Teologie şi theologhisire la Sfinţii Trei Ierarhi

Pr. conf. univ. dr. Adrian Gh. PAUL
Domeniul Teologie Ortodoxă
Centrul Universitar Nord, Baia Mare

Creştinismul este Religia religiilor prin Revelarea deplină a lui Dumnezeu Treimea în iubire dumnezeiască faţă de fiinţa umană creată, menită să devină colaborator al Său în ordinea existentă a lumii, a creaţiei şi a destinului personal şi universal, dar şi participant la însăşi viaţa intratrinitară a lui Dumnezeu prin îndumnezeirea sa personală descoperită de Iisus Hristos –Fiul lui Dumnezeu întrupat. Creştinismul este, deci, religia întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos ce ni se descoperă ca fiind nu neapărat o sumă de învăţături abstracte, o doctrină religioasă, ci o viaţă trăită în conformitate cu aceasta pe seama învăţăturilor descoperite de însuşi Fiul lui Dumnezeu înomenit. Prin urmare, creştinismul nu este doar o sumă de învăţături teoretice cu privire la Dumnezeu, la relaţia Sa cu lumea şi cu omul sau chiar privitoare la mântuirea omului credincios, adică un sistem de valori menite să-i lumineze numai intelectul, ci este şi o trăire autentică a acestor învăţături pe toate planurile vieţii spirituale, care încălzeşte inima şi transfigurează duhovniceşte omul. Putem spune că creştinismul ne prezintă deplin misterul vieţii dumnezeieşti care poate fi şi trebuie trăit, mai întâi în sufletul nostru prin credinţă, prin convingerea lăuntrică despre adevărul acestei vieţi şi apoi să se exteriorizeze şi în fapte bune şi în acţiuni de cult ca dovadă a cinstirii şi preamăririi lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dar a cinsti pe Dumnezeu în noi înseamnă a trăi duhovniceşte „viaţa lui Hristos”, care nu este altceva decât experienţa autentică a vieţuirii noastre în Hristos, împreună cu Iisus Hristos şi pentru Iisus Hristos, descoperită în domeniul actualizării însăşi a teologiei.

Teologia este viaţa cea nouă, viaţa trăită mistic şi experiată virtuos în Iisus Hristos, este viaţa cea îndumnezeită şi „plină de har” dobândită real prin încorporarea noastră în trupul eclesial al Bisericii – Trupul Domnului Hristos, unde ea se manifestă concret prin săvârşirea faptelor bune şi prin realizarea virtuţilor creştine. În acest sens, a fi „teolog” înseamnă a fi creştin autentic şi adevărat, adică a fi urmaş şi următor, întru toate faptele, al lui Iisus Hristos, Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.

Din această perspectivă, teologia ni se descoperă mai întâi ca viaţă în Hristos, viaţă care este cuvânt şi putere, învăţătură şi tărie, dar şi împlinire, realizarea vie şi activă a mântuirii personale în viaţa omenească; apoi ca viaţă cu Hristos, viaţă ce decurge din prezentarea vieţii celei noi „în Hristos” dobândită prin cuvântul Evangheliei („Cel ce ascultă cuvântul Meu are viaţă veşnică”) şi prin Sfintele Taine („De nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu nu veţi avea viaţă în voi”); şi, în final, ca viaţă prin Hristos, în înţelesul că cuvântul revelat al Evangheliei, care este în fapt Însuşi Cuvântul (Logosul), este transmis prin scris şi cu voce tare în Biserică, spaţiul sacru unde Evanghelia se face auzită, simţită şi trăită şi unde cuvântul dumnezeiesc devine cuvântul vieţii descoperit experimental prin lucrarea harică a Duhului Sfânt prin împărtăşirea noastră cu Însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.

Dacă plecăm de la etimologia cuvântului, „teologia” provine din limba greacă, de la unirea a două cuvinte greceşti: Qeoz (Theos), care înseamnă Dumnezeu şi logia (loghia), care provine, la rândul său, de la Logoz (Logos) şi care înseamnă cuvânt, raţiune, argument sau învăţătură, lucru care ne determină să înţelegem prin teologie ceea ce şi presupune, în final, existenţa noţiunii de învăţătură sau cuvânt despre Dumnezeu. De altfel, Fericitul Augustin, în secolul al IV-lea, numea teologia: „ştiinţa despre Dumnezeu şi lucrările Sale”. Evident că definiţia aceasta este una incompletă, deoarece Teologia învaţă despre Dumnezeu pe baza Revelaţiei descoperite deplin de Însuşi Fiul lui Dumnezeu în Persoana dumnezeiască a lui Iisus Hristos, descoperiri epifanice ce s-au păstrat în scris sau pe cale orală în Canonul biblic al Sfintelor Scripturi şi în Sfânta Tradiţie bisericească şi predată de Biserică sub formă de adevăruri de credinţă (dogme) propovăduite în vederea mântuirii şi îndumnezeirii lumii în general şi a omului în special. Cu toate acestea, Teologia nu rămâne doar sub acest aspect al învăţăturii despre Dumnezeu, ci şi despre raportul Său cu lumea şi cu omul, pe care îl cuprinde deplin şi definitiv. Or, aceasta implică la rândul său ideea de „religo–religare” (Religie), adică legătură strânsă, unde omul ocupă un loc aparte, fiind chemat la comuniunea deplină cu Dumnezeu, pe cât îi este cu putinţă, dar şi cu restul lumii, pe care trebuie să şi-o împroprieze, unind-o în sine, ca împreună cu ea să se înalţe la unirea veşnică şi deplină cu Dumnezeul Cel veşnic, el însuşi având calitatea de „inel de legătură” dintre Dumnezeu şi universul întreg. Evident că toată această chemare, care este un dat ontologic şi o misiune în acelaşi timp a omului la interferenţa creatului cu Necreatul, provine de la însăşi existenţa sa personală, creată după chipul „Chipului Celui nevăzut” (Col. 1, 15) sau, mai precis, de la existenţa tripersonală a lui Dumnezeu după a Cărui „chip şi asemănare” a fost făurit omul (Fac. 1, 26).

Din punct de vedere ortodox, noţiunea de teologie se naşte tocmai din această legătură strânsă dintre Dumnezeu şi omul creat de „propriile Sale mâini” în vederea comuniunii veşnice cu El prin participare comunională la viaţa Sa intratrinitară fericită şi veşnică, până ce va dobândi „asemănarea” cu El în deplinătatea ei actualizată. Iar acest ideal poate fi atins numai prin aceea că omul, ca fiinţă personală deschisă pentru veşnicie comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, este creat după chipul (kata eikwnaV) Modelului desăvârşit al Cuvântului (Logosului) lui Dumnezeu, Care fiind El Însuşi Dumnezeu (kai Qeoz hn o Logoz, şi Dumnezeu era Cuvântulcf. In. 1, 1), „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4) ia fiinţă omenească, cuprinzând în Sine întreaga natură umană, pe care o desăvârşeşte şi o îndumnezeieşte prin unirea ei cu Ipostasul Său dumnezeiesc, într-un mod de negrăit şi neamestecat, transfigurând-o şi sfinţind-o în mod desăvârşit. În urma acestui act obiectiv dumnezeiesc transfigurator se oferă posibilitatea tuturor oamenilor ca prin intrarea în comuniune cu această natură umană asumată, îndumnezeită şi preaslăvită, să devină „fii ai lui Dumnezeu în Fiul, prin har” şi nu prin natură(!) şi „moştenitori ai Împărăţiei cerurilor”. El este Dumnezeu-Cuvântul Care S-a făcut cunoscut lumii prin asumarea firii umane, cu care a intrat în legătură ca Persoană divino-umană, făcându-Se Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni spre mântuirea noastră, motiv pentru care şi fundamentul Teologiei este şi rămâne Domnul nostru Iisus Hristos.

De aici reiese sensul profund al noţiunii „(C)-cuvânt” ca mijloc de comuniune între Dumnezeu şi oameni, dar şi între oameni, ca persoane, cu care comunică, întrucât în această comunicare cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu prin cuvânt, se realizează ceea ce se numeşte „Teologia”, adică cuvântarea, cunoaşterea sau ştiinţa despre Dumnezeu, dar totdeauna (împreună) cu Dumnezeu. Iată de ce, din punct de vedere ortodox, Teologia nu este doar episteme (episteme), adică cuvânt, ştiinţă ori interpretare, ci şi gnwsiz (gnoză), adică mod de cunoaştere nemijlocită a lui Dumnezeu şi de exprimare a acestei experienţe duhovniceşti. Nu poţi să vorbeşti şi nici nu poţi da mărturie despre Dumnezeu stând în afara experienţei Lui şi fără să ai privilegiul de a comunica cu El. Şi, pentru că nu poţi vorbi concret despre ceea ce nu cunoşti în mod deplin, evidenţa este clară: Teologia adevărată nu se rezumă doar la o simplă vorbire, simplă ştiinţă sau informare despre Dumnezeu, nici la o oarecare cunoaştere intelectual-conceptuală a Revelaţiei lui Dumnezeu, ci este mai degrabă aderarea, dăruirea cu toată fiinţa noastră lui Dumnezeu, apropierea şi unirea intimă, cât îi este posibil naturii umane create, cu El. A face strict Teologie nu înseamnă a specula sau a face din ea o simplă producţie de birou sau de bibliotecă, ci mai degrabă a trăi prin şi în Hristos viaţa cea adevărată descoperită prin Duhul lui Dumnezeu Cel adevărat, ea fiind rodul experienţei sui-generis al trăirii prezenţei profunde şi intime a lui Dumnezeu. În acest sens Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea: „[...] nimic nu este mai sărac decât cugetarea care stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu!” Prin urmare, „teologi” pot fi nu neapărat cei care fac dovada unei profunde ştiinţe de carte, ci toţi cei care trăiesc în mod real şi autentic tainele lui Dumnezeu, de care s-au încredinţat prin Revelaţia descoperită deplin de Iisus Hristos, care devin acea „evanghelie pe drum” prin împărtăşirea de lucrarea Duhului Sfânt în Biserică prin Sfintele Taine şi prin săvârşirea de virtuţi.

De pildă, pentru teologul grec Christos Yannaras, în spaţiul Bisericii răsăritene, Teologia n-a fost doar o simplă dezvoltare teoretică a unor axiome şi idei, ci însăşi expresia şi formularea unei experienţe. „Vestea cea bună” a Bisericii, „Evanghelia păcii” este un eveniment, iar cunoaşterea acestui eveniment înseamnă participare la el prin experiere, trăirea lui însemnând, în fapt, „mod de viaţă”. Aceasta evidenţiază sensul Teologiei adevărate, adică unitatea ei bipolară indisolubilă cu „mistagogia”, care presupune însăşi vederea lui Dumnezeu ca experienţă a prezenţei ultimei realităţi. Este vorba aici nu de o cunoaştere ştiinţifică a lucrurilor firii, ci despre o cunoaştere specifică religiei, o cunoaştere dincolo de cunoaştere, sau mai degrabă „o cunoaştere prin necunoaştere”, după cum se exprimă Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul. În acest mod de cunoaştere omul se angajează pe sine la călătoria fără de sfârşit pe drumul veşniciei în căutarea „Celui mult dorit”, prin contemplarea lui Dumnezeu în rugăciunea continuă şi prin întreaga viaţă ascetică prezentată ca un fel de probă a crucii personale asumate prin totala lepădare de sine spre curăţirea de patimi şi dobândirea de virtuţi, fără de care nu se poate ajunge la înviere şi la unirea efectivă cu Cel mult căutat şi iubit.

În acest sens vom spune că Teologia este o performanţă cu direcţie precisă ce „se ia cu asalt”, însă ea este şi un dar câştigat deplin prin rugăciune, în care, de altfel, se realizează însăşi esenţialul vieţii creştine în general: recunoaşterea Misterului (căci Hristos este Sacramentul prin excelenţă), a raportului viu şi mântuitor cu El, în care insistenţa cade pe caracterul Său transcendent şi imanent în condescendenţa Sa mântuitoare faţă de om. Aceasta evidenţiază încă o dată autenticitatea Teologiei, ea nefiind numai o experienţă şi o practică individuală sau de grup, ci un dialog infinit pe marginea şi în direcţia unei experienţe a Misterului ultim şi unificator al Revelaţiei divine.

După Jean-Luc Marion, destinul întregii Teologii se joacă în distribuţia diferită a accentelor puse pe şi între cele două compartimente ale vocabulei „teo-logie”. Ca atare, teo-logicul se poate constitui ca teo-LOGIC sau ca TEO-logic. Este vorba de a vorbi despre Dumnezeu fie plecând de la logosul (cuvântul) nostru, toate cele spuse plecând de la stilul nostru de a vorbi, fie plecând de la Dumnezeu, lăsându-L mai întâi să Se rostească El Însuşi după propriul Său Logos (Iisus Hristos) pentru ca apoi noi să imităm, în logica noastră, însăşi manifestarea Lui. Prin urmare, există două Teologii ca tip:

– o teologia rationalis, naturalis, care vorbeşte despre Dumnezeu pe măsura logosului nostru

– o teologia revelata, divina, supernaturalis, care vorbeşte de la Dumnezeu prin Revelaţie, aceasta fiind o teologie biblică, eclesial-sacramentală ce se adresează lumii şi, în acelaşi timp, raţiunii umane.

TEO-logia este însăşi revelarea Misterului aflat în centrul vieţii şi al existenţei, descoperit în experienţa liturgică, unde Sfânta Liturghie nu este altceva decât însuşi adevărul nostru transcendental care face cu putinţă modul cel mai uman de a vieţui în lume prin asumarea lumii şi transfigurarea ei, în care relaţia noastră cu sacrul şi divinul se transformă într-o relaţie cu Dumnezeu-Absolutul. Centralitatea liturgic-sacramentală a Misterului în adevărata TEO-logie atrage după sine o răsturnare radicală a pretenţiilor metodelor ştiinţifice de a controla calea spre adevărul existenţei. TEO-logia face ca demersul teologic autentic să fie cel ascetico-practic al unei mistagogii liturgice şi contemplative, al cărei scop este „trăirea şi simţirea Tainei”, ce are drept efect nu neapărat reducerea ei la speculativ, ci potenţarea ei mistic-contemplativă, ce-şi are vectorul îndreptat spre eshatonul veşniciei.

TEO-logia nu poate viza alt progres decât propria ei convertire la Cuvântul divin al lui Dumnezeu. În Revelaţie totul fiind dat şi desăvârşit în, cu şi prin Hristos, Logosul întrupat, progresul în Teologie nu este atât tatonarea nedeterminată, ambiguă şi sterilă, cât desfăşurarea absolut infinită a posibilităţilor deja realizate în Cuvântul întrupat. Etosul TEO-logic este unul al excentrării de sine a teologului, cu raţiunea şi cunoştinţele sale, pe misterul Raţiunii şi al Logosului divin. Astfel, se poate deduce cert că spaţiul Teologiei nu este cel pur intelectual al problematicului, ci unul deschis, de angajare existenţială în orizontul eclesial al Tainei, în care însăşi Teologia devine, în natura ei, o „desluşire a Tainei”. Încă un motiv care ne determină să privim Teologia nu învăluită în coaja perceperilor corecte, de tip matematic-euclidian, ci mai degrabă sub forma unui răspuns dat Tainei lui Dumnezeu în Iisus Hristos, Fiul Său, prin Duhul Sfânt.

În concepţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii răsăritene, Teologia înseamnă vorbirea despre Dumnezeu aşa cum este El în Sine Însuşi – viaţa intratrinitară a lui Dumnezeu Treimea – precum şi relaţia Sa cu lumea şi cu omul, chemat la contemplarea deplină a Preasfintei Treimi. Numai în raportul viu şi mântuitor cu Dumnezeu-Treimea se naşte în om setea după cunoaştere precum şi însăşi recunoaşterea Misterului de negrăit al lui Dumnezeu realizat subiectiv prin rugăciunea contemplativă. Aceasta l-a determinat pe Avva Evagrie Ponticul să spună că „teolog” adevărat este cel ce a atins prin strădanii duhovniceşti starea rugăciunii curate: „Dacă eşti teolog, te rogi cu adevărat şi doar dacă te rogi cu adevărat eşti teolog”. Iată de ce Teologia este sesizarea lui Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt de către omul restaurat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe măsură ce El Însuşi ni Se dăruieşte pe Sine, prin harul divin necreat, El nefiind pur şi simplu o realitate dată în care omul trebuie să facă efortul de a-L descoperi, ci este mai degrabă un Dumnezeu viu, Care Se descoperă pe Sine Însuşi ca fiind mereu „Cel ce vine” („Da, vin în curând! Amin. Vino, Doamne Iisuse Hristoase!” – Apoc. 22, 20).

Prin urmare, putem spune că Teologia se preocupă mereu de misterul tainelor lui Dumnezeu, Cel întreit în Persoane, Care ni se dăruieşte pe Sine, în iubire, prin Întruparea Fiului Său şi ni Se descoperă mereu experimental în lucrarea harică a Duhului Sfânt în Biserică prin Sfintele Taine ca o adevărată Liturghie a cuvântului şi ca adevărată împărtăşire a Cuvântului, astfel încât negrăita taină, fără nume, domneşte atât în noi, cât şi dincolo de noi şi deasupra noastră (Cu pace să ieşim… Întru numele Domnului sau «Dă-ne, Doamne, să ne împărtăşim mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale»!). Or, Teologia creştină văzută ca fiind o preocupare cu misterul lui Dumnezeu care ne cheamă să fim părtaşi la taina de negrăit şi care este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, ne sugerează mărturisirea că principala preocupare a Teologiei nu este atât dorinţa nestăvilită de a elucida ceva, cât aceea de a ne împiedica pe noi şi Biserica, în general, să destrămăm taina aflată în inima credinţei ce duce treptat la împărtăşirea de taina iubirii jertfelnice, care este Însuşi Dumnezeu („Dumnezeu este iubire! – I In. 4, 8).

Pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii, Teologia este foarte dificil de abordat, deoarece la ei teologia presupune asceza şi curăţia inimii. De exemplu, Sfântul Grigorie Teologul, episcopul din cetatea Nazianzului, spunea: „Nu se cade oricui să discute despre Dumnezeu; aceasta nu aparţine tuturor, ci în primul rând celor exersaţi şi avansaţi în contemplare şi care mai înainte şi-au curăţit sufletul şi trupul […]”. Iar Sfântul Grigorie, episcopul Nyssei, zice: „Când vom fi făcut această cunoaştere adevărată se va manifesta cuvântul de la sine”. Din acel moment se poate spune că teologul, iniţiat şi îndrăgostit de adevăr, experimentează slava dumnezeiască prin darul descoperirii lui Dumnezeu către el sub formă de lumină dumnezeiască sau sub forma unui întuneric luminos. De aceea Sfântul Grigorie Teologul mai spune: „A vorbi despre Dumnezeu este un lucru mare, dar mult mai bine este să te purifici pentru Dumnezeu”. Aceasta ne descoperă realitatea că pentru Părinţii Bisericii teologia nu trăieşte din propriul său discurs, ci din revelarea misterelor divine făcută sfinţilor îndumnezeiţi. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune în acest sens: „Unit cu Dumnezeu după har, sfântul îl cunoaşte pe Cel Care cunoaşte şi el este cunoscut de Cel pe Care Îl cunoaşte”. În acelaşi ritm gândeşte şi Sfântul Grigorie Palama, episcopul Tesalonicului, atunci când spune că „teologia nu este altceva decât însăşi experienţa negrăită a lui Dumnezeu”. Ideea poate fi adâncită cu spusele Sfântului Isaac Sirul, care zice: „Pieptul Domnului este însăşi cunoştinţa lui Dumnezeu. Cine se reazămă de el, asemeni Apostolului Ioan la Cina cea de Taină, şi va asculta bătaia inimii Lui, va fi cu adevărat teolog”. Aceasta vrea să evidenţieze că adevărata Teologie, ca ştiinţă a lui Dumnezeu, nu are neapărat nevoie numai de o minte dialectică, ci mai degrabă de una dioratică care să presupună o ascultare în apropiere de inima Mântuitorului spre a-I înţelege taina iubirii Sale ce bate nestingherit în pieptul Lui dumnezeiesc şi un cuvânt ce provine de la Dumnezeu hrănit fiind de experienţă ca „pâine a vieţii”. Căci cine nu l-a văzut pe Dumnezeu, cum poate vorbi despre El cu credibilitate?

Pe de altă parte, unii Sfinţi Părinţi bisericeşti au încercat să zugrăvească această realitate sub forma unor comparaţii foarte sugestive şi cât se poate de lămuritoare. Astfel, Sfântul Macarie Egipteanul zice: „Cei care vorbesc despre lucrurile duhovniceşti fără să fi gustat din ele se aseamănă unui om care trece prin pustie pe o mare căldură şi, ars fiind de sete, desenează un izvor din care ţâşneşte apa şi se imaginează pe sine pe cale să-şi potolească setea în timp ce arşiţa îi usucă buzele”. Iar cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog este foarte sugestiv şi socotim de cuviinţă că ar trebui luat serios în seamă de „teologii (?) veacului acestuia!” Dânsul spunea următoarele: „Cine nu s-a străduit să-L cunoască şi să-L vadă pe Dumnezeu în această viaţă, să nu pretindă a-L vedea, faţă către faţă, dincolo!” Iar Sfântul Grigorie din Nazianz mai spunea: „Mi se pare tare periculos să te dedici Teologiei înainte de a-ţi fi înfrânt, pe cât îţi este cu putinţă, trupul şi de a-ţi fi purificat îndelung mintea spre înţelegere. Nu oricui îi este permis să-şi dea cu părerea despre Dumnezeu. Trebuie să ne luăm răgazul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi când vom fi sesizat prilejul, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, să cântărim rigoarea Teologiei. În faţa cui? În faţa celor pentru care problema se pune cu seriozitate şi nu se răsfrânge doar la discuţii oarecare, ea nefiind un pretext de flecăreală agreabilă”.

Să fie foarte clar, teologul este un sol, un vestitor al tainelor lui Dumnezeu, un reprezentant al lui Hristos şi, prin urmare, are datoria de a fi cu luare-aminte să nu facă lucrare personală, ci să vestească întocmai cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum l-a primit în Biserică, fără să adauge sau să omită ceva, fie chiar „o iotă sau o cirtă” din tot ceea ce este revelat. El să se ferească de a fi călăuzit de dorinţa de a se remarca sau de ispita de a specula vreun aspect al doctrinei creştine după bunul său plac, ci trebuie să se preocupe doar de nevoile Bisericii şi să se străduiască a fi în întregime în slujba ei (căci „vai mie de nu voi binevesti”, zicea, la vremea sa, Sfântul Apostol Pavel – I Cor. 9, 16). În acest sens, cuvântul teologului catolic Yves Congar este foarte relevant aici, căci spunea: „Ceea ce dă echilibru şi autenticitate doctrinei creştine a Părinţilor bisericeşti este sentimentul că sunt în permanentă legătură cu toate elementele credinţei universal creştine, sau cu întreaga esenţă a Creştinismului, făcând din el un Creştinism viu, deplin, plin de perfecţiune şi total împlinit”. Iată de ce spunem, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul, „[…] vorba teologului trebuie să fie ascuţită precum o sabie şi în acelaşi timp atrăgătoare ca un magnet”.

Sfântul Apostol Pavel îndemna pe ucenicii săi „să se facă pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia […] să ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură” şi „să nu fie nepăsători faţă de harul care s-a dat” (I Tim. 4, 12-14), „să lupte lupta cea bună a credinţei şi să cucerească viaţa cea veşnică” (I Tim. 6, 12), „să facă ceea ce e bine, să se înavuţească în fapte bune […], să-şi agonisească bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească cu adevărat viaţa veşnică” (I Tim. 6, 18-19), cuvântul lor, asemănându-se unei săbii ascuţite, care să pătrundă până în adâncurile de nepătruns ale sufletului […]”. Teologul nu trebuie să se transforme neapărat într-un despintecător de erezii, gata tot timpul să-l suspecteze pe celălalt de greşală, ci să discearnă dincolo de expresiile diferite, identitatea de doctrină autentică. Dar aceasta mai presupune să ne strunim gândurile care rătăcesc, să ne dezgolim mintea, ce prin păcat „ţărână ne-am făcut-o”, eliberând-o de toată ştiinţa omenească, pentru a fi în stare s-o avem permanent neocupată şi curăţită pentru primirea cuvintelor dumnezeieşti într-o isihie plină de smerenie. El mereu trebuie să se asemene Psalmistului care zice: „Vorbeşte-mi, Doamne, căci robul Tău ascultă!

Socotim deopotrivă că şi acesta este un motiv în plus să credem cu tărie că Teologia nu se poate limita doar la o simplă deducţie pur raţională în vederea premizelor revelate, ci ea constituie mai degrabă o viziune trăită de către sfinţi, a cărei autenticitate trebuie verificată cu mărturia Sfintelor Scripturi şi a Tradiţiei bisericeşti. Dar, mai ţinem să subliniem un lucru important, aceasta nu în sensul că trebuie obligatoriu şi complet eliminat procesul deductiv al gândirii teologice; nu (!), ci spunem doar că adevăratul teolog este acela care a văzut şi experiat conţinutul propriei sale teologii, iar această trăire se consideră ca aparţinând nu doar intelectului, ci şi „ochilor Duhului Sfânt”, care situează omul, în integritatea sa, în contact cu existenţa dumnezeiască. Este foarte adevărat că Teologia se exprimă raţional, însă ea caută totdeauna să treacă dincolo de concepte făcând mereu efortul de a încarcera în sfera închisă a gândirii realitatea adevărată spre care trebuie să se deschidă gândirea.

La Sfântul Apostol Pavel, cunoaşterea lui Dumnezeu se înscrie într-o relaţie personală exprimată în termenii reciprocităţii: atât în ceea ce priveşte obiectul Teologiei (pe Dumnezeu), cât şi în ceea ce-i priveşte pe „aleşii” Domnului, cărora cuvântul teologic le este adresat. Această cunoaştere devine comuniune pe baza unei reciprocităţi născute din participare: cunosc în măsura în care sunt cunoscut. Aşa se face că Teologia se situează în raport cu Revelaţia, unde iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu ce angrenează răspunsul liber ce vine din partea omului pe baza credinţei şi a dragostei sale (fie mie – fiat mihi – după cuvântul Tău – Lc. 1, 38).

Aceasta este directiva pe care o trasează Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru care: „Dumnezeu Se face Om în om în mod permanent, pentru ca omul să poată deveni nu mai puţin dumnezeu în mod permanent prin ajutorul haric al lui Dumnezeu. Toate lucrările omului în lucrarea sa de participare la tot ceea ce este bine prin fire îl determină să participe treptat şi tot mai profund la însăşi viaţa divină. Cu cât se depăşeşte pe sine intrând în Dumnezeu prin ajutorul lui Dumnezeu, cu atât mai mult omul devine cu adevărat mai uman sau mai om, unde se percepe puterea acestui dar reciproc care îl îndumnezeieşte pe om pentru Dumnezeu, prin iubirea de Dumnezeu, şi Îl face pe Dumnezeu om, pentru om, prin însăşi iubirea Lui faţă de om, tocmai ca prin această schimbare Dumnezeu Se face Om pentru îndumnezeirea omului, iar omul se face dumnezeu prin har pentru Înomenirea lui Dumnezeu”. Aşadar, experierea transcendentului este activitatea care are loc dincolo de orice gândire. Iar „a teologhisi” înseamnă a fi în comuniune cu Dumnezeu, sau a-i relata Domnului tainic conţinutul. Or, aceasta presupune existenţa unei Teologii ce implică şi misterul harismelor, pentru că nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu dacă nu este învăţat chiar de El, iar mijlocul de a-L cunoaşte nu este altul decât acela de „a trăi în El, prin El şi pentru El”.

De pildă, pentru Sfântul Simeon Noul Teolog a teologhisi înseamnă a reproduce ceea ce vezi cu ajutorul luminii dumnezeieşti. Teologul percepe cuvintele lui Dumnezeu dinlăuntrul „faniilor” şi descoperirilor dumnezeieşti. Pentru el, Teologia se pretează a fi adevărata artă care descoperă adevărul tainic ce ne iniţiază în conlucrarea-comuniune cu lumea reală şi fericită a lui Dumnezeu. Ca adevărată teognozie vie, Teologia ni se înfăţişează în năzuinţa sa ultimă drept calea experimentală a unirii desăvârşite cu Dumnezeu întru dobândirea „asemănării” depline cu El. Dar Teologia mai întâlneşte şi realitatea euharistică, prin participarea şi împărtăşirea de harul Sfintei Liturghii, în care „ceea ce este prin fire fiinţa participantă, transformă în aceeaşi fire şi fiinţa la care participă spre nemurire”, căci „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică; el rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In. 6, 54, 56).

Astfel, din cele prezentate, putem desprinde următoarele: Teologia devine punctul arhimedic spre care converge catarsisul ascetic al purificării omului, contemplarea luminii reflectate în sufletul creştinului şi rugăciunea ce aduce ca rod „unirea” deplină a făpturii umane cu Dumnezeu-Tatăl, în Iisus Hristos, Fiul, prin lucrarea Duhului Sfânt. Ea este descrierea prin cuvinte teologice a prezenţei luminătoare a Cuvântului întrupat; este calea mistică ce dă naştere unităţii; este ştiinţa dumnezeiască care devine iubire şi care are în vedere unirea noastră îndumnezeitoare finală, acţionând prin participare la viaţa intratrinitră dumnezeiască.

Dacă astăzi Teologia este înţeleasă diferit de cum apare ea în toată splendoarea şi frumuseţea ei bisericească şi patristică, este şi pentru că raţiunea umană este decăzută prin întunecarea ei de păcatul strămoşesc, omul trăind în acestă „existenţă adamică”, dar şi pentru că mândria a pus stăpânire pe minţile „unora” care se pretează la a fi mari descoperitori de taine dumnezeieşti, ceea ce a condus de-a lungul vremii la un adevărat obscurantism şi la o funciară neîncredere faţă de cultură, în general, la o suspiciune încăpăţânată faţă de ştiinţa teologică, în special, sau la o gnosiomahie şi la o veritabilă afazie teologică din care cu greu se mai poate ieşi. Nu de puţine ori, Teologia a fost asemănată cu o pădure deasă în care ştii cum intri, dar nu mai ştii cum vei ieşi dacă nu deţii anumite coordonate după care să te ghidezi. Aşa se face că grefată pe instabilitatea mistică patetică, căreia i-a lipsit conştiinţa logică, onestitatea şi responsabilitatea în actul cunoaşterii, locul gol al Teologiei desconsiderate a fost luat, la unii şi pe alocuri, de ritual ce se limitează doar la locul de „adunare”, ceea ce inevitabil a condus, şi din nefericire continuă să conducă, la un „populism religios iresponsabil” sau la un „pietism psihologist” ori „moralism utilitarist simplificator” cu grave reminiscenţe în sânul Bisericii creştine a lui Hristos. Teologia adevărată, însă, este Hristos trăit şi experiat în spaţiul sacru al Bisericii, în care se plimbă Duhul Sfânt, şi este absorbit de sufletele pregătite într-un mod mistico-tainic şi ascetic prin viaţă curată şi virtuţi printr-un act de voluntariat într-o sinergie deplină prin har, Care ne oferă un mod de existenţă (tropos hyparxeos) filial-comunional divino-uman în El şi cu El pentru veşnicie. De aceea credem că, din punct de vedere ortodox, Teologia, ce vizează starea ultimă şi cea mai deplină a îndumnezeirii omului chemat la unirea deplină cu Dumnezeu, nu poate fi izolată de hristologie şi eclesiologie, ci integrată şi fundamentată în acestea, având şi o bază sacramentală (baptismal-hrismonică-euharistică), o dezvoltare moral-ascetică, o culminaţie mistico-contemplativă, o amplitudine cosmologică şi o finalitate eshatologică în Dumnezeu.

*  *  *

Icoana Sfintilor Trei Ierarhi – Budesti-Josani_Maramures

„[…] Toată firea omenească au covârşit-o
cei trei cu darurile lor cele multe şi mari
[…]”
(Icosul zilei de 30 ianuarie)

Pentru toţi creştinii începutul fiecărui an calendaristic are o însemnătate aparte, întrucât în cursul lunii ianuarie sunt prăznuiţi în mod deosebit sfinţii cei mai mari ai Bisericii de Răsărit. Şi nu e nevoie decât să amintim aici pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Sfinţii ierarhi Grigorie de Nyssa, Atanasie şi Chiril ai Alexandriei, Preacuvioşii Părinţi Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Isaac şi Efrem Sirul, mărturisitorii Maxim cel Mare şi Emilian, mucenicii Ignatie al Antiohiei, Anastase Persul, Clement al Ancirei sau Tatiana diaconiţa şi culminând, desigur, cu Sfinţii „mari dascăli ai lumii şi ierarhi” – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au fost adevărate genii ale creştinismului, apărători fervenţi ai dreptei credinţe, stâlpi de neclintit ai Bisericii lui Hristos, teologi şi mărturisitori ai lui Iisus Hristos – Calea autentic-creştină, Adevărul suprem şi Viaţa noastră. Între toţi aceştia, asemeni unor luceferi, pe bolta cerească a bisericii triumfătoare, strălucesc mărturisitorii şi apărătorii dreptei credinţe, Ierarhii cu nume mare şi de trei ori fericiţii Vasile, Grigorie şi Ioan, care s-au remarcat fiecare pe trepte înalte ale vredniciei şi sfinţeniei în Biserica lui Hristos.

Cei Trei Sfinţi Ierarhi au mărturisit pe Domnul Iisus Hristos în epoca de aur a Bisericii (secolul al IV-lea), remarcându-se fiecare la locul său prin viaţă curată şi sfântă, prin scrieri apologetice şi teologice de înaltă profunzime, prin mărturie vie a credinţei şi propovăduirea cuvântului Evangheliei Domnului Hristos. Sunt pe drept cuvânt numiţi stâlpii Bisericii, pentru slujirea lor preoţească plină de jertfelnicie şi prin aprofundarea credinţei creştine stabilite şi decretate sub forma dogmelor în perioada învăţăturilor păgâne şi idolatre care încercau să distorsioneze adevărul credinţei Bisericii lui Hristos.

În privinţa vredniciei lor, a dimensiunilor lor spirituale şi morale, catehetic-misionare şi a activităţilor liturgice şi practice, la început, au fost discuţii între creştini, neştiind pe care să-l aşeze pe o treaptă superioară, astfel încât unii ţineau mai mult la Sfântul Vasile, recunoscut ca om al acţiunii, unora le plăcea Sfântul Ioan, pentru dulceaţa graiului său, iar alţii venerau pe Sfântul Grigorie, pentru profunzimea cugetărilor sale teologice. Pentru curmarea acestei „controverse”, înşişi Sfinţii Ierarhi s-au arătat în vis unui episcop cu numele Ioan al Evhaitelor, în vremea împăratului bizantin Alexiox I Comnenul (1081-1118), la mijlocul secolului al XI-lea, spunându-i că în faţa lui Dumnezeu ei sunt egali. În temeiul acestui mesaj ceresc, episcopul a propus şi s-a acceptat să fie rânduită pentru toţi o singură sărbătoare, sărbătoarea de la 30 ianuarie a fiecărui an, zi specială când se face pomenirea lor şi păstrată în viaţa Bisericii până astăzi. Ştim că fiecare în parte este prăznuit de Biserică făcându-se pomenirea lor astfel: Sfântul Vasile cel Mare, episcopul Cezareei Capadochiei, la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie, episcopul Nazianzului, la 25 ianuarie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, în 27 ianuarie.

Nu există mai mare bucurie pe pământ decât aceea de a te afla în ambianţa dumnezeirii şi a sfinţeniei, adică în ambianţa familiară a Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, împreună cu Maica Domnului şi cu Sfinţii, care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu. Pe 30 ianuarie, Biserica noastră dreptmăritoare prăznuieşte ceata treimică de sfinţi, troiţa de arhierei, treimea de dascăli ai Bisericii, familia sfinţilor cea plină de lumină care a trăit acelaşi crez şi aceeaşi nădejde şi s-au împărtăşit de aceeaşi lumină a adevărului. Este vorba despre teologii adevăraţi ai Bisericii, bărbaţii sfinţi şi ierarhi ai lumii, dascălii Bisericii, mărturisitorii neobosiţi ai dreptei credinţe, pe care au apărat-o de orice răstălmăcire cu preţul vieţii lor. Sfinţii Trei Ierarhi sunt cei mai mari tâlcuitori ai cuvintelor Sfintelor Scripturi, ca unii ce au lăsat Bisericii o uriaşă operă de elită a literaturii patristice, sunt cei mai roditori pomi ai creştinismului practic, ca unii ce au dat Bisericii şi lumii mari roade ale dreptăţii, păcii şi iubirii pentru aproapele; toţi trei la un loc reprezintă coloana nesfârşită a tezaurului teologiei pe care s-a gravat viaţa lor pilduitoare şi mărturisitoare trăită în Iisus Hristos, ei fiind modele de vieţuire şi slujire pentru orice creştin dornic a cunoaşte şi trăi viaţa cea plină de har în Iisus Hristos.

Pentru aceste motive Biserica le-a consacrat o zi de prăznuire şi îi venerează ca atare.

Sfântul Vasile (330-379) e recunoscut ca fiind:

teologul –cugetătorul şi harpa Duhului Sfânt (a lăsat o carte celebră despre învăţătura autentică cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt – a treia Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi)

filantropul exemplar – ambasadorul săracilor şi modelul vieţuirii practice, ascetul virtuos şi plin de înţelepciunea harului divin, adevărat dascăl al vieţii (primul ierarh al Bisericii care a întemeiat pe lângă Biserică spitale şi aşezăminte pentru copii şi bătrâni, aziluri pentru săraci şi alte forme de aşezăminte sociale)

monahul exemplar – organizatorul vieţii monahale şi alcătuitorul Regulilor mari şi mici pentru viaţa de obşte (alcătuitorul dezlegăturilor de rele şi de îndepărtare a duhurilor necurate)

arhiereul liturghisitor – alcătuitorul Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii care-i poartă numele, cârmuitorul cetăţii Cezareei Capadochiei – cu adevărat bărbatul cel cu nume „Mare”.

Sfântul Grigorie (329-390) e recunoscut ca fiind:

teologul prin excelenţă şi cuvântătorul lui Dumnezeu (alcătuitorul celor cinci Cuvântări teologice despre dumnezeirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh)

vulturul teologiei, care s-a înălţat prin cugetări până la înălţimile dumnezeieşti, modelul cugetărilor adânci, atletul lui Hristos, prietenul cel adevărat al adevărului

propovăduitorul Dumnezeirii celei una şi întreit sfinte, vasul ales şi fântâna învăţăturilor hristice

apărătorul Ortodoxiei, episcopul din Nazianz – cel împodobit cu numele de „Teologul”, asemeni Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.

Sfântul Ioan (344-407) e recunoscut ca fiind:

învăţătorul Antiohiei, propovăduitorul bucuriei şi al iubirii creştine, ajutătorul tuturor celor oprimaţi modelul preoţiei sacramentale, ostaşul lui Hristos de mare rang, păstorul sufletesc care şi-a pus sufletul pentru turma sa alcătuitorul Sfintei Liturghii, care se săvârşeşte cel mai des în cursul unui an liturgic bisericesc ascetul Bisericii – cel care a trăit cum a învăţat şi a învăţat cum a trăit, model fiindu-i Iisus Hristos comentatorul Sfintei Scripturi, modelul omiletic al cuvântărilor teologice artistul neegalat al cuvântului, cu adevărat „Gura de Aur” a Bisericii – slujitorul sacerdotal al Antiohiei şi arhipăstorul cetăţii Constantinopolului.

Cei trei mari ierarhi ai Bisericii noastre strălucesc prin credinţa lor tare şi prin sfinţenia vieţii lor; unul mai strălucit ca altul şi la un loc formează trinitatea deplinătăţilor. Fiind întruchipări ale idealului creştin, ca unii ce au experiat integral crezul mărturisirii şi al apărării dreptei credinţe, ei rămân veşnic în conştiinţa creştinătăţii, pe care-i rugăm cu stăruinţă „să nu înceteze a se ruga pururea lui Hristos pentru toţi cei ce săvârşesc cu credinţă şi cu dragoste, cu evlavie şi sinceritate pomenirea lor”.

Bibliografie

EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1996.
EVDOKIMOV, Paul, Vârstele vieţii spirituale, Edit. Christiana, Bucureşti, 1993.
LOSSKY, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Edit. Anastasia, Bucureşti.
7 dimineţi cu Părintele Stăniloae – Convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Edit. Anastasia, Bucureşti.
MEYENDORFF, John, Teologia bizantină, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1996.
PAUL, Gh. Adrian, Teologie şi Biserică, Edit. Mega & Risoprint, Cluj-Napoca, 2012.
Teologia Dogmatică şi Simbolică, Bucureşti, 1956.
Vieţile Sfinţilor (Proloagele) – pe luna ianuarie.

30 ianuarie 2014,
de sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: