Posibile lecturi ale ŞARPELUI

Antoaneta Turdade Antoaneta TURDA

Unic între vieţuitoarele pământului, şarpele, animalul tainic despre care se spune că înconjoară cu nouă inele cercul, a constituit mereu un mister, fapt pentru care îl întâlnim, cu diverse semnificaţii, în toate mitologiile marilor popoare. Pornind de la ceea ce a însemnat pentru pigmei în limbajul folosit la vânătoare (o linie trasată pe pământ care poate fi interpretată ca ceva abstract, fără început şi fără sfârşit) putem să interpretăm semnificaţia sa observându-i în primul rând dualitatea, combinaţia de BINE şi RĂU, acest lucru ducându-ne cu gândul la complexitatea firii umane. Divinitate a Apelor şi a ploii, este asociat deseori cu alte simboluri animaliere care semnifică celelalte două elemente primordiale: Pământul şi Aerul. Aşa se explică asocieri ale şarpelui cu berbecul, mai ales în iconografia celtică, sau cu păsări, această din urmă asociere fiind specifică Orientului, unde în tot folclorul găsim o varietate a şarpelui, dragonul. Amintesc în acest context că acest animal fabulos, dragonul, ce aminteşte de balaurul românesc, este simbolul multor dinastii chineze, fiind brodat şi pe steaguri vechi.

Un foarte succint periplu prin lume şi semnificaţiile şarpelui ne poate dovedi că în Australia şarpele-curcubeu este legat de simbolul iniţierii şi de ocrotirea apelor. Despre şerpi se credea în acele ţinuturi că locuiau în cristalele de cuarţ, iar despre şarpele de apă Wonambi, că îi ucide pe neofiţi. Şarpele cu pene este cunoscut, sub diverse denumiri, în America de Sud şi Centrală, unde mai găsim Şarpele care îşi muşcă coada, Waagal, şarpele ce simbolizează ideea de continuitate şi reînnoire, precum şi Şarpele-Nor cu barbă de ploaie, din pântecul căruia se scurge sudoarea, adică ploaia binefăcătoare în verile fierbinţi. Aici, pe aceste meleaguri, mai e cunoscut Şarpele-jaguar, numit şi Cocijo, în vestigii arheologice datând cam din anul 1250 î.Hr., perioadă în care se presupune că s-ar fi născut, pe meleaguri romane, Hercule (cunoscut în mitologia greacă sub numele de Heracles) cel care, în leagăn fiind, a strangulat doi şerpi mari. Amintind doar în treacăt câteva semnificaţii ale şarpelui în America de Sud şi Centrală, mai menţionez că piramida Chichen Itza din Mexic a fost construită în aşa fel încât, în timpul echinocţiilor, în momentul în care apune soarele, umbra să ia forma unui şarpe, pe treptele nordice ale piramidei.

desen si foto_Delia Florea

Trecând din America de Sud pe actualul teritoriu al SUA, găsim pe stânci, în vechile mesaje indiene, aceiaşi şerpi cu pene, sub influenţa culturii Maya, unde Pasărea Quetzl, prin asociere cu şarpele, are caracter mistic, fiind simbolul frumuseţii şi al vigorii. Uneori, tot pe aceste teritorii, el este redat zburând în aer sau cu capul străpuns de o săgeată, aceasta părând un fulger. Oprindu-ne pe teritoriul Americii de Nord, aş mai menţiona că la şarpele Oraibi apar două linii verticale pe cap, corespunzând cu cele ale omului. Cele trei pene care se găsesc pe capul acestui şarpe seamănă cu cele ale şarpelui din Yukatan. Ambii şerpi sunt de apă şi li se dedicau ceremonii în timpul sărbătorilor Pamuya. Şarpele Mound din Ohio îl reprezintă pe Tokchi’i, zeul care păzeşte Pământul, cu un ou în gură.

Pe continentul asiatic, în India, la Mohenjo-Daro, s-au descoperit vestigii din perioada 2400-1800 î.Hr., care dovedesc convingerea locuitorilor că acolo a existat, în apele primordiale, înainte de apariţia uscatului, un şarpe uriaş. Aici, în această ţară, simbolul şarpelui cunoaşte multiple şi vechi faţete. Prima ar fi cea dată de reprezentările marelui zeu Shiva care, în toate grupurile statuare apare cu unul sau mai mulţi şerpi, şarpele Kundalini fiind simbolul cunoaşterii secrete şi al energiei primordiale, la indieni. El este amplu descris în toate cele 108 Upanişade. Pe teritoriul Chinei este cunoscută Legenda şarpelui alb, în care se povesteşte cum un şarpe alb s-a transformat într-un tânăr frumos care, căsătorindu-se, a avut un copil nespus de înţelept. Şarpele alb este cunoscut şi în folclorul românesc, în tradiţiile care precedă Sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Se spune că, în această perioadă, cel care vede într-o apă limpede un şarpe alb şi îl omoară cu un ban de argint se poate îmbogăţi.

Un scurt popas pe continentul african, în antichitatea egipteană, ne reaminteşte că animalele erau venerate şi fiecare oraş avea zeul sau zeiţa sa. Oraşul Buto, de exemplu, avea ca simbol o divinitate cu chip de şarpe. De altfel, şarpele la egipteni a fost venerat mereu, mărturie în acest sens fiind şi Povestea Naufragiatului în Insula Şarpelui, cea mai veche operă literară păstrată până în zilele noastre. Aici sunt narate întâmplările prin care trece slujitorul unui faraon, trimis să lucreze în mină şi care, surprins de o furtună pe corabia în care a rămas singurul supravieţuitor, ajunge pe o insulă păzită de un şarpe uriaş care îl va ocroti, făcându-l pe erou atât de recunoscător încât îi promite că, după ce va reajunge în ţara sa îl va venera. Povestea a fost scrisă în secolul XX î.Hr. şi găsită pe un papirus, de către egiptologul rus Vladimir Semionovici Goleniscev, în anul 1881. Dialogul dintre şarpe şi om este, în această veche pagină literară, tulburător prin mărturisirea şarpelui: „Nu te speria, fiinţă minusculă, nu te speria! Acum, când eşti cu mine, nu ai de ce să albeşti de groază. Se vede că însuşi zeul a vrut ca tu să rămâi în viaţă, de aceea te-a trimis către insula Duha, unde este o atât de mare varietate de lucruri minunate şi unde nu îţi lipseşte nimic.”[1] Deşi în această legendă nu se specifică ce fel de şarpe este cel protector, este ştiut că, dintre şerpi, cobra era considerată un animal imperial în Egiptul Antic, cea mai cunoscută reprezentare a ei fiind cobra de aur de pe fruntea zeiţei Isis, zeiţa scorpionilor şi a şerpilor, la care se apela în vrăjitorie şi descântece. Cobra era simbolul atotputerniciei, al cunoaşterii şi vieţii divine. Prezenţa cobrei în viaţa egiptenilor se face simţită încă din cele mai vechi timpuri, chiar în textele din secolul IV î.Hr. Este vorba despre Papirusul Bremner-Rhind, document care conţine mitul creaţiei la acest popor. Tot în Egipt, întâlnim în cunoscuta Carte a morţilor şi şarpele Ouroboros, care îşi muşcă coada şi care năpârleşte, păstrându-şi astfel tinereţea, el simbolizând schimbarea în bine.

După periplul în lumea şerpilor ca simboluri culturale, pe cele patru continentele: Australia, America, Asia şi Africa, o reîntoarcere în Europa ne dezvăluie alte faţete ale şarpelui, dovedind că există o multitudine de similitudini între valenţele şarpelui european şi ale celor din întreaga lume. Aici, în Europa, în legendele nordice, găsim şarpele gigantic Jormungand, care îl va răpune pe Thor. Acest uriaş şi viteaz şarpe care îşi muşcă coada şi înconjoară Pământul, simbolizează echilibrul. Tot în spaţiul mitologiilor nordice, în Scandinavia, există şarpele care nu are rol protector, fiind un simbol negativ. Dacă trecem în spaţiul germanic, suntem fascinaţi, graţie Legendei lui Sigurd, de sinceritatea şi înţelepciunea şarpelui Fafnir care îl avertizează, la un moment dat, pe Sigurd: „Ascultă-mi sfatul: nu atinge aurul pentru care m-ai ucis. E blestemat şi te va omorî şi pe tine”[2]. Coborând din nordul Europei pe meleagurile Greciei antice, ne gândim, desigur, la Legendele Olimpului, care dovedesc faptul că în lumea antică greacă socialul este prezentat în mit şi imagine, locuitorii acelor ţinuturi fiind dependenţi de zei. În aceste splendide legende, şarpele apare, în majoritatea situaţiilor, cu rol punitiv sau de a răzbuna personaje cum ar fi uriaşa Ehidna, jumătate femeie şi jumătate viperă, sau Tifon, uriaşul din ai cărui umeri se înălţau „gheme de şerpi încolăciţi”[3], surprinzând nu doar prin proporţii sau aspect fizic, ci mai ales prin puterea lor. Pe lângă şerpi care pedepsesc sau care uimesc prin aspectul lor, întâlnim oameni transformaţi în şerpi, această metamorfoză producând şi o schimbare a comportamentului. Un exemplu edificator în acest sens este Zeus, care se poate transforma în şarpe şi răpeşte fecioarele, prevestind parcă mitul adamic al izgonirii omului din paradis. Interesantă în mitologia greacă este şi legenda înfiinţării Oracolului din Delphi, în care este relatată dorinţa lui Apolo de a-şi găsi un loc în templu, loc pe care îl obţine prin uciderea şarpelui Piton, animal uriaş, născut într-o mocirlă verde rămasă după potopul provocat de Zeus. Legate de simbolul şarpelui, legenda are şi puternice inflexiuni magice ce ţin de arta divinaţiei. Acestei parabole a luptei împotriva tenebrelor şi a răului i se adaugă şi simbolul purificării prin spălare, ca şi al victoriei luminii asupra întunericului. Pătrunzând în mitologia greacă, ne reţine atenţia şi legenda lui Hades, zeul infernului, al cărui ţinut era populat cu plante şi animale care prin putrezire se transformau în ţărână. Aici îl găsim pe Cerber, monstrul cu cele trei capete pe care mişunau şerpi „ce şuierau necontenit şi-şi ridicau spre călători gâtlejuri vinete, solzoase.”[4] Acesta, ca şi Dragonul oriental, aminteşte de Balaurul românesc, şi de Vasilisc, reptila fabuloasă alcătuită dintr-un amestec de şarpe şi cocoş, aceste două simboluri fiind frecvent asociate şarpelui, în folclorul românesc.

Pe teritoriul ţării noastre întotdeauna a existat un cult al şarpelui ca simbol al puterii, dar şi al rodirii pământului, Mircea Eliade datându-l din perioada paleoliticului. Amintind aici de marele savant, mai menţionez că tot el este cel care a explicat în amănunt toate simbolurile ce se află şi în Pomul Vieţii, acel Axis Mundi pe care îl întâlnim, sub diverse forme, la toate popoarele, şi despre care, la români, se crede că avea în vârf doi şerpi: unul care simboliza lumea pământească, iar celălalt pe cea cosmică. Un ritual legat de Pomul Vieţii există şi azi în România, unde, la 1 mai se aşază, în unele părţi ale ţării, câteva crengi de copac în faţa casei, ca semn al norocului şi belşugului, dar şi al reînnoirii. Simbol al reînnoirii, şarpele este pe teritoriul românesc, ca în alte locuri de pe mapamond, şi unul al dragostei şi al seducţiei. A vorbi despre semnificaţia şarpelui la români înseamnă a ne reaminti faptul că în legendele Mării Negre el apare ca un animal protector al pescarilor, dar şi că teritoriul dacic deţine cel mai mare număr de vase decorate cu şerpi, comparativ cu provinciile rhenano-dunărene. Prezenţa şarpelui o întâlnim pe steagul dacic şi pe scutul dacic, în formă de S. În contextul abordării semnificaţiei şarpelui la români menţionez că deseori a existat o suprapunere cu cea a balaurului.

Scurta incursiune în epoca primitivă şi în cea antică ne ajută să observăm că omul şi-a creat simboluri, iar cel al şarpelui ocupă un loc de frunte.

În primii ani ai Creştinismului, o prezenţă distinctă este cea a lui Ovidius Publius Naso, care scrie, în jurul anului 8 d.Hr., Metamorfozele, un amplu poem compus din 15 cărţi, în care sunt prelucrate, în ordine cronologică, unele legende şi povestiri biblice, pe tema transformării sufletului uman în plante, aştri, pietre şi animale – printre acestea din urmă găsindu-se şi referiri la şarpe. Pomenind aici de influenţe biblice se cuvine să ne reamintim celebrele pasaje din Sfânta Scriptură unde este pomenită această vietate.

În secolul al II-lea, scriitorul latin Lucian din Samosata ne lasă o satiră prin care neagă prezenţa şarpelui Glykon în mitologia romană, cult iniţiat de grecul Alexandru din Abonuthicus. Despre cultul acestui şarpe în Dacia, stă mărturie statuia acestuia, descoperită în 1962 la Constanţa.

Dacă facem un salt în timp şi spaţiu şi poposim în secolul al X-lea, ne putem delecta cu bîlinele ruseşti, în care îl întâlnim pe cunoscutul erou medieval al acelor ţinuturi, Dobrînia Nikitich, frumosul viteaz care se luptă cu şarpele, episod relatat în cea mai veche piesă din ciclul bîlinelor despre acest personaj. Este vorba despre Dobrînia şi şarpele, acesta din urmă având în această scriere medievală toate caracteristicile atribuite simbolic reptilelor în acele vremuri: perfidie şi o furie nestăvilită, declanşatoare de calamităţi naturale. Tot de simbolul şarpelui în Rusia este legată Legenda lui Petru şi a Fevroniei, cei doi soţi despre care se ştie că au trăit în secolul al XIII-lea, fiind consideraţi sfinţi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Legenda narează peripeţiile lui Pavel, fratele cneazului Petru, şi lupta sa cu un şarpe uriaş şi înaripat care, fiind întruchiparea Diavolului, a vrut să-i seducă frumoasa soţie. Legenda, compusă după toate canoanele basmelor şi poveştilor, surprinde prin frumuseţea ei, dar mai ales prin isteţimea şarpelui, care are şi capacitatea de a se transforma după situaţie: când era doar cu cneaghina, avea înfăţişarea sa obişnuită, iar când era în preajma altor personaje, lua înfăţişarea cneazului Pavel.

Tot în secolul al XIII-lea, în Italia, Dante Alighieri elaborează capodopera sa Divina Comedia, în care observăm cu uşurinţă că scriitorul foloseşte o întreagă paletă de semnificaţii reptiliene, între care găsim în Purgatoriu, versurile 100-102, imaginea şarpelui care se linge, arătându-şi înspăimântătoarea limbă bifurcată, deci folosindu-şi toate „armele” ce pot demonstra perfect tentaţia, viclenia şi tot răul care zace într-însul, rău pe care îl poate transmite oricui vine în contact cu fiinţa sa ademenitoare dar înspăimântătoare.

În lumea literară franceză a secolului al XVII-lea, personalitatea fabulistului La Fontaine stârneşte interesul prin farmecul pe care acesta îl dă unei specii literare cunoscute din antichitate. Având ca surse de inspiraţie tematică fabule din ţări diverse, reprezentate de Esop pentru Grecia, Fedru, Vergiliu şi Horaţiu pentru literatura latină şi Bidpay, fabulistul indian tradus în Franţa în 1644, La Fontaine începe să-şi redacteze cele 12 cărţi de fabule, graţie cărora numele său va fi legat de această specie literară căreia îi dă noi valenţe prin savuroasele dialoguri fie ale animalelor între ele, fie ale omului cu diverse animale, dar şi prin prezentarea, inedită pentru acea vreme, a naturii. Un popas prin fauna acestor fabule, fie el şi foarte scurt, ne reaminteşte ideea enunţată de Hippolyte Taine în teza de doctorat din 1853 La Fontaine şi fabulele sale, şi anume că, prin ele, fabulistul a reconstituit toată societatea franceză în care a trăit. Hoinărind printre vieţuitoarele cărora le-a dat viaţă talentatul scriitor, găsim, aşa cum era de aşteptat, şi şarpele. El este prezentat în două ipostaze: una negativă şi una pozitivă, în două fabule din perioade diferite. Prima întâlnire cu şarpele lui La Fontaine are loc prin intermediul Cărţii a cincea, care are în alcătuirea ei fabula Şarpele şi pila, cu o excelentă învăţătură, şi anume că ingratitudinea şi lăcomia trebuie pedepsite. Întrebarea pe care pila o pune şarpelui nesătul pune în evidenţă un defect care nu prea s-a pus pe seama şarpelui de-a lungul timpului, adică prostia, pe care scriitorul o exprimă direct, prin cel mai revelator epitet:

„Crezi, şarpe prost, că eşti atât de tare
Să muşti cu lacoma ta gură
Măcar un fir de pilitură?”[5]

În cea ea de-a doua fabulă prezentă în Cartea a zecea, Omul şi năpârca, şarpele, alături de vacă şi bou, este victima răutăţii omului, care îl omoară pur şi simplu dintr-o prejudecată, morala făcând aluzie foarte directă la diferenţa dintre clasele sociale şi la privilegiile pe care le au cei care deţin puterea:

„Aşa sunt cei puternici, cei mari şi toţi acei
Ce şi-au vârât în cap, fără temei,
Că oameni, dobitoace, fiinţe grăitoare,
Sau târâtoare
Născutu-s-au anume pentru ei,
Iar voia lor în toată lumea-i lege!”[6]

Dacă pentru Franţa secolului al XVII-lea opera lui La Fontaine a reprezentat o inovaţie a fabulei, anul 1705 este unul special pentru istoria literaturii române, întrucât apare primul nostru roman politic. Este vorba despre Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, operă concepută ca o alegorie barocă ce transmite peste veacuri nu doar o simplă stare de fapt a Moldovei din acea perioadă, ci face o prezentare generală a societăţii aflate între două secole, al XVII-lea şi al XVIII-lea. Alcătuindu-şi romanul cu ajutorul unor personaje ieşite parcă de sub penelul unui pictor suprarealist, autorul, prin vocile lor, îşi dezvăluie propriile nemulţumiri, dar şi idealuri, una dintre vocile cele mai distincte fiind cea a Hamelionului. Personaj cu caracteristici reptiliene, deşi este folosit pentru a oglindi puterea răului, este totuşi unul care meditează destul de profund, mai ales la nemernicia şi la lăcomia proprie, mărturie în acest sens fiind coşmarul său, prezentat atât de sugestiv şi moralizator în episodul în care este relatat momentul în care din ouă ies viperele ce îl împresoară, sugându-i sângele: „Aşadar, dacă ouăle de cu grabă le bău, i se păru precum arsura maţelor ce avea i s-a potolit. Însă, după fire doftorul, după doftor leacul şi după leac ca acela îi veni tămăduirea care i se cuvenea de vreme ce nu chipul bolii în chipul sănătăţii s-a mutat, ci forma răului într-altă formă, mai rea şi mai cumplită. Căci ouăle ohendrei, coborându-se în pântecele călduros al Hameleonului, începură a face clătire, nu spre mântuire ci spre zămislire.”[7]

Dacă acest roman de la începutul secolului al XVIII-lea, aparţinând literaturii române, aduce o simbolistică extrem de întunecată a şarpelui, în literatura germană de la sfârşitul aceluiaşi secol, Goethe prezintă cititorilor, în basmul Şarpele verde şi Floare de Crin, un şarpe verde, ocrotitor şi nespus de frumos. Acesta se sacrifică de bunăvoie pentru a-l readuce la viaţă pe iubitul Florii de Crin, moartea sa fiind relatată într-un episod în care regăsim talentul poetic al lui Goethe: „Trupul lui frumos, zvelt, se desfăcuse în mii şi mii de nestemate scânteietoare […] şi nu mai recunoşteai nimic din forma de odinioară a şarpelui, deoarece în iarbă rămăsese doar un cerc frumos cu pietre sclipitoare.”[8] Referindu-se la acest fermecător basm, în care scriitorul german dă şarpelui semnificaţia unui răstimp fericit şi echilibrat, Humbolt, remarcă, într-o scrisoare din 1795, adresată lui Schiller: „Nu-mi amintesc să fi citit ceva de un scriitor german care să egaleze Basmul.”[9]

Dacă Goethe, inspirându-se din folclor, a dat literaturii imaginea unui fascinant şarpe, nu acelaşi lucru se poate spune despre românul Vasile Alecsandri care, în secolul următor, mai exact în anul 1842, scrie, inspirat din folclorul ţării sale, Baba Cloanţa, poezie publicată în 23 ianuarie 1844 în „Propăşirea”, inclusă apoi în volumul Doine. Lăcrămioare.

Pornind de la mitul care relatează pactul cu Diavolul, atât de special redat de predecesorul său german în Faust, dar inspirat şi din folclorul românesc, Alecsandri îşi construieşte balada pe o sinteză de motive mitice cum ar fi: motivul vârcolacului, al stelei căzătoare, al diavolului şi cântecul cocoşului, dându-i, prin ieşirea din timp, un aer de străvechime, în care puterea vrăjii pare de nestăpânit. Concepută pe osatura unei teme simple, cea a unei iubiri neîmplinite, balada este cuceritoare prin plasticitatea imaginilor prin care poetul redă patima bătrânei care, neputându-şi împlini dragostea pentru un tânăr frumos, recurge la vrăji în care, bineînţeles, şarpele, stăpânul apelor tulburi, este eroul principal:

„Eu pe mândru-ţi-l-oi aduce,
(Zbeară-un glas ce dă fiori)
Pintre şerpi şi pintre flori,
La cea baltă de mă-i duce
Şi-mpregiuru-i de trei ori!”[10]

Abordarea simbolisticii şarpelui în secolul XX ne demonstrează că şi scriitorii acelui secol deseori şi-au îndreptat atenţia spre vechile texte populare sau literare, fie din propria ţară, fie din alte literaturi, cu preponderenţă din cea orientală şi africană, pentru a îmbrăca acest simbol în haina propriului eu artistic.

În perioada cuprinsă între anii 1921 şi 1937, trei nume româneşti mi se par relevante în abordarea acestui subiect. Primul este cel al lui Vasile Voiculescu care, într-una din poeziile din tinereţe din volumul Pârga, apărut în 1921, redă nu doar frumuseţea şarpelui care, ca oricare altă vieţuitoare, sporeşte miracolul şi frumuseţea tainică a naturii, ci, prin contrast, prezintă nemernicia şi lipsa de înţelepciune a omului care ucide şarpele tocmai în momentul năpârlirii, al reînnoirii. Aceluiaşi „Vechi voievod al lumii cu vârsta grea de stâncă”[11], Ion Barbu îi dedică un episod din poezia Increat din volumul Joc secund apărut în 1930 la Editura Cultura Naţională din Bucureşti, amintind de şarpele biblic, asociat aici cu cifra doi, care simbolizează în primul rând momentul ademenirii fiinţei umane şi apoi faptul împlinit, când omul este deja pradă păcatului.

După câţiva ani, Mircea Eliade publică în 1937 romanul Şarpele, care debutează cu frumosul Descântec de dragoste, în care apare imaginea şarpelui-balaur, unul dintre animalele-simbol ale folclorului românesc de dragoste, fiind folosit aici, în primul rând, pentru a reconstitui, în lumea modernă care şi-a pierdut simţul sacrului şi al miticului, prin artificiul literar al pendulării timpului, şi al alunecării în vis, un joc al dragostei ce ne trimite cu gândul la spiritualitatea originară a omului, axată pe dimensiunea cosmică şi mitică. Construit pe un suport simbolistic ce aminteşte de motive medievale, cum ar fi cel al batistei, dar şi de folclorul românesc sau vechile texte orientale în care exista un şarpe ocrotitor al unei insule, sau de cea mitico-romantică, cu elemente specifice: barca din mijlocul lacului, o mănăstire încărcată de mister, insula, lacul ca spaţiu, dar şi ca element acvatic, apa fiind simbol al vieţii, dar şi al purificării, romanul este concentrat în jurul câtorva personaje care s-ar putea grupa, în principiu, în două categorii esenţiale care, de fapt, pot fi grupate după felul în care acceptă sau resping jocul dragostei, al visului şi al şarpelui. Prima e cea a cuplului Dorina-Andronic, iar a doua a cuplului Liza-Stamate, spirite mediocre, nemulţumite de propria lor condiţie, dar care, în mod paradoxal, rămân închistate în propriul lor rău, fie din timiditate, în cazul lui Stamate, fie din snobism, gelozie şi egoism, în cazul Lizei. Printre aceste două cupluri, care deseori se autocaracterizează prin propriile reacţii sau mediul în care se află, sunt celelalte personaje, fiecare interpretând jocul dragostei şi al şarpelui după propria personalitate. D-na Zamfirescu vede în şarpe un ocrotitor al casei care face legătura dintre cele două lumi, cea a morţilor şi a viilor, deci care trebuie tratat cu atenţia cuvenită unui vameş. Un caz aparte în receptarea simbolului şarpelui este Vladimir, primul care începe jocul, percepându-l însă ca pe ceva nedesluşit, în ciuda faptului că are totuşi un moment de pendulare între vis şi realitate, în care are viziunea unui cadran de ceas fosforescent, în mijlocul căruia se afla şarpele. În acelaşi registru al personajelor mediocre este şi Căpitanul Manuilă, pentru care totul e o scamatorie, chiar şi apariţia şarpelui singuratic, la chemarea misterioasă a lui Andronic: „atât de firesc intrase şarpele în odaie, strecurându-se printre picioarele lor, încât nimeni nu se speriase. Era un şarpe mare şi sur, care înainta cu grijă, parcă dezmorţindu-şi inelele. Se târa greoi, ridicând foarte uşor capul şi plecându-şi-l repede pe podea, ca şi cum ar fi căutat o urmă. Când se apropie de lacul de lumină, se opri o clipă, ameţit. Apoi se îndreptă legănat spre Andronic.”[12] Aşa cum era de aşteptat, el dispare la fel de enigmatic: „Şarpele rămase câteva clipe în bătaia lunii, alintându-se parcă faţă de ochi nevăzuţi. Andronic înălţă încet braţul, şi-l întinse către uşă. Ca şi cum s-ar fi temut de ameninţarea lui, şarpele se întoarse, şovăi căutându-şi drumul, ridicând şi aplecând necontenit capul.”[13] Aşadar, în romanul lui Eliade, şarpele, dincolo de mirajul dragostei şi al seducţiei, al fixării graniţei dintre temporal/atemporal, dintre lumea viilor şi a morţilor, dezvăluie, asemeni marilor înţelepţi, adevărata faţă a personajelor pe care le vede doar pentru câteva clipe, prezenţa lui constituind, aşa cum sugerează şi titlul, centrul acestei scrieri unice din literatura română interbelică.

După câţiva ani de la apariţia acestui roman, în 1943, în Franţa, Antoine de Saint-Exupéry publică Micul Prinţ, în care şarpele este un personaj cu rol iniţiatic, care, prin răspunsurile sale enigmatice, îl va ajuta, pe eroul care pune mereu întrebări, să descopere lumea pământească, cu calităţile şi defectele sale.

În 1947, Vasile Voiculescu scrie nuvela Şarpele Aliodor, care i-a apărut, ca şi romanul Zahei Orbul, postum. Prin aceste două bucăţi literare, autorul readuce în atenţia amatorilor de proză fantastică două ipostaze ale şarpelui, ambele preluate din folclorul românesc. Prima este legată de şarpele ocrotitor, a cărui prezenţă nu este înţeleasă decât de puritatea sufletească a copiilor, iar cea de-a doua de şarpele care, prin prezenţa sa, corectează caracterul a doi oameni atinşi de boală drept pedeapsă pentru păcatele tinereţii. În romanul Zahei Orbul, prezenţa şarpelui între cei doi păcătoşi, în vechea biserică părăsită, este cuceritoare prin forţa spirituală pe care o degajă: „Şarpele, la auzul clopoţeilor de la cădelniţă, ieşea, se strecura îndrăzneţ până la vas, limpea cu limbuţa lui sfârtecată […] Popa îl blagoslovea ca pe un creştin şi-i zvârlea câte o bucăţică de anafură pe care o mâncau furnicile.”[14]

Urmărind firul cronologic al motivului şarpelui în literatura universală, demne de remarcat mi se par, pentru a doua jumătate a secolului XX, două nume din Europa: Iuri Dombrovski şi Michael Ende. Scriitorul rus publică în 1964 romanul Conservatorul muzeului de antichităţi. Romanul, cu un puternic iz subversiv, este o fermecătoare alegorie, cu puternice accente satirice. Acţiunea se desfăşoară, aşa cum aflăm chiar de la început, în 1933, în oraşul Alma-Ata, care este prezentat ca un tărâm de basm. Romanul se înscrie în toate canoanele realismului, dar şi ale basmului, mai ales prin personajele sale, dintre care nu lipseşte şarpele, care, deşi produce multă rumoare, se dovedeşte a fi doar un simplu şarpe de casă, e drept, de proporţii destul de mari. Plasat aici, în acest roman care demască tarele unui sistem totalitar, şarpele aminteşte de episodul biblic al izgonirii omului din paradis, constituind în acelaşi timp pretext de a critica îngustimea de gândire a gazetarului care, obişnuit fiind să relateze doar realizările societăţii comuniste, fantazează şi pe subiectul gazetăresc privitor la şarpe, semnând, cu emfază, articolul, cu D. Nikitici, aluzie la vestitul luptător cu balaurul-şarpe, Dobrînia Nikitici, din vechile bîline ruseşti. Episodul este savuros nu doar prin relatarea peripeţiilor şarpelui, care este văzut la un moment dat de copii înfruptându-se din fructele cele mai frumoase, ci şi prin ironia şi umorul dialogurilor care biciuiesc prostia şi îngâmfarea.

După un deceniu şi jumătate, în 1979, scriitorul german Michael Ende, fiul pictorului suprarealist Edgar Ende, publică Povestea fără sfârşit, un roman pentru copii, dar şi pentru adulţi, care cucereşte prin amestecul de mitologii şi izul oniric ce-i conferă o notă distinctă. Autorul îşi elaborează romanul după toate regulile unui basm, care însă se intersectează cu cele ale scrierilor utopice, acestea din urmă fiind folosite atât de sugestiv, mai ales în descrierea ţinutului Fantàzia, ţara în care nu existau nici măcar puncte cardinale, dar în care oamenii, odată ajunşi, deveneau mai buni. Pe acest minunat tărâm ajunge eroul principal, Bastian Balthazar Bux, un băieţel de vreo 11 ani, care vrea să-şi uite durerea de orfan de mamă refugiindu-se în lectură şi care are un nume parcă predestinat călătoriilor, care ne aminteşte de magul care se lasă călăuzit de stea pentru a ajunge la Bethleem. În drumul său, trece prin toate peripeţiile prin care trece orice erou de basm, fiind însoţit mereu de splendidul şi talentatul Balaur-noroc Fuhur, al cărui aspect ne duce cu gândul la legendele chineze: „Cu mişcări minunate, incite şi şerpuitoare, zbura prin aer, iar de câteva ori, nebunatic, se dădu peste cap, descriind curbe fulgerătoare, încât arăta ca o flacără pâlpîietoare albă”[15]. Ajuns, la destinaţie, întâlneşte personaje mitice şi legendare, printre care Xayide care fumează dintr-o narghilea în formă de năpârcă verde, care scotea fum când albastru, când galben, când trandafiriu, mov sau verde, toate amintind de O mie şi una de nopţi. Aici află de medalionul numit AURYN, despre care se ştia că are puteri miraculoase asupra persoanei care îl poartă, dar căruia nimeni nu îndrăznea să-i spună decât talisman sau giuvaer. Ciudăţenia lui consta în faptul că cel care îl deţinea risca să-l piardă în momentul în care se considera stăpân peste ţinutul Crăiesei Copile. El reprezenta pe o parte doi şerpi, unul alb şi unul negru, muşcându-şi coada, sugerând şi prin culorile contrastante echilibrul de forţe. Imaginea medaliei aminteşte de şerpii Ouroboros, şi Jormungand din mitologia egipteană şi nordică, dar şi de dragonul circular din mitologia chineză. Acest şarpe care îşi muşcă coada împiedică dezintegrarea lumii, înconjurând-o cu un cerc continuu, simbol al resorbţiei ciclice. Semnificative în destinul eroului sunt şi cuvintele de pe reversul medaliei, îndemn pe care Bastian îl descoperă într-un moment de singurătate, după ce parcursese o parte din ţinutul miraculos care trecea şi el printr-o criză, la fel ca lumea pământească. Ascultându-şi glasul inimii, se reîntoarce, schimbat în bine, dar fără medalion şi fără nume, deci, aparent fără identitate, acasă la tatăl său, nu înainte de a fi nevoit să treacă printr-o sală imensă, în care, alături de Atréiu şi Fuhur, stă în faţa trupurilor a doi şerpi uriaşi, unul negru şi unul alb, care „luceau ca un metal necunoscut”[16] şi care atâta timp cât stăteau încătuşaţi, formând un oval prin care se zărea o fântână, păstrau echilibrul lumii, lume în care parcă se aude muzica sferelor: „Era un foşnet, şi un clocot, şi o bucurie, şi un cântec, şi un chiot, şi râsete, şi chemări cu mii de glasuri de fericire.”[17]

Dacă Michael Ende face un cald apel către frumuseţea fanteziei şi puterea ei de a alunga răul cotidian, scriitoarea britanică J. K. Rowling foloseşte în Harry Potter şi piatra filosofală, un şarpe boa ca ocrotitor al eroului – variantă masculină a Cenuşăresei moderne.

Incursiunea în simbolistica şarpelui, fie ea chiar succintă, nu ar fi suficient de relevantă dacă am omite volumul Calea şarpelui de Gellu Naum. Poemul a fost scris în 1948 şi publicat în 2002, după moartea autorului. Clădit pe o întreagă simbolistică a şarpelui şi a ritualurilor preluate în special din folclorul african şi alchimia asiatică, el este centrat pe metafora egipteană a „trecerii prin piele”, adică o piele schimbată cu propria piele, transformare ce constă în lupta împotriva morţii spirituale, prin această luptă dobândindu-se libertatea şi pacea interioară. Alcătuit din aforisme, poemul ce are în centru Musa ce poate fi atinsă numai prin iubire, fiind simbolul creaţiei care poate fi realizată prin depăşirea dogmelor de orice fel şi prin efortul de a depăşi determinismul fizic prin apelul la metafizic, surprinde cititorul prin adevăruri spuse cu o nonşalanţă care scoate la lumină o melodicitate aparte a enunţului.

Redescoperirea, graţie câtorva lecturi, a acestui simbol misterios care este şarpele, animal atât de apropiat firii omeneşti, prin calităţile şi defectele sale, ne poate duce la concluzia ce se desprinde dintr-un proverb arab, şi anume, că omul şi şarpele pot fi rivali, dar şi complementari, şi că probabil am putea crede că omul a fost cândva şarpe, dacă ne gândim la isteţimea, răutatea, dar şi bunătatea amândurora.

Surse documentare:
ALECSANDRI, Vasile, Doine. Lăcrămioare. Suvenire. Mărgăritărele, Bucureşti, Minerva, 1984.
BARBU, Ion, Poezii. Proză. Publicistică, Bucureşti, Minerva, 1987.
CANTEMIR, Dimitrie, Istoria ieroglifică, Bucureşti, Editura 1000+1 Gramar, 2001.
CHEVALIER, Jean ; GHEERBRANT, Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori şi numere, Bucureşti, Artemis, 1993. 3 vol.
COROIANU, Victor, Simboluri şi mesaje indiene pe stâncă în America de Nord, Baia Mare, Gutinul, 2006.
DANTE, Alighieri, Divina Comedie, Piteşti, Paralela 45, 2004.
DOMBROVSKI, Iuri, Pe urmele şarpelui Boa (conservatorul muzeului de antichităţi), Bucureşti, Minerva, 1991.
ELIADE, Mircea, Alchimie asiatică, Bucureşti, Humanitas, 2003.
ELIADE, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti, Univers, 1978.
ELIADE, Mircea, Proză. Şarpele. Întâlnire. Aventură, Bucureşti, Humanitas, 2004.
ELIADE, Mircea; CULIANU, Ion Petru, Dicţionar al religiilor, Bucureşti, Humanitas, 2003.
ENDE, Michael, Povestea fără sfârşit, Iaşi, Polirom, 2005.
FEE, Gordon D. ; STUART, Douglas, Biblia ca literatură. Principii hermeneutice, Cluj-Napoca, Logos, 1995.
GLODEANU, Gheorghe, Coordonate ale imaginarului în opera lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Dacia, 2006.
GOETHE, Johann Wolfgang, Opere, vol. 5 : Proză, Bucureşti, Univers, 1987.
LA FONTAINE, Jean de, Fabule, Bucureşti ; Chişinău, Litera ; Internaţional, 2002.
MITRU, Alexandru, Legendele Olimpului, Bucureşti, Editura tineretului, 1960.
MURAVIEVA, Tatiana, 100 de mituri şi legende celebre, Bucureşti, Fundaţia Culturală Ideea Europeană, 2007.
NAUM, Gellu, Calea Şarpelui, Piteşti, Paralela 45, 2002.
ROWLING, J. K., Harry Potter şi piatra filozofală, Bucureşti, Egmont, 2000.
SAINT-EXUPERY, Antoine de, Micul Prinţ, Cluj-Napoca, Sfinx, 1991.
VOICULESCU, Vasile, Poezii, [Bucureşti], Hera, [s.a.].
VOICULESCU, Vasile, Proză, Bucureşti, Nemira, 2006.


[1] Tatiana Muravieva, 100 de mituri şi legende celebre, Bucureşti, Fundaţia Culturală Ideea Europeană, 2007, p. 53.

[2] ibidem, p. 245.

[3] Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Bucureşti, Editura tineretului, 1960, p. 55.

[4] ibidem, p. 203.

[5] Jean de La Fontaine, Fabule, Bucureşti ; Chişinău, Litera ; Internaţional, 2002, p. 175.

[6] ibidem, p. 351.

[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Bucureşti, Editura 1000+1 Gramar, 2001, p. 169-170.

[8] Johann Wolfgang Goethe, Opere, vol. 5 : Proză, Bucureşti, Univers, 1987, p. 201-202.

[9] ibidem, p. 172.

[10] Vasile Alecsandri, Doine. Lăcrămioare. Suvenire. Mărgăritărele, Bucureşti, Minerva, 1984, p. 10.

[11] Vasile Voiculescu, Poezii, [Bucureşti], Hera, [s.a.], p. 85.

[12] Mircea Eliade, Proză. Şarpele. Întâlnire. Aventură, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 78.

[13] ibidem, p. 83.

[14] Vasile Voiculescu, Proză, Bucureşti, Nemira, 2006, p. 679.

[15] Michael Ende, Povestea fără sfârşit, Iaşi, Polirom, 2005, p. 113.

[16] ibidem, p. 397.

[17] ibidem.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: