma, 1933 şi Fontes iuris canonici ecclesie rumane, Roma, 1932. Printre istoricii care au studiat istoria bisericii unite sunt Zenovie Pâclişanu, Corespondenţa din exil a episcopului Inochentie Micu Klein. 1746-1768, Bucureşti, 1924, Nicolae Brânzeu, Unirea cu Roma şi emanciparea Românilor din Ardeal şi Banat de sub ierarhia sârbească, în revista „Cultură creştină”, 1936.[66]

Unul din cele mai frumoase domenii, şi anume arta, a cunoscut o importantă revenire prin lucrările lui G. Oprescu, fost profesor la Universitatea din Cluj, Arta ţărănească la români, Bucureşti, 1922 şi „Peasant art in Romania”, număr special al revistei „The Studio”, Londra, 1929, unde sunt reprezentate şi creaţii populare din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Cele mai importante contribuţii însă le va aduce Coriolan Petranu prin lucrări precum Revendicările artistice ale Transilvaniei, Arad, 1925.[67] Profesorul Petranu, după îndelungi cercetări pe teren împreună cu studenţii, a reuşit să aducă sub tipar cele mai importante studii referitoare la bisericile de lemn din Transilvania. Un alt cercetător format în spiritul istoriografiei clujene este Virgil Vătăşianu căruia i se datorează frumoasa monografie ilustrată asupra celui mai mare pictor transilvănean, Pictorul Octavian Smigelschi, Sibiu, 1936. Privitor la muzică, a mai tipărit Tiberiu Brediceanu un studiu intitulat, Istoria muzicei româneşti în Transilvania, studiu tradus şi în limba franceză.

De asemenea, avem parte de lucrări din domeniul istoriei medicinii, prin profesorul Valeriu Bologa, un semnatar statornic în publicaţiile Institutului de istorie.


[1] Alexandru Zub, Clio sub semnul interogaţiei: idei, sugestii, figuri (Polirom, Iaşi, 2006), 71.
[2] Idem, Istorie şi istorici în România interbelică (Junimea, Iaşi, 1989), 143.
[3] Pompiliu Teodor, Incursiuni în istoriografia română a secolului XX (Fundaţia culturală „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1995), 7.
[4] Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică (Junimea, Iaşi, 1989), 33-35.
[5] Eric Hobsbawm, Secolul extremelor (Lider, Bucureşti), [s. a.].
[6] Alexandru Zub, Clio sub semnul interogaţiei: idei, sugestii, figuri (Polirom, Iaşi, 2006), 200-201.
[7] Vasile Puşcaş, Universitate societate modernizare (Eikon, Cluj-Napoca, 2003), 96.
[8] Ibidem, op. cit., 130-131.
[9] Ovidiu Ghitta (coord.), Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai” (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012)
[10] Vasile Puşcaş, op. cit., 103-107.
[11] Iacob Iacobovici, în Anuarul Universităţii din Cluj, Numarul III (1922-1923), 5-7.
[12] Pompiliu Teodor, Incursiuni în istoriografia română a secolului XX (Fundaţia culturala „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1995), 28.
[13] Stelian Mândruţ, Istorici Clujeni, membrii ai Academiei Române. Cercetători şi universitari în epoca interbelică, în Anuarul Institutului de Istorie George-Bariţiu din Cluj, Tom XLVI (2007), 49-50.
[14] Vasile Puşcaş, op. cit., 297-298.
[15] Ioan Lupaş, Regele Ferdinand I – Ctitor şi binefăcător al instituţiilor culturale ştiinţifice, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională Cluj, nr. IX (1945), 618.
[16] Vasile Puşcaş, op. cit., 331.
[17] Septimiu Martin, Organizarea institutului de Istorie Naţională din Cluj-Sibiu în cel dintâi sfert de veac 1920-1945, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr. X, Cluj-Sibiu, 714.
[18] Nicolae Edroiu Activitatea ştiinţifică la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca. 90 de ani de existenţă a Institutului de Istorie din Cluj 1920-2010 (2010), 24.
[19] Ştefan Pascu, Metoda de muncă ştiinţifică la Institutul de Istorie Naţională din Cluj-Sibiu, în Anuarul Institutului de Istorie Nationala, Nr. X, 708.
[20] Nicolae Edroiu, Locul institutului de istorie din Cluj în istoriografia română, în AIIGB din Cluj, seria Historica, Nr. XLIX (2010), 3-4.
[21] Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică (Junimea, Iaşi, 1989), 26.
[22] Ioachim Crăciun, Publicaţiunile Institutului de Istorie Naţională din Cluj-Sibiu şi colaboratorii lor 1920-1945, cu bibliografie a publicaţiunilor, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr. X (1945), 635-636.
[23] Ioan Lupaş, Regele Ferdinand I – Ctitor şi binefăcător al instituţiilor culturale ştiinţifice, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr. X (1945), 618.
[24] Ioachim Crăciun Publicaţiunile Institutului de Istorie Naţională din Cluj-Sibiu şi colaboratorii lor 1920-1945, cu bibliografie a publicaţiunilor, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr. X (1945), 636.
[25] Alexandru Lapedatu, Nouă împrejurări de desvoltare ale istoriografiei naţionale, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr I (1921-1922), 1-19.
[26] Ştefan Pascu, Metoda de muncă ştiinţifică la Institutul de Istorie Naţională din Cluj-Sibiu, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr. X, 709.
[27] Stefănescu Goangă, în Anuarul Universităţii din Cluj 1937-1938, Nr. XVII, 40.
[28] Nicolae Edroiu, Locul institutului de istorie din Cluj în istoriografia română, în AIICGBH, seria Historica, Nr. XLIX, 2010, 2.
[29] Ioan Lupaş, Cuvânt rostit întru întâmpinarea M. Sale Regele Carol II, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr. VII (An. 1936-1938).
[30] Ştefan Bezdechi, în Anuarul Universităţii din Cluj, Nr. XVI (An 1936- 1937), 326.
[31] Stelian Mândruţ, Istorici Clujeni, membrii ai Academiei Române. Cercetători şi universitari în epoca interbelică, în Anuarul Institutului de Istorie George-Bariţiu din Cluj, Tom XLVI (2007), 50.
[32] Stelian Mândruţ, op. cit., 51.
[33] Emil Panaitescu, în Anuarul Universităţii din Cluj, Nr. X (An. 1930-1931), 34- 35.
[34] Ştefan Bezdechi, în Anuarul Universităţii din Cluj, Nr. XII (An. 1932-1933), 204-205.
[35] Idem, 206.
[36] Florian Ştefănescu Goangă, în Anuarul Universităţii din Cluj, Nr. XII (An. 1933- 1934), 24-25.
[37] Ştefan Bezdechi, Activitatea generală a Institutului, în Anuarul Universităţii din Cluj, Nr. XVIII (An. 1938-1939), 238-244.
[38] Stelian Mândruţ, op. cit., 51-52.
[39] Pompiliu Teodor, Incursiuni în istoriografia română a secolului XX (Fundaţia cultural „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1995), 17- 19.
[40] Stelian Mândruţ, op. cit., 57-58.
[41] Ioan Lupaş, Factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr I (An. 1921-1922), 29.
[42] Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică (Junimea, Iaşi, 1989), 26.
[43] Stelian Mândruţ, op. cit., 58.
[44] Idem, 61-62.
[45] Alexandru Lapedatu, Nouă împrejurări de desvoltare ale istoriografiei naţionale, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr. I (An. 1921-1922), 2-14.
[46] Ibidem, 2-14.
[47] Alexandru Lapedatu, Istoriografia Română Ardeleană. În legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului Românesc de peste Carpaţi. Cuvânt rostit în şedinţa solemnă de la 2 iunie 1923 sub Preşedinţia Majestăţii Sale Regelui, Bucureşti (1923), 1-32.
[48] Stefănescu Goangă, în Anuarul Universităţii din Cluj, Nr. XIV (An. 1934-35), 20.
[49] Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism (Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000), 273.
[50] Idem, 76.
[51] Ioan Moga, Contribuţia membrilor institutului de istorie naţională la istoriografia română în primul sfert de veac (1920-1945), în AIIN, Nr. X (An. 1945), 621.
[52] Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică (Ed. Junimea, Iaşi, 1989), 173.
[53] Idem, 23.
[54] Idem, 163-164.
[55] Aurel Decei, Istoriografia română Transilvană în cei douăzeci de ani de la Unire, extras din revista, „Gând românesc”, nr. VII- IX (Cluj, 1939), 4.
[56] Idem, 7-8.
[57] Ioachim Crăciun, Publicaţiunile Institutului de Istorie Naţională din Cluj-Sibiu şi colaboratorii lor de la 1920-1945, cu bibliografie a publicaţiunilor, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Nr. X.  (1945), 636-642.
[58] Aurel Decei, op. cit., 9.
[59] Sextil Puşcariu, Activitatea Universităţii din Cluj de la înfiinţarea ei, în Anuarul Universităţii din Cluj, nr. I, An. 1919-1920, 32.
[60] Aurel Decei, op. cit., 11-12.
[61] Ioachim Crăciun, op. cit. 642.
[62] Aurel Decei, op. cit., 13.
[63] Ioachim Crăciun, op. cit., 643-644.
[64] Aurel Decei, op. cit., 14.
[65] Ioachim Crăciun, op. cit., 643.
[66] Aurel Decei, op. cit., 16-17.
[67] Idem, 18.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: