Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi, Anul XIII (2014), nr. 275 (1-15 aprilie)

foto_Adrian Pop

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BARDA

Dragii mei enoriaşi!

Boala satului.Urmăream zilele acestea la televizor un reportaj din zonele în care inundaţiile au făcut ravagii. Zeci de sate din diferite judeţe au fost afectate, sute de case au fost distruse, mii de hectare de culturi au fost acoperite de apă şi de mâl; oameni şi animale au fost înghiţite de ape! Parcă este un blestem pe ţara noastră, ca an de an, când într-o regiune, când în alta, nenorocirile să nu mai contenească. De fiecare dată statul se străduieşte să dea o mână de ajutor sinistraţilor, se fac apeluri disperate către ceilalţi locuitori ai ţării, se strâng ajutoare, se trimit, se reconstruiesc casele, localităţile, pentru ca în anul următor iar şi iar să auzim de noi cazuri şi necazuri. Unii pun totul pe seama mâniei lui Dumnezeu, care se dezlănţuieşte asupra noastră pe bună dreptate; alţii socotesc drept cauze despăduririle masive şi iraţionale, lipsa digurilor, neglijarea drenării văilor etc.

Nu este de competenţa noastră să analizăm cauzele care generează inundaţiile din aproape fiecare an şi nici felul cum gestionează autorităţile asemenea situaţii. M-aş opri asupra unui aspect mai puţin analizat în presa actuală. Observam în reportajul amintit un fapt revoltător: indiferenţa oamenilor locului, oamenilor aflaţi sub nenorocire. Veniseră într-un sat oarecare de pe Valea Dunării pompieri, jandarmi, soldaţi şi alte categorii de oameni de bine, ba chiar şi localnici din alte sate, să facă diguri improvizate din saci cu nisip, din piatră şi alte materiale. Munciseră ca nişte robi toată noaptea, toată ziua, cu mese mai mult simbolice. Erau nişte oameni epuizaţi, dărâmaţi. Numai dorinţa profundă de a da o mână de ajutor şi a nu lăsa apele să distrugă atâtea bunuri le dădea putere şi imbold să meargă mai departe. La câteva sute de metri de şantierul cu pricina era o cârciumă, la care numeroşi localnici, unii capabili să stoarcă apă din piatră, chefuiau de zor, fără să se sinchisească, fără să le fie ruşine. Reporterul avea curajul să meargă la ei şi să-i întrebe de ce nu dau şi ei o mână de ajutor, fiindcă se apropie momentul când vor apărea puhoaiele, aşa cum se anunţase. Cu seninătate şi neruşinare, cei în cauză răspundeau că lucrul respectiv ar trebui să-l facă cei ce primesc ajutoare sociale, nu ei, ditai „boieri”! Asemenea cazuri revoltătoare au mai fost semnalate şi în anii trecuţi, o dată chiar de premierul de atunci al ţării.

Cazurile semnalate ne vorbesc de o boală grea a satului românesc actual: lipsa spiritului comunitar. Este o pierdere imensă în tradiţia românească. Nu a fost întotdeauna aşa. Satul a fost ca o familie. Toţi locuitorii au fost ca unul, ca o familie. Bucuriile şi necazurile s-au consumat în cadrul comunităţii săteşti şi greul n-a mai fost atât de greu şi durerea n-a mai fost atât de mare. La marile evenimente din viaţa omului participa întreg satul. Până astăzi, în unele sate de munte, mai există vechiul obicei, ca la o nuntă sau la o înmormântare să ducă fiecare familie câte ceva, până se completează necesarul: unii aduc făină, alţii slănină, unii varză, alţii vin sau ţuică, unii vesela, alţii mesele etc. În felul acesta familia în cauză suportă şocul cu multă uşurinţă, iar efortul financiar al acelei familii este foarte mic. Când unul îşi făcea casă, fiecare familie din sat se simţea obligată să dea o mână de ajutor: unul cu carul, altul cu braţele, unul dădea lemne, altul ţiglă, altul piatră, altul băutură pentru meşteri, altul se obliga să asigure una sau mai multe mese pentru lucrători. Fără îndoială, că cel în cauză ţinea minte toată viaţa lui binele ce i se făcea şi ori de câte ori avea prilejul îşi arăta recunoştinţa faţă de cei care îi fuseseră alături când îi plesnise pieptul. Nu mai punem la socoteală cazurile când, în urma dezgheţurilor de primăvară sau a potoapelor, se stricau drumurile din hotarul unui sat. Imediat, oamenii se mobilizau, fiecare venea cu unealta potrivită şi în câteva ceasuri drumurile erau reparate. Toţi erau pentru unul şi unul pentru toţi.

Faptul că mare parte din locuitorii satelor s-au îndreptat spre oraşe, spre industrie, spre o muncă salarizată a constituit primul pas spre alterarea acestor obiceiuri seculare ale satului românesc. Navetismul a îndepărtat pe mulţi de nevoile satului. Au plecat dimineaţa şi au revenit seara în sat, ori peste o perioadă mai îndelungată. Au dispărut animalele de povară, carele şi căruţele. Chiar dacă cineva ar fi vrut să repare un drum, n-a mai avut cu ce şi pentru ce s-o facă! Un salariu sau o pensie au asigurat independenţa financiară a multora de restul comunităţii. Egoismul şi individualismul i-au îndepărtat pe oameni unii de alţii. Diferenţierea materială dintre membrii unei comunităţi săteşti a generat ură, invidie, duşmănie mocnită. Unitatea satului s-a destrămat, iar azi vedem în multe sate nişte locuitori înstrăinaţi unii de alţii. S-au construit case „de vacanţă”, vile şi palate de către nişte venetici, pe care localnicii nici nu ştiu cum îi cheamă sau cine sunt. Uşor-uşor, satul se transformă într-o adunătură de case şi de oameni fără nicio legătură între ei, fără tradiţii şi obiceiuri comune, fără amintiri comune, altfel spus, un altfel de sat, străin de satul tradiţional românesc. E un lucru trist, dureros de trist, care ar trebui să dea de gândit autorităţilor, fiindcă se pierde uşor-uşor o bogăţie spirituală irecuperabilă, care priveşte cultura populară şi civilizaţia rurală românească.

FOTO_AdrianPop_

*

Sfaturi părinteşti. Din cartea Cărarea Împărăţiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:

Mărturia unui sfânt. Sfântul Efrem Sirul, cu mare talent literar, povestea călugărilor cum a ajuns printr-o primejdie la cunoştinţa lui Dumnezeu: „Când eram copil ca de 14 ani, tare mai eram neastâmpărat. Într-o zi m-au trimis părinţii mei într-un oraş, afară din cetate. Ducându-mă, am aflat în cale, pe la mijlocul pădurii, o vacă îngreunată păscând. Era vaca unui sărac. Am luat pietre şi am început a fugări vaca prin pădure; şi atâta am fugărit-o din urmă cu pietre (iar ea era aproape să fete), încât a căzut la pământ, întru cel mai adânc loc al pădurii şi a murit. Lăsând-o moartă mi-am văzut de cale; iar noaptea au mâncat-o fiarele. Am mai întâlnit în pădurea aceea şi pe săracul, stăpânul vacii, umblând s-o găsească; şi m-a întrebat, zicând: „Fiule, nu cumva ai întâlnit o vacă îngreunată prin pădurea asta?” Iar eu nu numai că nu i-am dat răspuns cuviincios, ci şi cu ocările cele mai de pe urmă l-am amărât pe săracul acela. Mi s-a întâmplat că, după o lună de zile, iarăşi m-au trimis părinţii în oraşul acela. Ducându-mă dar, am înnoptat pe cale. Aşa m-au aflat nişte păstori de oi şi au zis către mine: „Frate, unde te duci la vremea asta?” Şi le-am răspuns: „M-au trimis părinţii până în oraşul de lângă cetate şi merg acolo!” Iar ei mi-au zis: „De cu seară este, vino şi dormi la noi, iar mâine dimineaţă te vei duce în calea ta!” Deci, ducându-mă şi rămânând la dânşii, peste noapte au năvălit fiarele în staul şi au împrăştiat turma prin pădure. M-au prins pe mine stăpânii turmei, zicând: „Tu eşti care ai adus tâlharii şi ei au intrat şi au risipit turma oilor noastre!” Iar eu, lepădându-mă şi jurându-mă că n-am nici o pricină în întâmplarea aceasta nu m-au crezut, ci au rămas, zicându-mi: „Tu eşti care ai furat şi ai risipit turma oilor noastre!” Mai pe urmă, m-au legat de coate şi m-au dat eparhului. Iar eparhul a poruncit să mă bage în temniţă, iar slujitorii săi au făcut aşa. În temniţă am aflat doi oameni legaţi, dintre care unul era clevetit pentru ucidere, iar altul pentru preacurvie. Şi am făcut laolaltă în temniţă 40 de zile; iar după 40 de zile a stătut înaintea mea un oarecare tânăr înfricoşat şi mi-a zis cu glas blând: „Efreme, ce faci în temniţa aceasta?” Iar eu am zis către dânsul: „Stăpâne, întru arătarea Ta m-am înfricoşat cu frică mare foarte şi s-a dus puterea de la mine!” Şi a zis tânărul către mine: „Nu te teme, ci spune-mi mie pricina ta!” Deci, am luat puţină îndrăzneală din graiurile sale cele blânde şi am zis către dânsul cu multe lacrimi: „Stăpâne, stăpâne, am fost trimis de părinţii mei la oraşul de lângă cetate şi, înserând pe cale, m-au aflat nişte păstori de oi şi m-au luat să mă găzduiască la dânşii. Iar în noaptea aceea au sărit fiarele în staulul oilor şi au risipit toată turma. Iar stăpânul oilor m-a prins pe mine, zicând că: „Tu eşti care ai adus tâlharii ce au intrat şi au risipit turma oilor noastre!” Aşa m-au legat şi m-au dat stăpânitorului. Şi nu sunt vinovat, Stăpâne, în această pricină, ci m-au clevetit pe mine. Iar el, zâmbind cu faţa, mi-a zis: „Ştiu şi eu că nu eşti vinovat la pricina aceasta, ci eşti clevetit. Dar ştii ce ai făcut mai înainte de asta cu puţine zile? Cum ai alungat cu pietre vaca săracului şi ai omorât-o? Deci, cunoaşte, că nu este nedreptate la Dumnezeu, ci judecăţile Domnului sunt adânc de adânc. Iar pe lângă aceasta vreau să ştii şi tu că şi bărbaţii aceştia, care sunt cu tine în temniţă, sunt nevinovaţi de pricinile cu care s-au pârât şi sunt legaţi. Ci ispiteşte-i pe dânşii şi învaţă-te, că nu în deşert sunt închişi în temniţa aceasta, ca să cunoşti că drept este Domnul şi dreptatea a iubit!” Acestea zicându-mi tânărul ce mi s-a arătat, s-a dus. Iar dacă s-a făcut ziuă, am chemat pe bărbaţii care erau cu mine în temniţă şi am zis către dânşii: „Fraţilor, pentru care pricină sunteţi închişi în temniţa aceasta?” Atunci a zis unul dintre dânşii: „Eu pentru ucidere sunt prins, dar nevinovat sunt în lucrul acesta!” Celălalt încă a zis: „Şi eu pentru preacurvie sunt prins şi nevinovat sunt de lucrul acesta!” Şi am zis către dânşii: „Cu adevărat aşa este; dar aveţi oarece păcate grele, pe care le-aţi făcut voi şi pentru aceea aţi ajuns – cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – ca să fiţi prinşi în învinuirile acestea!” Atunci a zis cel ce pentru ucidere era prins: „Cu adevărat, eu vă voi spune păcatul meu. Mai înainte de acestea cu puţine zile treceam pe podul râului, cel afară din cetate, şi alţi doi oameni, ce veneau în urma mea, şi-au făcut pricină între dânşii unul cu altul şi s-au apucat amândoi la sfadă şi la bătaie şi unul l-a biruit pe celălalt şi l-a aruncat de pe pod în râu şi s-a dus. Iar eu, trecând, puteam să-i dau lui mâna şi să-l scot din râu ca să nu moară. Căci acela, strigând şi rugându-se cu multe lacrimi, ca să-i dau mâna, eu n-am vrut, ci l-am lăsat să se înece. După vreme de un ceas, luptându-se şi neputând să iasă din apă, l-a luat pe el curgerea râului şi a murit; iar eu, stând, priveam la dânsul. Acesta-i păcatul meu; şi ştiu cu deadinsul, că pentru pricina aceasta m-a lăsat Dumnezeu să fiu clevetit şi aruncat în temniţa aceasta, că nu este nedreptate la Dumnezeu!” Iar cel ce era pârât pentru preacurvie a zis: „Să vă spun şi eu păcatul meu. Mai înainte de asta cu doi ani s-a întâmplat că erau doi fraţi ostaşi, având avuţie multă moştenire de la părinţi şi aveau şi o soră văduvă şi încă nu împărţiseră între dânşii averea părintească ca să-i dea şi ei partea cuvenită. Ci fraţii, nevrând să-i dea nimic, căutau pricină asupra ei s-o poată scoate fără moştenire din averea lor cea părintească. Astfel au clevetit amândoi pe sora lor, zicând că a desfrânat şi că au martori, care ştiu lucrul. Iar văduva se jura, zicând că nu e vinovată întru lucrul acesta. Fraţii ei, însă, întărâtându-se să dovedească învinuirea lor, s-au înţeles între dânşii, că vor veni martori, care vor dovedi-o precum că a desfrânat, ca să o scoată fără moştenire din averea părintească. Deci, au venit la mine amândoi fraţii şi m-au rugat, zicând: „Să stai de faţă înaintea surorii noastre şi să mărturiseşti împotriva ei, împreună cu noi, precum că ştii lucrul şi cu adevărat a desfrânat, ca să o putem scoate fără moştenire din averea părinţilor şi-ţi vom da 50 de galbeni!” Iar eu am stătut de faţă împotriva văduvei, cum că ştiu lucrul şi cu adevărat a desfrânat, ceea ce nu era adevărat. Aşa am scos-o pe dânsa din averea părintească fără moştenire. Acesta e păcatul meu, iar pentru preacurvia, pentru care sunt pârât acum şi stau în temniţă nu sunt vinovat! (Va urma.)

foto_AdrianPop_2

*

Lacrima lui Dumnezeu. Una dintre sâmbetele Postului Mare este dedicată uneia dintre cele mai mari minuni săvârşite de către Mântuitorul: învierea lui Lazăr. Doar propria Sa înviere este o minune mai mare decât aceasta. Deşi a săvârşit şi alte minuni similare, precum învierea fiului văduvei din Nain, sau a fiicei lui Iair, Mântuitorul nu a fost atât de impresionat ca în cazul lui Lazăr. Acesta îi fusese bun prieten. Adesea Iisus se retrăgea la Betsaida, satul în care trăia Lazăr şi acolo servea masa, ori rămânea peste noapte. Cu Lazăr purta discuţii îndelungate cu prilejul acestor vizite. Era omul lui de încredere, era un adevărat ucenic al lui. Se împrieteniseră fiindcă împărtăşeau aceleaşi idei, aveau aceleaşi speranţe. Când a fost anunţat de surorile lui Lazăr că acesta a murit, Domnul Iisus a lăcrimat, aşa cum ţin să precizeze Sfintele Evanghelii. Este singura dată, în tot timpul vieţii Sale pământeşti, când Iisus lăcrimează. Nici chiar în timpul torturilor premergătoare răstignirii, nici în timpul răstignirii Mântuitorul nu plânge. Numai când moare Lazăr plânge!

Mântuitorul ştia că Lazăr a murit, putea să-l învie, ştia că-l va învia şi, totuşi, plânge. Prin Lazăr, Iisus vede drama întregului neam omenesc de a fi supus legilor morţii. Vede durerea surorilor lui Lazăr şi se înduioşează. Şi plânge El Însuşi! Moartea nu este creaţia lui Dumnezeu. Ea este doar lipsa vieţii. Ea este efectul. Cauza este păcatul. Ea a intrat în om în urma păcatului strămoşesc, ca o consecinţă a acestui păcat. Dacă n-ar fi fost păcatul neascultării, omul n-ar mai fi murit. Ar fi câştigat viaţa fără de moarte şi tinereţea fără bătrâneţe. N-ar mai fi avut boli, suferinţă, moarte, necazuri şi greutăţi. Ar fi câştigat asemănarea cu Dumnezeu şi ar fi locuit în rai, în apropierea lui Dumnezeu, bucurându-se de toate frumuseţile şi bunătăţile creaţiei divine. Domnul Iisus vedea drama în care omul se zbătea şi înţelegea mai bine ca oricare altul cât de mare a fost pierderea suferită de neamul omenesc. Şi pentru aceasta a lăcrimat!

*

File de jurnal – 23 febr. 1981. „În Bucureşti e frig. De dimineaţă am mers la redacţia revistei „Biserica Ortodoxă Română”. Am aflat că articolul cu Bocetul şi ritualul înmormântării în nordul Judeţului Mehedinţimi l-au băgat în nr. 11-12/1980, cel cu Eufrosin Poteca inedit. Elementuri de metafisicăîn nr. 1-2/1981, iar cel cu Letopiseţul Cantacuzinescîn nr. 3-4/1981. Sumarele sunt deja aprobate de patriarh. Actualul redactor, Alexandru Ioniţă, e foarte amabil […]. La redacţie l-am întâlnit şi pe Petre David. Foarte acru şi ironic. Scoate vicarului patriarhal, Antonie Plămădeală, o culegere de studii. A apărut vol. II din Istoria Bisericii Ortodoxe Românea lui Mircea Păcurariu.

Am vorbit cu Părintele Valeriu Anania, directorul Institutului Biblic. Mi-a relatat despre felul cum l-a cunoscut pe Cristian Popişteanu, redactorul-şef al revistei „Magazin istoric”, cum i-a solicitat acesta un articol cu Dionisie Exiguul (vezi „Magazin istoric”, nr. 2/1981). Mi-a exprimat părerea sa foarte bună despre Părintele Bălaşa. Mi-a povestit câteva episoade din timpul şederii sale în S. U. A., unde va pleca din nou la 1 matie pentru vreo trei luni. Mi-a vorbit despre o nouă piesă a sa de teatru, închinată lui Petru Aron, piesă cu care se va deschide stagiunea la Craiova. Am vorbit apoi despre materialele de la revistă. Având în vedere că anul viitor se împlinesc 100 de ani de când apare revista „Biserica Ortodoxă Română”, i-am propus o bibliografie a revistei. A fost entuziasmat. Mi-a relatat că e şi gândul dumnealui de acum 25 de ani. Mi-a arătat apoi că lucrarea e cap de afiş în planul editorial pe 1982, dar că nu găseşte pe nimeni să se angajeze s-o realizeze. În final, am stabilit ca mâine dimineaţă, la ora 9, să-i dau oferta şi un proiect de sumar, pentru a merge la patriarh să obţină aprobarea şi să-mi dea apoi o comandă fermă pentru a avea siguranţă. A fost cea mai mare bucurie, pe care mi-a făcut-o azi cineva, cu prilejul zilei mele de naştere, azi, când am împlinit 28 de ani. Mulţi înainte, că mai destule de făcut! Am cumpărat un rând de veşminte pentru biserica de la Malovăţ şi un minei pe martie […]”.

*

Gluma Domnului Lăzărescu.Domnul învăţător Lăzărescu venise în Balta de undeva, de departe. Nimeni nu mai ştia de unde, fiindcă majoritatea băltenilor îl pomeniseră la ei în sat. De cum se ridicaseră copăcel, auziseră vorbindu-se la ei în casă despre Domnul Lăzărescu, făcuseră apoi şcoala cu Domnul Lăzărescu, fusese alături de ei şi la bine şi la rău până la adânci bătrâneţe.

Domnul Lăzărescu avea 92 de ani şi o sete de viaţă cum rar întâlneai. El ştia tot şi toate şi oricând găseai la dânsul un sfat înţelept, părintesc. Toţi care-i fuseseră elevi îşi aminteau de exigenţa de care dădea dovadă. Nu treceai clasa uşor la Domnul Lăzărescu. Mai mult, în fiecare an, Domnul Lăzărescu era preşedinte de comisie şi examina pe fiecare candidat cu prilejul examenelor de sfârşit de an sau de absolvire, ca la ancheta de la procuratură. Veneau şi elevi din alte sate să susţină examenele de absolvire tot la Balta şi treceau prin emoţii cumplite. Domnul Lăzărescu nu ştia de rudenie, de intervenţie, de mită sau de altele asemenea. Ştia una şi bună: ştie – trece, nu ştie – nu trece.

Foştii elevi ai Domnului Lăzărescu îşi aminteau, totuşi, cu nostalgie de anii de şcoală, în ciuda durităţii învăţătorului. El ştia să împletească teoria cu practica. Îi învăţa pe copii să facă apicultură, pomicultură, viticultură, grădinărit, zootehnie, ba chiar şi silvicultură. Aveau la dispoziţie grădina şcolii, unde făceau practică, dar mergeau uneori şi în grădinile sătenilor, în pădure. Îi învăţa să practice meserii tradiţionale şi pentru asta se ducea cu ei la cei mai pricepuţi meşteri, ca să vadă în mod practic cum se face tâmplăria, dăogăria, fierăria şi altele. Fetele erau învăţate să coase, să tricoteze, să ţeasă, să gătească. Şcoala Domnului Lăzărescu era o şcoală a învăţăturii şi a muncii, aşa cum învăţase însuşi învăţătorul de la marii pedagogi români ai veacului trecut, precum Dimitrie Gusti, Simeon Mehedinţi şi alţii.

Din şcoala de la Balta, mai bine zis din clasele Domnului Lăzărescu, au ieşit cei mai buni şi mai mulţi intelectuali din zona munţilor Mehedinţiului. Ei au ocupat posturi importante în administraţia şi instituţiile statului din judeţ, dar şi din alte oraşe, ba chiar din capitală. Cei care n-au mai avut posibilitatea să meargă mai departe au devenit buni gospodari şi buni meseriaşi, oameni care şi-au clădit cu mâinile şi priceperea lor situaţii de invidiat în Balta sau în satele din jur.

O mare durere pentru Domnul Lăzărescu a fost în 1950, când a fost dus la Bărăgan. Nu faptul în sine era grav, ci grav i se părea învăţătorului că tocmai unul dintre cei mai slabi elevi ai săi, ajuns peste noapte primar în comună, îl dăduse pe lista celor şapte „chiaburi” din Balta şi fusese ridicat de securitate. Mai târziu, avocatul Sitaru, un alt elev al Domnului Lăzărescu, a scris într-o carte a sa: „cum o fi putut primarul să scrie numele învăţătorului care i-a pus lui creionul în mână şi l-a învăţat să scrie primele litere? ştia bine unde îl trimite şi nimeni nu mai credea că cei plecaţi se vor mai întoarce vreodată la casele lor. Ca un Iuda de altădată acest pui de şarpe l-a vândut!”

Domnul Lăzărescu a stat mulţi ani în Bărăgan, deşi numai chiabur nu a fost vreodată, apoi s-a întors la Balta şi acolo a rămas până la adânci bătrâneţi.

Când era pe pat de moarte, l-a chemat pe Părintele Stelică Zoican să-l spovedească şi să-l împărtăşească. Era senin, liniştit, împăcat cu sine şi cu cei din jur. Nu-l părăsise nici umorul, care-l însoţise toată viaţa. Printre altele, i-a spus preotului: „Părinte, nu-mi pare rău că mor! Trebuia să fie şi asta odată şi odată. Îmi pare rău şi sunt chiar revoltat de un singur lucru: de ce porcul de Bălteanu, prietenul şi consăteanul meu, nu a murit înainte. El e mai mare cu şase ani decât mine şi aşa ne-am înţeles mai demult, că se duce el înainte şi pregăteşte loc şi pentru mine. Acum văd că mă trage pe sfoară şi mă lasă pe mine să mă duc întâi, ca să mă zbat eu în dreapta şi în stânga să rezolv cu repartiţiile, parcă altă treabă n-aş avea. N-a fost om de cuvânt şi asta mă deranjează!”

S-a dus Domnul Lăzărescu pe tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, lăsând în Balta şi în împrejurimi o mulţime de învăţăcei şi ucenici, de oameni care au învăţat ceva de la el şi l-au avut model în viaţă. Domnul Lăzărescu a fost unul dintre marii dascăli pe care i-a avut învăţământul rural românesc din perioada interbelică.

Dumnezeu să te ierte, Domnule Lăzărescu!

*

Folclor din Mehedinţi (XXXVIII). Redăm în cele ce urmează trei cântece culese la 20 iunie 1974 de la Lăschescu Eugenia (născută în 1923), din satul Săliştea Izvernei. Se socotea „poetă populară”:

 


Doină
Când înfrunde frunza-n fag,
Eu ca şarpele mă trag
Şi-n codru verde mă bag
Cu neicuţa ce mi-e drag.
foto_Adrian Pop_1– Codrule, să nu mă spui,
Să nu mă spui nimănui,
C-am stat la umbriţa ta
Multă vreme cu neica!
C-aşa-i dragostea pe lume,
Se leagă de orişicine,
Cum s-a legat şi de mine,
De-am stat, codrule, prin tine.
Şi-am stat la umbră de fag,
Cu cine mi-a fost mai drag:
Fagul verde şi stufos,
Neica tânăr şi frumos!
Codrule, să nu mă spui,
Să nu mă spui nimănui,
C-am să vin şi-n astă vară
Prin tine cu neica iar,
Să petrecem împreună,
Cât mai ţine vremea bună!

Din Izverna-n Severin
Din Izverna-n Severin,
M-aşteaptă neica să vin
O dată pe săptămână,
Să fiu cu el împreună,
Că mi-e neica depărcior,
Să nu-i port aşa mult dor.
Du-te, du-te, doruleţ,
foto_Delia Florea_Cale lungă prin judeţ,
Pe poteci arse de soare,
Către Dunărea cea mare.
Pe loc să nu te opreşti,
Pân’ pe badea îl găseşti.
Şi să-i spui lui neicuţa,
Să iese în calea mea,
Să m-aştepte-n Severin,
C-o sticlă două de vin.
Cu vin dulce roşior,
De pe Dealul Viilor.
Că şi eu vin de la munte,
De la stână cu caş dulce,
Friptură de miel ţurcan,
Că e taic-al meu cioban.
Paşte turma an de an,
Sus pe plai mehedinţean.
Să mă-ntâlnesc cu neica
În toată duminica,
El cu vin, eu cu friptură
Şi-amândoi să ne dăm gură
.

Pe lunca Izvernii
Pe lunca Izvernii-n vale,
Curg pâraiele şiroaie!
În apa lor limpede
foto_Delia Florea_2Spală izvercencele.
Şi spală cămăşi cu flori,
Să le-mbrace-n sărbători,
Când se-ncinge hora mare,
Să placă la orişicare.
Fetele de pe la noi
Joacă-n horă cu flăcăi,
Dar şi la lucru sunt bune,
Nu le-ntrece orişicine,
Bune şi de hore-n sat,
Bune şi de sărutat.
Şi băieţii sunt făloşi,
Nu se lasă mai prejos,
Le e drag şi să muncească,
Le e drag şi să iubească,
Le place să joace hora,
Cu nevestele altora.
Şi le cheamă pe-nserat,
Să iasă la sărutat!”

*

Botez sau bălăcăreală? Mi-a fost dat să văd de curând o invitaţie de botez. Era frumos realizată, cu tehnologie digitală. Când am citit textul, însă, puţin a lipsit să nu fac infarct. Redau textul, ca să îmi înţelegeţi surpriza şi revolta: Sunt un bebe răsfăţat şi voi face prima băiţă oficială în data de… la biserica… La această bălăcăreală vă invit şi pe Dvs. să participaţi, alături de naşii mei… Şi moşii…

Părinţii s-au scuzat că n-au observat. La atelierul la care comandaseră invitaţiile, li se ceruseră doar datele, respectiv numele copilului, ale naşilor şi moşilor, cât şi data botezului. Textele erau realizate deja şi doar erau îmbinate noile date. Nu cred că cei care concepuseră textul respectiv erau creştini ortodocşi. Cred că ori erau sectari, ori atei, care voiau cu orice preţ să-şi bată joc de valorile credinţei noastre. Ca să socoteşti Taina Sfântului Botez „băiţă” şi „bălăcăreală” e cel mai mare dispreţ. Am fost convins că părinţii acelui copil nu aveau decât vina de a nu fi citit mai înainte de a comanda textul cu care urma să-i pricopsească cei de la atelier.

În caz că trebuie să faceţi asemenea invitaţie, vă rog ca pe copiii mei, citiţi textul înainte de a da comanda. Nu vă bateţi joc de religia Dumneavoastră. Dacă nu sunteţi siguri, aveţi telefonul preotului Dvs. Daţi-i telefon fără ezitare. Stabiliţi textul împreună cu dânsul sau întrebaţi-l dacă vreun text mai dubios e bun sau nu. Dumneavoastră plătiţi acele invitaţii şi ca atare aveţi dreptul să acceptaţi sau nu un text, care vă va reprezenta pe Dvs., nu pe cei de la atelier. Personal, dacă aş primi o asemenea invitaţie, aş refuza să oficiez Botezul. Eu oficiez Taina Sfântului Botez, ci nu fac copilului „băiţă” sau „bălăcăreală”. Nu m-aş duce în nici un caz nici la masa de după „bălăcăreală”. Cum să răspund invitaţiei unor părinţi care-şi bat joc de ce e mai sfânt, una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, întemeiată de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos?

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă, am primit câteva ajutoare şi donaţii astfel: Doamna Petruţa Freund din Aschaffenburg (Germania) şi Doamna Oprea Daniela din Pijnacker (Olanda): câte 219 lei; Doamna Trocan Maria din Lugoj (TM), fiică a satului Bârda: 200 lei; Doamna ing. Doina Teşilă din Turnu Severin, fiică a satului Malovăţ: 110 lei; Doamna ing. Aurica Zăuleţ din Turnu Severin, fiică a satului Bârda: 100 lei; Doamna Mocănaşu Elena din Turnu Severin, Doamna Corina Dănescu din Bucureşti şi Doamna Trif Aurelia din Bucureşti: câte 50 lei.

Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

Doamna Alina Bolfă din Colibaşi, fiică a satului Malovăţ (nepoata regretatului Gheorghe Bârnea, zis Mutu) are copilul bolnav de leucemie (cancer de sânge). O şansă pentru copil este transplantul de măduvă. Cheltuielile sunt multe, iar posibilităţile părinţilor destul de mici. A fost solicitată şi parohia noastră să dea o mână de ajutor. Consiliul Parohial al parohiei noastre a hotărât să începem o colectă pentru strângerea de ajutoare pentru acest copil. De început, Consiliul Parohial a însărcinat pe preotul paroh să trimită, prin poştă, mamei copilului 500 de lei, urmând să trimită pe parcurs şi alte sume.

*

Pentru copilul Doamnei Alina Bolfă s-au adunat deja, până la încheierea acestui număr al „Scrisorii pastorale”, peste 400 lei. Dintre cei care s-au remarcat cu sume mai mari, menţionăm: Doamna Pană Elisabeta (Vetuţa) din Bârda şi preotul: câte 100 de lei; Domnul Dima Vasile din Malovăţ şi Domnul Căprioru Florin-Alexandru din Italia, fiu al satului Malovăţ: câte 50 de lei. Colecta continuă.

*

O fiică a satului Bârda, stabilită în Turnu Severin, a donat bisericii din Bârda un set complet de lenjerie foarte frumos lucrată. Donatoarea nu a vrut să-i menţionăm numele, aşa că nu o ştim decât noi şi tot satul. Îi mulţumim. Dumnezeu s-o rsplătească!

*

Publicaţii.În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale, astfel: „Scrisoare pastorală” – 272, în „Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare, 2014, 16-28 febr., ediţie şi on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); „Scrisoare pastorală” – 274, în „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 2014, 11 apr., ediţie şi on-line (http://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.com);

*

  1. Preotul Dvs. a primit invitaţie de la Dacia Revival International Society de a participa la Al XV-lea Congres Dacic, care se va desfăşura la Oradea, în zilele de 18 şi 19 iulie a.c. Congresul are trei secţiuni: I. Dacologia la George Coşbuc; II. Dacii în conştiinţa lumii; III. Anul Brâncoveanu. Invitaţia e tentantă, însă majoritatea cheltuielilor trebuie suportate de către participanţi şi asta ne taie tot elanul. De!

*

  1. Cântăreţul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian, în urma unui examen riguros privind cunoştinţele de limba germană şi aptitudinile muzicale, a fost admis ca membru al corului Universităţii din Tübingen. Corul este specializat pe muzică clasică, dar cântă şi alte genuri de muzică.

*

  1. În cursul lunii mai avem următorul program de slujbe: 3 mai (Malovăţ-Bârda); 4 mai (Bârda); 10 mai (Malovăţ-Bârda); 11 mai (Malovăţ); 17 mai (Malovăţ-Bârda); 18 mai (Bârda); 21 mai (pomeniri, dimineaţa, la Bârda; slujbă la Malovăţ); 24 mai (Malovăţ-Bârda); 25 mai (Malovăţ); 29 mai (slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 31 mai (Malovăţ-Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com

Sfintele Paşti cu sănătate şi bucurii în casa şi în viaţa Dumneavoastră!

foto_DeliaFlorea

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: