ROMÂNI PE MELEAGURI CANADIENE

(fragmente – selecţie făcută de redacţie)

de Lenuţa BURA POP

AcasaAşa cum într-o viaţă de om se întâmplă multe lucruri neprevăzute, mi s-a întâmplat şi mie ca prin anul 2006, pe când aveam vârsta de 69 de ani, să ajung tocmai peste ocean, în oraşul Calgary, din Canada. Fiind pensionară şi pensia fiind mică, am luat exemplul tinerilor şi am plecat la muncă peste hotare. Prin anumite împrejurări, am ajuns şi în familia unei nepoate, care după revoluţia din 1989, asemenea multor tineri din România, a emigrat în Canada. Prin intermediul familiei ei, am cunoscut mai mulţi români de toate vârstele, printre care şi copii. Una dintre cunoştinţele mele din Calgary, de care m-am ataşat sufleteşte foarte mult, a fost domnul Sabău. Un domn de peste optzeci de ani, emigrat de peste treizeci de ani şi cu multă experienţă de viaţă.

Acest domn inimos, pentru a mă ajuta să-mi petrec timpul de şedere pe acele meleaguri mai uşor, m-a introdus într-un grup de seniori români, care se întâlneau o dată pe săptămână într-un parc numit „Devoniam Gardens”, parc care era amenajat la etajul patru al unei clădiri impunătoare, cu multe etaje. Parcul era în aşa fel aranjat şi gospodărit încât aveai senzaţia că te afli într-un loc obişnuit, pe pământ, doar că acesta era acoperit, foarte bine luminat şi aerisit. În tot parcul se puteau admira copăcei şi tufişuri prin care zburau şi ciripeau vrăbiuţe. Mai puteai admira o cascadă din care curgea apa la vale prin pâraie amenajate, pe care din loc în loc erau bazine cu peşti frumos coloraţi, alei cu foarte multe flori, verdeaţă, bănci de odihnă şi un loc de joacă pentru copii.

Pentru că e o plăcere să te plimbi pe acolo, mai ales când afară nu se poate, iar în Canada sunt multe zile de acest fel, parcul este plin de vizitatori de toate vârstele, în orice sezon şi la orice oră a zilei, până seara târziu.

Aici, seniorii români se aşezau în grup la o masă în număr de câte doisprezece, uneori şi mai mulţi, iar din grup făceau parte vârstnici de peste 80 de ani, stabiliţi în Canada de peste 20-30 de ani, dar erau prezenţi şi vârstnici veniţi în vizită la copiii lor, emigraţi după revoluţia din ’89. Stând timp de trei-patru ore la o ceaşcă de cafea sau la o prăjitură foarte dulce, cum se fac în Canada, timp care lor li se părea scurt, îşi depănau multe amintiri, regrete, dureri sufleteşti, dorul de ţară şi dorul de cei rămaşi din familia lor, pe care din neputinţă, cauzată de vârstă, nu-i puteau revedea.

Dintre cei prezenţi, în grup m-a impresionat cel mai tare doamna Diaconescu. Avea 89 de ani şi se deplasa greu, dar şi aşa venea la acele întâlniri, pentru a socializa şi a putea vorbi în limba natală. În Calgary, locuia cu familia fiicei sale. Avea un ginere german, care nu vorbea româneşte, şi un nepot născut în Canada, care vorbea engleza. Cu fiica dumneaei, care era toată ziua plecată, mai putea schimba seara câteva vorbe, dacă aceasta nu venea de la serviciu prea obosită.

Alăturându-mă dumnealor, i-am ascultat, i-am compătimit dintr-un anumit punct de vedere, din altele i-am invidiat.

Se ştie că oamenii în puterea vârstei suportă mai uşor anumite greutăţi, cum este despărţirea de locul natal şi adaptarea pe alte meleaguri, dar copiilor şi vârstnicilor le este foarte greu. Timp de şase ani, cât am stat în Canada, am observat că cel mai greu se adaptează adolescenţii, ei trec prin perioade crunte. Am cunoscut o fetiţă care atunci când a plecat din ţară era în anul întâi de liceu, avea prieteni, colegi de care s-a despărţit foarte greu, iar adaptarea în Canada îi era imposibilă. Din acest motiv, a muncit „la negru”, ca să-şi facă rost de bani şi, în secret faţă de părinţi, şi-a cumpărat bilet de avion ca să se reîntoarcă în ţara ei. Însă nu a reuşit să plece, pentru că fapta ei a fost descoperită de părinţi şi, pentru că era minoră, avea nevoie de însoţitor pentru călătorie.

Copiii mai mici trec mai uşor peste perioada de adaptare, dar le este şi lor greu, plâng mult, nu vor să meargă la şcoală pe motiv că nu sunt bine primiţi de către băştinaşi, le este dor de cei de acasă şi mai ales de bunici, motiv pentru care mereu întreabă de ce ei nu au bunici, aşa cum au mulţi copii din clasa lor. Copiii născuţi acolo nu au nicio problemă, dimpotrivă, când ajung la grădiniţă sau la şcoală, deşi părinţii se străduiesc să-i înveţe limba lor, nu vor s-o vorbească, ci se exprimă doar în limba care se foloseşte în clasă cu colegii.

Am avut ocazia să cunosc mai bine un băieţel, care mi-a povestit multe din suferinţele sale legate de emigrare.

Împreună cu nepoţii mei, făceam multe ieşiri în oraşul Calgary, prin parcuri, malluri şi locuri istorice, dar şi în afara acestuia, prin Munţii Stâncoşi ai Canadei. Aşa întâlneam mulţi români şi aflam cum îşi trăiesc viaţa departe de cuibul lor natal

Pentru viaţa pe care o duc din punct de vedere material românii plecaţi, i-am putea invidia, dar numai ei ştiu câtă durere ascund în sufletul lor, pe care din mândrie nu şi-o exprimă, afli doar atunci când mănânci o pită şi o sare cu ei, după o vorbă din popor.

Pentru că deşi aveam o sarcină cu răspundere mare de îndeplinit acolo unde mă aflam, cea de a ocroti o fetiţă, pe care am luat-o în primire de la vârsta de trei zile şi am avut grijă de ea până când a împlinit şase ani, aveam şi mult timp liber. n acest timp, ca la toţi românii plecaţi din ţară, îmi fugea mereu gândul la locurile natale şi le duceam dorul.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: