MAGIA FULGILOR DE ZĂPADĂ

Magia Fulgilor de Zapada

de Octavian LUPU

Cu părere de rău el privea pe fereastră în fiecare zi cu speranţa că va începe să ningă cu fulgi mari şi albi. Îşi amintea cu drag cum mergea pe străzile copilăriei sale din Braşov în timp ce ningea abundent până acolo încât nu mai distingea nimic în jurul său. Covorul gros de omăt se îngroşa necontenit şi îi îngreuia paşii pe măsură ce înainta plin de curaj prin viforul care nu mai contenea. Deseori îi venea să se tăvălească prin zăpadă şi să se lase acoperit complet de albul imaculat al fulgilor care tot veneau din cer fără să se mai oprească. Alteori se bucura nespus pe măsură ce înălţa oameni de zăpadă şi rostogolea bulgări ce deveneau tot mai mari folosiţi ulterior în acest scop.

Nu putea să uite cum uneori vântul îi bătea în faţă cu o răsuflare geroasă, dar plăcută, asemenea unui sărut venit din partea Crăiesei Zăpezii. Alteori fulgii de nea se transformau în bucăţi mari de beteală albă, ce părea că nu se mai termină şi al cărei capăt se afla undeva sus în cer. Totul era plin de farmec în astfel de zile şi frigul nu îl mai simţea.

Chipul personificat al Zăpezii

În alte ocazii îşi imagina că se plimba împreună cu o fată frumoasă, care, la fel ca el, simţea fascinaţia albului zăpezii şi farmecul primordial al naturii aflate în plină regenerare lăuntrică. Uneori simţea cum ea se materializa lângă el şi cum o ţinea strâns de mână. Printre valurile nesfârşite de zăpadă care veneau din cer avea impresia că îi vedea chipul, îi atingea braţul şi îi simţea răsuflarea în timp ce îi vorbea.

Iar alteori se rotea asemenea unui derviş în mijlocul potopului imaculat şi avea aceeaşi viziune a acelei fete frumoase. Avea impresia că se ţineau în braţe şi nu se mai opreau din acel dans fără de sfârşit până la deplina contopire cu întregul univers. Acestea erau clipele cele mai frumoase ale iernii, cu o chemare pe care o auzea asemenea unor şoapte de fiecare dată când privea de la fereastră către munţii şi dealurile albite de zăpadă din jurul Braşovului. Din păcate, el nu s-a întâlnit niciodată cu acea fată frumoasă nici în timpul copilăriei şi nici mai târziu, dar această imagine a revărsării necontenite a albului ceresc l-a urmărit mereu şi încă îi mai revenea în minte de fiecare dată când privea zăpada cum se aşternea plină de graţie pe pământ.

Însă astăzi el privea cum se aşternea zăpada pe drumurile şi blocurile din Bucureşti, dar nu mai simţea aceeaşi trăire ca în trecut. Nu numai vârsta, care era cu totul alta, dar şi locurile erau altfel constituite. Ceea ce era frumos la Braşov nu mai avea farmec în altă parte fiindcă muntele lipsea. Nu putea zări decât clădiri înalte, cenuşii şi impersonale, iar cerul cu greu îl putea distinge pentru a-i oferi un spaţiu liber în care să îşi oglindească mulţimea nesfârşită de gânduri. Da, timpul trecuse, iar locurile erau altele, dar farmecul impresiilor pe care le culesese în acei ani de început încă îl mai urmărea cu puterea unor trăiri primordiale, ce nu puteau să se stingă vreodată.

Străzi şi case din Oraşul Natal

Iarăşi revedea străzile şi casele din oraşul său natal. De câte ori nu a trecut pe acelaşi drum în timp ce mergea către şcoală? Sau, alteori, revedea uliţele din centrul vechi, de care involuntar se legase prin impresii profunde, ce refuzau să se şteargă din memoria sa. Iar când se plimba printre casele albite de vreme, Dealul Tâmpa, străjuind ambele „flancuri” ale marelui oraş, îl fascina cu semeţia unui vârf de munte ce domina peste tot ce se afla în jur. Din orice parte îl privea, perspectiva sa rămânea maiestuoasă şi încărcată de misterul unei taine, ce nu a fost vreodată dezlegată pe deplin.

Lângă el, Dealul Melcilor îşi dezvăluia măreţia frântă de o fostă carieră de ciment, rezultatul fiind concretizat printr-o imensă „cavitate” ce mărturisea despre agresiunea omului împotriva tezaurului naturii. De multe ori se oprea la buza de sus a dealului şi privea către hăul ameţitor ce se deschidea la doar câţiva paşi în faţa sa. Chiar şi într-o astfel de condiţie mutilată de nenumăratele explozii ce îi agresaseră fiinţa, acest deal – de fapt o măgură muntoasă la fel ca Dealul Tâmpa – îi oferea încă prilejul de a contempla înălţimea sa abruptă şi întinderea până aproape de orizont a Ţării Bârsei.

Mai departe, la hotarul dinspre miazăzi se distingeau munţii înalţi şi plini de zăpadă cea mai mare parte anului, ce semănau cu zidurile crenelate ale unei cetăţi medievale. Cât de mult îndrăgea acea privelişte pe care o distingea până departe, în zare, în timp ce se afla pe unul sau altul dintre cele două dealuri în jurul cărora s-a ţesut în timp întinsa urbe a Braşovului! Şi astfel, el a rămas mereu ataşat de acele imagini sensibile, ce încă mai aveau putere să îi redea bucuria acelor ani, chiar şi în acele clipe când simţea mai mult decât oricând condiţia sa de exilat în pustiul de beton şi asfalt al capitalei.

Transfigurarea prezentului

De aceea, nu putea să privească cerul fără să zărească munţii. Chiar dacă ei nu mai existau în prezenta condiţie, mintea sa îi crea, şi, astfel, îi distingea ca şi cum niciodată nu ar fi părăsit meleagurile sale natale. Cumva, printr-un joc al transfigurării, avea deseori impresia că mergea din nou pe străzile învechite de vreme ale copilăriei. În astfel de împrejurări, nu mai distingea cerul plumburiu şi noroiul nesfârşit din jur, ci doar imaginile senine ale muntelui ce îi odihneau privirea şi ale cerului cristalin ca suprafaţa unei oglinzi perfect netede. Printre gazele de eşapament ale oraşului i se părea că putea distinge aerul curat al pădurilor de brazi ce înveşmântau nenumăratele creste de munte, precum şi întinsul şes al depresiunii intramontane din locul în care apăruse în această lume.

Şi atunci, avea senzaţia că de fapt nu plecase niciodată de pe acele meleaguri de care se mai simţea încă legat printr-o afecţiune profundă, mai presus decât condiţionările de o clipă ale realităţii ce îl împresura cu adversităţi nesfârşite. Destinul îl purtase departe de locurile sale natale, aşa cum apele curg la vale, deşi izvorăsc din inima munţilor. Însă interiorul său continua să rezoneze la acele sunete şi imagini ce şi-au pus definitiv amprenta asupra începutului vieţii sale. Privind mai departe, distingea zăpada cum se aşternea pe drumuri şi case ascunzând detaliile ce îi provocau durere din lumea în care se afla. Observa cum straturi dense de nea se interpuneau între el şi realitate, iar undeva, tainic, distingea chipul fetei pe care o zărise deseori dansând în mijlocul zăpezii ce venea necontenit din înaltul cerului. În fond, nimic nu se schimbase, în afară de timpul şi de locul în care se afla, dar esenţa rămăsese mereu aceeaşi, indiferent de vreme.

Bucureşti
14.02.2014

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: