DIVERSITATE ŞI ARMONIE ÎN PEISAJUL URBANISTIC AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA

Diversitate si Armonie +«n Peisajul Urbanistic al Municipiului Cluj-Napoca

de Octavian LUPU

Priveam de la fereastra hotelului imensa panoramă oferită prin desfăşurarea multicoloră de case şi blocuri ale Clujului. Încercam să discern cu privirea detalii care să îmi descopere sufletul unui oraş cu rezonanţă din istoria Transilvaniei. Undeva, către stânga, puteam distinge turla bisericii romano-catolice din Piaţa Unirii. Mai la dreapta observam cupola catedralei ortodoxe din Piaţa Avram Iancu. Iar la mică distanţă de aceasta remarcam structura de construcţie a unei catedrale greco-catolice, un fel de replică destinată să aducă simetrie în peisajul urbanistic al oraşului.

Căutam centrul oraşului, dar îmi era dificil să poziţionez acea zonă în jurul căreia s-a constituit şi a evoluat orice gen de aşezare umană. În schimb, aceste trei repere de arhitectură păreau să indice o tripolaritate confesională şi o relativă tensiune între trei tendinţe aflate în competiţie pentru identitatea proprie. De fapt, chiar şi numele renumitei Universităţi „Babeş-Bolyai” indica o bipolaritate etnică aflată într-un echilibru relativ ce trebuia continuu menţinut printr-un efort constant depus de toate părţile implicate.

Mai departe, compoziţia imaginii dezvăluia o mulţime de case medievale relativ bine conservate, alături de construcţii din perioada Imperiului Austro-Ungar, continuate cu imobile de epocă interbelică, cumva similare celor din Braşov, oraşul meu natal. La acestea se adăugau oarecum haotic blocurile turn şi de patru etaje ale perioadei comuniste, care stânjeneau privirea cu arhitectonica „baroc stalinistă” lipsită de gust şi cu aspect de şantier, ca peste tot în restul României. Spre deosebire de alte locuri, totuşi curăţenia stradală şi îngrijirea spaţiilor verzi recomanda spiritul de gospodar al primăriei, care se pare că ştia mai bine decât în alte părţi să se ocupe de administrarea marii urbe.

Al treilea „strat” de locuinţe, de data aceasta de factură postdecembristă, se răspândea în neorânduială pe dealurile din vecinătatea oraşului cu o mulţime de vile şi blocuri scumpe la cumpărat, însă dificil de estimat în privinţa rezistenţei construcţiei. În mare parte, ele ofereau acel sentiment fantomatic, specific clădirilor parţial locuite, dar ridicate în grabă de o lăcomie imobiliară alimentată de credite ieftine oferite în urmă cu câţiva ani clienţilor creduli. Ca să ajungi în această zonă trebuia să iei obligatoriu un taxi, care costa dublu faţă de Bucureşti, adică era foarte scump. Sau puteai să îţi propui un exerciţiu de drumeţie montană, panta de urcare sau coborâre solicitând la maximum, ceea ce putea fi o alternativă la sala de gimnastică.

În zare, către răsărit, se putea observa pista aeroportului internaţional, unde aterizau şi decolau avioane de mică sau mare capacitate, zgomotul ambalării motoarelor auzindu-se până departe printr-un joc de ecou multiplu reflectat de dealuri. Observam Boeing-urile uriaşe cum se ridicau în văzduh şi virau strâns către dreapta înainte de a se încadra pe culoarele de zbor către diferitele destinaţii ale lumii. Cumva, acest pol al modernismului aeronautic se adăuga distonant la celelalte elemente ce relevau structura cosmopolită a unui oraş mare aflat într-o expansiune continuă asupra mediului înconjurător.

Alte repere mai noi se adăugau şi ele prin profilurile postmoderniste, cu aspect de hale industriale, ale unui Auchan megalomanic dispus undeva către miazănoapte şi ale lui Iulius Mall aflat ceva mai aproape, care în noapte marcau asemenea unor balize existenţa unor concentrări comerciale către care se îndreptau nenumăraţi oameni presaţi de preţurile, după părerea mea exagerat de mari, din interiorul oraşului. Astfel, cultura hipermarchetului dispus la marginea aşezării urbane se adăuga şi ea straturilor anterioare ce încă refuzau, cel puţin la nivel arhitectonic, să dispară din peisajul metropolei.

Dar privirea mi se întorcea involuntar asupra Pieţei Avram Iancu, unde la mică distanţă, Teatrul Naţional „Lucian Blaga” încerca să echilibreze demersul mult prea religios al clădirilor dominante din centrul oraşului sau înălţimea uneori ameţitoare a unor monumente istorice cu statut de simbol pentru diferitele comunităţi etnice sau confesiuni religioase. Numele marelui filozof-poet, iarăşi o dualitate greu de echilibrat, părea să releve o încercare de integrare pe calea „Marii Treceri” printr-un univers metafizic aflat mereu sub incidenţa unei inexorabile „cenzuri transcendente” în cunoaşterea Marelui Anonim. Este posibil ca ideea sa originală asupra conceptului de „matrice stilistică”, ce parţial explica viziunile diferite ale popoarelor lumii, să fi fost rodul trăiri în mijlocul unor aşezări multipolare, aflate într-o continuă competiţie menită să menţină identitatea specifică fiecărei comunităţi etnice sau confesionale.

Mai departe, undeva, la dreapta teatrului, observam aspectul de cazarmă al cartierului general al Diviziei a IV-a, Transilvania, un fel de careu delimitat de clădirea cu aspect de comandament de garnizoană, care pe rând a găzduit armatele austriacă şi maghiară, iar în cele din urmă, cea română – iarăşi o tripolaritate de natură militară sugerată de arhitectura clădirii şi de prezenţa busturilor în bronz ale unor generali omagiaţi în perioada postbelică. Existenţa unei mari unităţi militare aproape de centrul oraşului indica o anumită îngrijorare din trecut asupra menţinerii ordinii publice în perioade în care disputa dintre comunităţi trebuia să fie controlată atent de către oficialităţi.

Însă încercam din nou să cuprind cu privirea marele oraş şi să îl cuprind cu braţele în dorinţa de a strânge laolaltă toate aceste fragmente de timp sau istorie şi de a integra armonios toată disocierea generată de o diversitate competiţională ce conduce la tensiuni inerente, care chiar dacă nu sunt mărturisite explicit, totuşi continuă să mineze buna înţelegere dintre oameni. Căutam să identific un reper integrator pentru ceea ce distingeam prin privirea atentă a oraşului, dar îmi era dificil să îl găsesc. Blestemul fragmentării, care urmăreşte specia umană de la inventarea limbajului articulat, părea să nu îmi ofere nicio şansă.

Şi totuşi, odată cu lăsarea întunericului, când umbrele nopţii s-au lăsat peste oraş, am remarcat nenumăratele lumini de pe străzi sau bulevarde şi din casele oamenilor. Pe măsură ce soarele asfinţea, toate detaliile zilei dispăreau oferind imaginea armonioasă a liniilor punctate luminos ce se întretăiau asemenea arterelor ce poartă sânge proaspăt într-un imens organism. În faţa nopţii, toate diferenţele dispăreau oferind o imagine compactă şi armonioasă asemenea stelelor de pe cer. Un fel de constelaţie misterioasă părea să se fi revărsat pe pământ oglindind armonia spaţiilor nesfârşite ale universului.

Iar pe măsură ce orele treceau, iar luminile se stingeau în case, semn al trecerii de la veghe la somn, mă gândeam că această comuniune blândă a odihnei şi visării oferea în fiecare noapte ocazia să se unească laolaltă toţi cei care dintr-o raţiune sau alta se aflau împreună doar prin locuire în acest oraş. Astfel, aveam în faţă viziunea unei singure fiinţe şi a unui singur om prin ale cărui vene circula aceeaşi energie dătătoare de viaţă indiferent de timp, loc, istorie sau orice alt gen de apartenenţă, ce vremelnic ne marchează scurta noastră trecere prin acest mic univers.

Cluj-Napoca
14.03.2014

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: