Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi – anul XI (2014), nr. 270 (16-31 ianuarie)

Moaste_Manastirea Casiel_foto_Delia Florea

Dragii mei enoriaşi!

de Pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Critica constructivă. În perioada ce s-a încheiat, am avut sărbătorile a doi sfinţi mari ai Bisericii: Sfântul Arhidiacon Ştefan (27 decembrie) şi Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Nu am putut să scriu atunci despre ei, fiindcă au fost multe alte probleme ale zilei, care trebuiau consemnate. Încerc acum să fac acest lucru.

Sfinţii Ioan Botezătorul şi Sfântul Ştefan au trăit cam în aceeaşi perioadă. Sfântul Ioan Botezătorul îşi leagă activitatea de începuturile activităţii Mântuitorului şi sfârşeşte în 31-32, iar Sfântul Ştefan activează după înălţarea Mântuitorului, în primii ani ai Bisericii, sfârşindu-se în anii 34-35. Amândoi erau tineri. Probabil Sf. Ioan Botezătorul era puţin mai în vârstă decât Sfântul Ştefan. Amândoi erau animaţi de dorinţa de dreptate, de adevăr, convinşi fiind că prin impunerea acestor valori în societate este mărit Dumnezeu Însuşi. Amândoi au curajul să critice autoritatea vremii lor. Sfântul Ioan Botezătorul autoritatea politică, respectiv pe regele Irod şi anturajul lui; Sfântul Ştefan critică autoritatea religioasă, respectiv clerul mozaic din Israel de la vremea aceea. Ioan critica pe conducătorul ţării din care se născuse şi în care crescuse, conducătorul poporului din care el însuşi făcea parte; Ştefan critica pe arhiereii şi ceilalţi conducători religioşi ai evreilor, deşi el însuşi era adeptul religiei mozaice, era membru al sinagogii, supus al acelor autorităţi. Nici Ioan, nici Ştefan nu urăsc pe cei pe care-i critică. Ei se socotesc atât purtătorii de cuvânt ai unui popor înfricoşat, înrobit, sleit de puteri şi de bunuri, cât şi trimişii lui Dumnezeu în lume, care au menirea de a lupta pentru restabilirea dreptăţii şi moralităţii. Ioan îl critica pe Irod pentru că acesta batjocorea o tradiţie milenară a familiei, statornicită în mentalitatea şi religia poporului. Irod ucisese pe fratele său şi o luase de soţie pe cumnata sa, pe văduvă. Poporul aflase de această nelegiuire şi era revoltat. Irod trăia în dezmăţ, în lux şi petreceri zilnice cu un anturaj dubios, neglijând problemele ţării. Pentru susţinerea banchetelor şi luxului în care trăia, Irod impusese poporului tot felul de taxe şi de biruri. Poporul nu mai putea să facă faţă acelor greutăţi ce apăsau asupra lui. Oamenii îşi vedeau copiii înfometaţi, seceraţi de boli şi de nevoi, birurile de tot felul apăsau pe umerii lor, perceptorii şi tot felul de slugoi ai stăpânirii le luau şi cenuşa din vatră, îi băteau şi-i schingiuiau, ca să stoarcă de la ei şi ultima leţcaie. Vistieria statului era goală, fiindcă cheltuielile erau uriaşe, după bunul plac al unui monarh inconştient de misiunea pe care o avea în societate. Ioan demasca nu pe Irod ca persoană, ci pe conducătorul statului, care-şi trădase menirea lui, atribuţiile pe care le avea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Conducătorul era socotit unsul lui Dumnezeu: conducea ţara şi poporul atât cât vrea Dumnezeu. Irod nu lupta contra lui Irod; el îi vrea binele lui Irod. Tot ceea ce făcea, prin critica lui, era spre îndreptarea lui Irod, în vederea repunerii lui în graţia divină. Dacă Irod continua acelaşi stil de viaţă şi de conducere, mânia lui Dumnezeu s-ar fi abătut asupra lui şi l-ar fi pierdut: fie poporul s-ar fi răsculat şi l-ar fi răsturnat de pe tron, fie vreun duşman străin l-ar fi învins în război şi i-ar fi ocupat ţara, fie vreo boală sau accident i-ar fi pus capăt zilelor. Oricum, acel stil de viaţă şi de conducere nu mai putea să continue, şi Ioan se ridica, un ceas mai devreme, să-i atragă lui Irod atenţia că a mâniat prea mult pe Dumnezeu şi e momentul să se oprească, să se schimbe şi să recâştige încrederea lui Dumnezeu şi a poporului. Îi era Ioan duşman? Categoric, nu! Ioan era un patriot, care-şi iubea poporul, suferea pentru suferinţele acestuia şi lupta pentru îndreptarea lucrurilor. Irod şi puternicii zilei nu l-au înţeles. L-au arestat, i-au tăiat capul, dând astfel exemplu şi altora care ar mai fi îndrăznit să-l urmeze. Un conducător patriot, iubitor de ţară şi neam n-ar fi procedat aşa. Un conducător lipsit de tendinţe despotice, dictatoriale, ar fi ascultat glasul lui Ioan. Un conducător care ar fi iubit cu adevărat democraţia, ţara şi pe Dumnezeu, l-ar fi luat pe Ioan în preajma sa, ca pe cel mai sincer şi adevărat sfătuitor şi prieten. Critica lui Ioan era o critică constructivă şi ea avea să se practice în toate timpurile şi toate locurile în care valorile democratice au triumfat. Ioan rămâne simbolul oamenilor de presă, care-şi riscă libertatea, viaţa, poziţia socială şi bunurile doar de dragul dreptăţii, adevărului, de dragul poporului şi al lui Dumnezeu.

Sfântul Ştefan era tânăr, dar înflăcărat şi dornic de dreptate şi în lumea religioasă a vremii. Era prea mult lux, prea mult fast în viaţa mai-marilor sinagogii, arhiereilor, preoţilor şi celorlalţi conducători religioşi. Pentru susţinerea acestor îmbuibaţi ai zilei, era nevoie de mulţi bani, care se storceau de la popor sub forma diferitelor taxe şi dajdii. Poporul ajunsese la limita răbdării, poverile impuse de autorităţile politice şi cele religioase atinseseră culmea suportabilităţii. Ştefan nu se ridică împotriva autorităţilor civile, politice; se ridică mai întâi împotriva abuzurilor săvârşite de conducătorii religioşi. Aceştia ar fi trebuit să fie cei dintâi care să înţeleagă drama în care se zbătea un popor strivit de greutăţi şi de nevoi. Preotul (rabinul) şi arhiereul erau „părinţii” enoriaşilor lor. Dacă alţii le luau şi ultima fărâmă de speranţă, conducătorii religioşi aveau datoria să le redea speranţa. Dacă nu puteau să-i apere de stăpânirea lumească, măcar puteau să le uşureze poverile religioase! Încercaseră să-i convingă şi profeţii mai vechi, dar toţi care făcuseră aceasta fuseseră ucişi mişeleşte de aceşti conducători religioşi, mâniaţi de îndrăzneala celor ce le-au tulburat liniştea şi huzurul. Sfântul Ştefan nu-i urăşte pe aceşti conducători. Dimpotrivă, se roagă pentru ei. Critica lui era constructivă, fiindcă el nu făcea altceva decât să le reamintească conducătorilor religioşi care este menirea lor în lume şi că răbdarea lui Dumnezeu nu va mai tolera mult abuzurile şi modul lor de viaţă. Ştefan se dovedeşte a fi nu numai un bun credincios al religiei mozaice, ci şi un bun patriot, un slujitor devotat al poporului, al ţării şi al religiei sale. Un astfel de om ar fi trebuit stimulat, ajutat să-şi continue misiunea în lume de om al dreptăţii şi adevărului, de om al lui Dumnezeu. Stăpânii îl văd, din păcate, ca pe un duşman, un aţâţător de răscoală, un eretic şi un om periculos. Tocmai de aceea îl condamnă la uciderea cu pietre.

Atât Ioan, cât şi Ştefan mor striviţi de tăvălugul zilei, fie că era de ordin politic, fie religios, striviţi de nişte regimuri dictatoriale, despotice. Critica lor este model de critică constructivă pentru toţi oamenii de presă, pentru toţi oamenii de bine. Riscurile la care s-au expus cei doi vor fi la fel de actuale în toate timpurile şi în toate locurile, acolo unde vor exista dictatori şi oameni fără iubire de neam şi de ţară în vârful societăţii. Despre Ioan şi despre Ştefan se va vorbi cât va fi lumea lume şi cât se va propovădui Evanghelia.

*

La Manastirea Casiel_foto Delia Florea

Sfaturi părinteşti. Din cartea Cărarea Împărăţiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:

DUMNEZEU SE ROAGĂ… Aproape întotdeauna, cele mai cuprinzătoare cuvinte ale oricărui om sunt cuvintele lui de pe urmă, întrucât le spune cu cea mai adâncă dare de seamă. Mântuitorul încă are un cuvânt de acesta, de pe urmă, care, în acelaşi timp, este şi rugăciunea celei mai aprinse iubiri văzute vreodată pe pământ. Cuvântul acesta – totodată rugăciune – ne ajută să întrezărim neasemănata strădanie a lui Dumnezeu-Omul, ca să ne câştige fiinţa întreagă pentru mântuirea cu care a venit în lume, în societatea omenească. Iar despre tot focul cu care tânjeşte inima lui Dumnezeu după noi, vrând să ne atragă spre Sine, Ioan, ucenicul iubirii, scrie (Ioan, XVII): „Ridicându-Şi Iisus ochii spre cer a grăit: «Părinte, sosit-a ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească. Precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca viaţă veşnică să dea la toţi pe care I-ai dat; Iar viaţa veşnică aceasta este, ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-1 fac, l-am săvârşit. Şi acum, la Tine însuţi Mă preamăreşte, Tu, Părinte, cu slava pe care la Tine am avut-o mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mini-ai dat Mie, şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat de la Tine sunt; Căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, le-am dat lor, iar ei au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog, nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei ce Mi i-ai dat, căci ei ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele ale Tale sunt şi ale Tale sunt ale Mele şi Mă preamăresc întru ele. Mult nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte: pe care Mi i-ai dat păzeşte-i întru numele Tău, ca să fie una, precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, pe cei ce Mi i-ai dat, întru numele Tău îi păzeam; şi astfel i-am păzit, că n-a pierit nici unul dintre ei, fără numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum, dar, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca bucuria Mea s-o aibă deplină în ei. Cuvântul Tău le-am dat lor, dar lumea i-a urât fiindcă nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevăr. Precum M-ai trimis pe Mine în lume şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Şi pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr. Dar nu numai pentru aceştia. Mă rog şi pentru cei ce vor crede în Mine după cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie una întru Noi, aşa încât lumea (văzându-i una) să creadă precum că Tu M-ai trimis. Şi mărirea pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum şi Noi una suntem. Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca să fie în una desăvârşiţi şi să cunoască lumea precum că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, cum M-ai iubit pe Mine. Părinte, aceia pe care Mi i-ai dat voiesc ca unde sunt Eu să fie şi ei împreună cu Mine ca să privească mărirea Mea, pe care Tu Mi-ai dat-o, căci M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. O, Părinte drepte, dar lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, ci Eu Te-am cunoscut şi au cunoscut şi aceştia că Tu M-ai trimis. Arătat-am numele Tău şi-L voi arăta, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie într-înşii şi Eu întru ei!»”

Aşadar, ca să ne mântuim şi să moştenim cu Dumnezeu viaţa veşnică, trebuie să o cunoaştem şi să o trăim cu Dumnezeu, încă din viaţa aceasta vremelnică. Trebuie, adică, să fim străbătuţi şi locuiţi de Dumnezeu, ca să se arate în noi viaţa dumnezeiască. Iar, pe de altă parte, precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, aşa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii. Starea de pace cu toată făptura e o minune aşa de mare, încât uimeşte lumea şi o sileşte să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu. Împărăţia vieţii veşnice s-a propovăduit şi e deschisă; pe împărat II cunoaştem şi iubirea I-o ştim; supuşii însă tare greu s-adună ca să fie una, de aceea trebuie răsunet de surle, după grosimea de ureche la care au ajuns supuşii împărăţiei. N-ar trebui decât să-L recunoaştem toţi pe Dumnezeu ca Tată şi că noi toţi îi suntem fii şi, potrivit cu această cunoştinţă, să ne orânduim viaţa. Până nu recunoaştem că avem îndoită fire şi îndoită viaţă: una pământească şi alta cerească fără de sfârşit şi, începând de aici, până atunci tot pe afară ne ţinem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice. Trebuie să ştim toţi supuşii împărăţiei că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic în corturi pământeşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro înclinăm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El îl moştenim şi viaţa veşnică; iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la faţa lui Dumnezeu şi cu cel rău vom petrece fără de sfârşit. Căci noi suntem pieritori cu firea pământească, dar nemuritori cu firea cerească; veşnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.

Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaştem ca Tată şi pe noi întreolaltă ca fraţi şi fii ai aceluiaşi Părinte. O cunoştinţă sigură despre acestea – iar credinţa ajută şi duce la această siguranţă – înclină inima, sau dragostea, ca să împlinim cu toată voia porunca cea mare a iubirii, în care se rezumă toată strădania lui Dumnezeu. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată şi pogoară pe Tatăl, Fiul şi Duhul în fii. Iar pe fii Dumnezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlineşte minunează lumea şi o sileşte să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniţi în iubire trăiesc în El şi arată în lume capătul pământesc al împărăţiei cereşti. Aceasta e pe scurt voia Tatălui şi rugăciunea Fiului, să prindă şi societatea omenească în aceeaşi iubire Treimică.

*

Războiul Părintelui Ganea. Ajunsesem în anul trei la seminar. Cu toţi profesorii mă înţelegeam foarte bine. Îmi apreciau eforturile la învăţătură, comportamentul ireproşabil. Numai Părintelui Ganea nu-i intram în graţii! Nu ştiam să mă fac plăcut şi util. Dacă mă vedea prin curte şi mă trimitea în grădină să-i aduc „o frunză” de ceapă sau de pătrunjel, eu îi aduceam câte 3-4, că, de, ce să faci cu o frunză. Asta îl scotea din sărite, fiindcă nu învăţasem ce-i ascultarea. Nu eram bun nici la măturat prin bibliotecă sau prin chilia sfinţiei-sale, nu-mi plăceau nici mâţele şi le goneam întotdeauna, când, ducându-mă în sala de lectură, le prindeau istericalele şi începeau câte un concert sau câte o goniţă pe sub mese, iar uneori şi pe mese. Îl enerva la culme, când mă vedea cu nasul în cărţi pe la bibliotecă sau cu manualul sub braţ prin curte, căutând vreun cotlon mai ferit. Îmi pusese eticheta din primul an: „Vânătorul de note”. Era convins că eu învăţ numai ca să iau note mari, numai de dragul notelor.

În anul trei făceam cu dânsul, la fel ca-n anii precedenţi, limba română. Venea cu nişte foi îngălbenite de vreme, de pe care ne dicta cuvânt cu cuvânt. Se întâmpla destul de des ca unele cuvinte să fie şterse sau unele foi rătăcite de la locul lor şi lecţiile aveau nişte ştirbituri care se observau de la o poştă. Dânsul punea accent mult pe memorare. Era lege ca să ştim toate poeziile din manual şi cât mai multe de la fiecare autor studiat. Trebuia să ştim prefeţele cărţilor din literatura română veche, anumite pasaje din romane, nuvele, texte critice etc. Prima probă, la ascultare, erau textele memorate. De la începutul până la sfârşitul anului trebuia să le ţinem minte pe toate, ca nişte benzi de magnetofon. Nu ştiai bine textele, treceai la loc, fiindcă nu-l mai interesa dacă mai ştiai sau nu şi altceva.

La teza de la limba română mi-a căzut un subiect cu sintaxa frazei, mai bine-zis, împărţirea propoziţiilor. Cu câteva săptămâni înainte găsisem în oraş un compendiu de gramatică a limbii române semnat de Ştefania Popescu, publicat de Editura Didactică şi Pedagogică. Era foarte bine organizat materialul. Definiţii clare, explicaţii convingătoare, exemple ilustrative bine alese. Învăţasem toate capitolele de gramatică din trimestrul acela după noua gramatică şi neglijasem notiţele Părintelui Ganea. Am făcut o teză foarte bine documentată. Definiţii, explicaţii, exemple ilustrative, totul „ca la carte”. Eram sigur că-mi va da nota zece. Când ne-a adus lucrările, îmi dăduse şase. Am protestat. A replicat brusc: „– Uite vânătorul de note! Eram sigur că o să fie nemulţumit! I-am dat şase, fiindcă nu a folosit exemplele pe care vi le-am dat eu. Nu ştiu după ce-a învăţat, dar să zică mersi că nu i-am dat patru!” Am văzut stele verzi în faţa ochilor.

Am luat caietul de teză, compendiul de gramatică şi caietul cu notiţele date de dumnealui şi am ieşit din clasă. „– Unde te duci, mă, băiatule?” „– Mă duc la director!” Nu i se mai întâmplase aşa ceva. Să-l raporteze un elev la director, că nu i-a dat nota care i se cuvenea era peste poate! A venit după mine. Pe coridor a încercat de mai multe ori să mă oprească. Ba chiar mi-a promis că va reveni asupra notei. Ţi-ai găsit! Am intrat în cancelarie. Acolo era directorul, Părintele Prof. Petre Constantinescu. „– Ce e, măi, Stănciulescule?” I-am explicat ce mă aducea la dânsul şi i-am pus pe masă teza, cartea şi caietul de notiţe. Părintele Ganea aştepta în pragul uşii. Nu ştia cum să intre în vorbă. Directorul, calm şi tacticos, s-a uitat peste teză, a deschis cartea unde pusesem semn, a analizat cu atenţie, s-a uitat şi peste notiţele Părintelui Ganea. Acesta n-a mai putut răbda şi a izbucnit: „– E un vânător de note! Nu-i convine că i-am dat şase!” Directorul s-a uitat la mine şi parcă aştepta să zic ceva. N-am întârziat: „– Părinte Director, de trei ani sunt în şcoala dumneavoastră şi părintele Ganea nu m-a scos din „vânător de note”! Nu învăţ de dragul notelor. Învăţ, în primul rând, fiindcă pentru asta am venit în această şcoală, iar în al doilea rând, învăţ ca să scot medie de bursă. Părinţii mei sunt colectivişti şi iau trei lei pe zi. Taxa este de 2.500 de lei pe an, plus alimentele pe care trebuie să le dăm, plus cărţile, caietele, îmbrăcămintea, banii de drum şi multe alte cheltuieli care trebuie să le fac. Pot să-mi ajut şi eu părinţii învăţând şi luând bursă! Consider că teza mea nu este de nota şase. Vreau să mi se facă dreptate, chiar dacă va fi nevoie să mă duc în audienţă la mitropolit!”

Directorul s-a uitat mai atent la mine, s-a uitat la Părintele Ganea şi i-a zis: „– Părinte Ganea, te rog să reexaminezi această teză. Atâta vreme cât nu a copiat, iar cartea după care a învăţat este editată de Ministerul Învăţământului, nu consider că a greşit, chiar dacă nu a învăţat după notiţele dumneata. Dacă mai există vreo nemulţumire după aceea, voi convoca consiliul profesoral şi vom analiza teza în consiliu, dar asta se va lăsa şi cu urmări! Am încheiat!”

Părintele Ganea a luat materialele de la director şi a doua zi mi le-a adus. Îmi dăduse nota nouă. Din acel moment nu-mi amintesc să mai mă fi scos la lecţie, aşa cum era rânduiala. Nu-mi amintesc, însă, că a fost vreo oră a dumnealui, în care să nu-mi pună întrebări. Dacă se întâmpla să nu ştie ceva vreun coleg, pe mine mă întreba. Eu trebuia să ştiu toate textele, toate poeziile, să ştiu despre ce e vorba în cutare sau cutare piesă literară, să fac analize gramaticale. Toate, însă, numai din bancă. Abia la sfârşitul trimestrului, când toţi aveau note, îmi dădea şi mie un nouă sau un zece. În anul cinci a fost foarte greu, fiindcă mai aveam, pe lângă Limba română, şi Istoria literaturii universale. Era enorm de mult de citit. Mi-a fost greu, dar, de voie, de nevoie, am învăţat la română mai mult decât la oricare alt obiect. „Războiul” cu Părintele Ganea a fost lung, obositor, dur, dar folositor.

Mai târziu, când am ajuns la redacţia revistei „Mitropolia Olteniei”, Părintele Ganea trimitea predici să i le publicăm. Multe mi-au fost repartizate mie să le corectez. Era trudă de rob, ca să-i faci un text publicabil.

Ce mai note i-aş fi dat eu Părintelui Ganea!

*

In memoriam: Pr. Prof. Alexie Buzera. La 18 ianuarie s-au împlinit cinci ani de când ne-a părăsit. Îl cunosc zeci de generaţii de elevi şi de studenţi olteni, fie că le-a fost profesor la liceu, fie la seminar, fie la facultate. Gorjean călit de necazuri, a venit de timpuriu în Craiova şi şi-a croit cu greu un drum prin tot felul de hăţişuri şi hărţuieli. Nu e uşor să te duci în Craiova şi să ajungi Cineva. Mereu craiovenii te socotesc un intrus şi caută să te marginalizeze. Ei se ajută între ei, sunt legaţi prin tot felul de fire nevăzute; tu, veneticul, te simţi mereu singur în mijlocul lor. Aşa a fost şi Părintele Buzera. Dar nu s-a lăsat învins. Şi-a valorificat la maximum talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu, a muncit pe brânci, a sacrificat multe din cele personale, dar a reuşit să fie Cineva în Craiova, în Oltenia, în România. Profesor de elită, absolvent de Teologie şi Conservator, doctor în muzicologie, a predat muzica la mii de copii şi tineri de-a lungul vieţii, încercând să-i facă să le vibreze sufletele la frumuseţea artei. Nu s-a mărginit la atât. A colindat satele, arhivele şi bibliotecile, a cules nenumărate cântece populare, le-a stabilit notaţia muzicală, pe multe le-a transformat în coruri armonizate pe două, trei şi patru voci. A publicat multe cărţi şi nenumărate articole şi studii în revistele bisericeşti şi cele laice. Am realizat bibliografia revistei „Mitropolia Olteniei” din anii 1948-2008 şi am fost uimit descoperind numărul mare de materiale publicate acolo de Părintele Buzera. Nu m-a impresionat numai numărul lor, ci şi migala cu care au fost alcătuite. Punea suflet în tot şi în toate, era în stare să se documenteze până în pânzele albe înainte de a încredinţa hârtiei câteva rânduri. Ştia să se apropie de oameni, de copii şi de tineri, să-i încurajeze, să le îndrume paşi, preocupările, să le modeleze idealurile. Ştia să-şi facă prieteni şi prietenii care să dureze o viaţă şi chiar mai mult. Întreţinea o vastă corespondenţă cu personalităţi de elită ale culturii româneşti, se îngrijea cu un devotament rar întâlnit de familie, de biserica la care era preot paroh, de tot şi de toate.

Părintele Buzera trăia viaţa cu o intensitate greu de întâlnit în vremea noastră. Era conştient de importanţa fiecărei clipe ce-i era dată de Ziditor şi voia cu orice preţ să lase ceva în urma sa. Şi a lăsat! Opera sa va vorbi despre autorul ei multă vreme de aici înainte, fiindcă nu se va putea scrie o istorie adevărată a învăţământului muzical în Oltenia, fără a se aminti şi de contribuţia sa.

Este în categoria oamenilor la mormântul cărora nu poţi vorbi decât de viaţă.

Dumnezeu să te ierte, Părinte Buzera, şi neştearsă fie-ţi amintirea!

*

File de jurnal. „23 ianuarie 1981. (Continuare din numărul trecut) Ieri am fost să mănânc de prânz la autoservirea „Caraiman”. Când m-am întors, un cetăţean foarte degradat fizic, cu un trenci ponosit, pantofi desfăcuţi, o şapcă în carouri şi plete soioase, ducea sub braţ un manuscris. A intrat la Casa Scriitorilor „M. Sadoveanu” de pe Calea Victoriei. Chiar aşa să fi ajuns, oare, scriitorii? Văzându-l, mi-am amintit de o discuţie cu Domnul Nicolae Cârjeu, asistent medical din Tr. Severin. S-a oprit, a admirat o vilă în Severin, apoi a ironizat: „– Hei, domnule, cine ştie la ce alimentară o fi vânzător dumnul cu vila! Ori, poate, chiar barman sau frizer! Ironia sorţii!

Eram la garderoba bibliotecii. Era multă lume acolo. O doamnă se juca într-una cu un căţeluş şi-l lăuda că „e grozav”. Ce mi-a venit şi mie şi i-am zis: „– Da, o să fie grozav, păcat că nu ştie să citească!” Mi-a reproşat cucoana: „– Ia lasă, domnule, ce ştii dumneata! Ăsta-i inteligent, l-a fătat mă-sa direct în Academie!”

În curtea Academiei e o haită de vreo 7-8 câini. Sunt foarte blânzi. Conduc de la poartă până la bibliotecă şi înapoi pe fiecare cititor. Alaltăseară, având nişte pâine în geantă, am dat unuia care tot venea să mă conducă. N-a mâncat-o. A mai mers puţin şi apoi m-a părăsit. Nici aseară, nici în seara aceasta n-a mai venit la mine. Să-l fi jignit? Cine ştie ce-o gândi şi un câine despre noi! Când vine Domnul Ştrempel, directorul, cu maşina, toată haita de câini se ia după el de la poartă şi se ţin cârd, până şeful intră în bibliotecă. Ştiu ei ce ştiu!

Azi de dimineaţă, mi-am plătit căminul la patriarhie, mi-am dus geamantanul la gară şi apoi m-am întors la bibliotecă. Problema mesei e foarte greu de rezolvat. Peste tot dughenele sunt îmbâcsite de fum şi mizerie, autoservirile slab aprovizionate, de la alimentare nu prea ai ce să iei!”

*

Folclor din Mehedinţi (XXXI). Continuăm să redăm în cele ce urmează alte cântece culese la 20 iunie 1974 de la Martinescu Grigore (născut în 1912), din satul Cracul Muntelui:

Frunzuliţă iarbă deasă
Frunzuliţă iarbă deasă,
Iarbă de zăvoi,
Nici o viaţă nu-i frumoasă
Ca în sat la noi.
Primăvara ară plugul,
Coastă cu doi boi,
Ce frumos cântă pe creangă
Cucul în zăvoi.
Cine-i harnic şi munceşte
Are tot ce vrea,
Lui nimica nu-i lipseşte,
Când îi iarnă grea.
Vine toamna cea bogată
Culesul de vii,
Toată lume-i veselă,
Ce mai veselii!

Frunzuliţă de doi nuci
Frunzuliţă de doi nuci,
Măi, neicuţă, un’te duci?
Un’te duci, pe unde-ntorci,
Să-ţi ţin calea, dacă poci?
Dacă poci, ori dacă nu,
Ori mai bine vino tu!
Dacă scapi de la muiere,
Vino, neică, mai devreme!
Eu de scap de la bărbat,
Îţi fac, neicuţă, pe plac!
Şi pe plac şi pe plăcere,
Pe pofta inimii tele!

Frunzuliţă lămulastră
Frunzuliţă lămulastră,
Plecai să mă duc acasă,
Într-o sear-ntunecoasă.
Nimerii la altă casă,
Unde-i nevasta frumoasă
Şi bărbatul nu-i acasă!
Mă făcui că cer un foc,
Ca să-i fac minciunii loc!”
Mă făcui că cer şi apă,
Minciuna să mi se treacă!
Şi când fu la sărutat,
Veni hoţul de bărbat
C-un ciomag de păr uscat!
Peste-o sută mi-o fi dat!
Eu la fugă o rupsei,
Şi peste garduri dădei!
Sării gardul de uluci,

Dădui cu burta-n urzici,
Mă făcui numai băşici!

Frunzuliţă de mohor
Frunzuliţă de mohor,
Eu la nimeni nu-s dator!
Nu-s dator la nima-n sat,
Nici în sat şi nici la bancă,
Numai la o mândră dragă.
Numai la ea sunt dator,
Pe gură şi ochişor!

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă am primit câteva ajutoare şi donaţii, astfel: Domnul Cătălin-Ioan Toncea din Bucureşti: 650 lei; Doamna Daniela Oprea din Pijnacker (Olanda): 223 lei; Doamna Rădulescu Vica din Verona (Italia), fiică a satului Bârda: 150 lei; Domnul Col. Marin Turculeanu din Lugoj (TM): 100 lei. Domnul Lăsculescu Constantin din Bârda a achitat pentru contribuţia de cult 50 lei.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

În luna ianuarie am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe astfel: 7 ian. (Bârda): 108 pâini; 12 ian. (Malovăţ): 280 pâini; 19 ian. (Bârda (108 pâini); 26 ian. (Malovăţ): 260 pâini. Aşadar, în luna ianuarie au fost donate 756 de pâini. Copiilor li s-au donat şi ciocolate.

*

Plăţi. În această perioadă am efectuat câteva plăţi mai mari, astfel: 1.000 lei ajutor Parohiei Valea Boierească; 2.740 lei subvenţie pentru susţinerea episcopiei şi a protoieriei; 190 lei ciocolată pentru copii; 546 lei pâinea donată în ianuarie; 370 lei poştei pentru timbre; 150 lei pentru hârtie de scris; 87 lei pentru plicuri; 235 lei cartuşe pentru imprimante; 148 lei abonamente; 87 lei pentru curent electric; 54 lei comisioane la bancă; 830 lei poştei pentru colete; 545 lei impozit şi alte cheltuieli mai mici.

*

Publicaţii. Parohia noastră a publicat volumul I din cartea realizată de preotul şi cântăreţul său, Bibliografia Revistei „Mitropolia Olteniei” (1948-2008) (480 pag.). Lucrarea a fost realizată în conformitate cu normele stabilite de Academia Română pentru lucrările de acest gen. În volumul I am concentrat materialele publicate în revistă din domeniile Secţiunii Biblice (Vechiul Testament, Noul Testament), Secţiunii Sistematice (Dogmatică, Morală, Filosofie şi Patrologie) şi Secţiunii Practice (Drept canonic, Liturgică, Omiletică şi Catehetică, Pastorală, Pedagogie, Muzică, Îndrumări Misionare). Se mai adaugă alte capitole, precum Limbă şi literatură, Etnografie şi Folclor. Volumul al II-lea este definitivat, şi el cuprinde Secţiunea istorică (Istoria Bisericii Universale, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Istoria României, Istoria Religiilor) şi altele. Revista cuprinde sute de documente, monografii de localităţi, biserici, mânăstiri şi alte obiective, personalităţi şi evenimente istorice. În această revistă au publicat personalităţi de marcă ale teologiei şi culturii din Oltenia şi din ţară, făcând din această publicaţie o revistă de referinţă în spaţiul cultural oltenesc, alături de „Arhivele Olteniei” şi „Ramuri”. Ea se adresează preoţilor, profesorilor, masteranzilor şi doctoranzilor în Teologie şi nu numai, dar şi oamenilor de cultură din alte domenii. Considerăm că realizarea şi publicarea acestei lucrări este un act de certă valoare culturală şi spirituală. Ea se alătură altor lucrări de acest gen realizate de preotul şi cântăreţul parohiei noastre, precum ale revistelor „Biserica Ortodoxă Română” (1874-2004), „Studii Teologice” (1948 – 2008) şi „Ortodoxia” (1948-2008). Dacă Dumnezeu va voi, vom mai realiza şi altele.

*

Zâmbete. Întrebare: Ce au făcut oltenii când au avut prima franzelă? Răspuns: Au mâncat-o cu pâine!… Întrebare: De ce se culcă oltenii cu două pietre în buzunar? Răspuns: Cu una să stingă becul şi cu una să vadă dacă e geamul închis!… Întrebare: Ce au făcut oltenii când au văzut prima dată o groapă? Răspuns: Au săpat pe lângă ea, ca să o scoată!… Întrebare: De ce se plimbă oltenii cu roaba prin beci? Răspuns: Se antrenează, să se obişnuiască cu metroul din Bucureşti!…

Un grup de olteni se hotărăsc să mute Munţii Carpaţi. Încep ei sa împingă… Tot împing, împing şi împing… Din cauza căldurii excesive, îşi dau hainele jos şi încep a împinge iar. După câteva secunde, unul din olteni spune: – Staţi, mă!… De cât de mult am împins, nici hainele nu ni le mai vedem!…

Patru olteni pescuiau dintr-o barcă. La un moment dat, în fundul bărcii apare o gaură. Întrebare: Ce fac oltenii, ca să scoată apa din barcă? Răspuns: Mai fac o gaură, prin care să se scurgă apa!…

Un oltean se urcă în autobuz şi compostează un bilet şi, imediat, apoi încă unul. Un cetăţean îl vede şi-l întreabă: – De ce aţi compostat două bilete? – Păi, dacă pierd unul, îl am pe al doilea! – Şi dacă le pierdeţi pe amândouă? – Ei, asta-i!… Am abonament!…

Oltenii declară război chinezilor. Unul mai deştept dintre ei ia cuvântul şi le spune celorlalţi: – Bre, voi nu sunteţi normali!!!… Cum să vă bateţi cu chinezii?!?… Voi nu vedeţi că ăia sunt miliarde?!?… La care unul dintre ceilalţi zice cu năduf: – Chiar, mă, unde o să-i îngropăm?!?…

Întrebare: De ce oltenii nu dorm niciodată pe paie? Răspuns: De frică să nu se aprindă paiele, când le-o scăpăra lor mintea!…

*

Botezuri. Mirungeri. În ziua de 18 ian. am oficiat Taina Sf. Botez pentru Ştirbu Robert, fiul Domnului Ştirbu Răzvan şi al Doamnei Ştirbu Angela din Timişoara. În ziua de 26 ian. am oficiat Taina Sfintei Mirungeri pentru Giurgi Mario-Denis, fiul Domnului Giurgi Iulian şi al Doamnei Giurgi Silvia-Rodica din Tr. Severin, care a revenit la Ortodoxie de la catolicism. Să le trăiască!

*

Program. În cursul lunii martie avem următorul program de slujbe: 1 mart. (Malovăţ-Bârda, sfinţirea seminţelor la amândouă bisericile); 2 mart. (Malovăţ); 3 mart. (slujbă seara la Bârda); 4 mart. (spovedit şi grijit la biserică şi în sat la Bârda dimineaţa; slujbă seara la Malovăţ); 5 mart. (spovedit şi grijit dimineaţa la Malovăţ; slujbă seara la Bârda); 6 mart. (slujbă seara la Malovăţ); 7 mart. (slujbă seara la Bârda); 8 mart. (Bârda-Malovăţ); 9 mart. (Bârda); 15 mart. (Malovăţ-Bârda); 16 mart. (Malovăţ); 22 mart. (Bârda-Malovăţ); 23 mart. (Bârda); 25 mart. (pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 29 mart. (Malovăţ-Bârda); 30 mart. (Malovăţ). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: