Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi – anul XIII (2014), nr. 278 (16-31 mai)

Dragii mei enoriaşi! Hristos a înviat!

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Viaţa lumii. Noi, creştinii, nu credem în ideea de Dumnezeu. Judecătorii, procurorii şi avocaţii slujesc ideea de dreptate, iar filosofii slujesc ideea de înţelepciune. Pentru aceştia, dreptatea şi înţelepciunea sunt numai nişte noţiuni abstracte, care se schimbă în funcţie de vremuri, de locuri şi de oameni. Dreptatea şi înţelepciunea în cazul lor nu se întruchipează într-o persoană anume, nici chiar în ministrul justiţiei sau al culturii. Şi aceşti miniştri slujesc ideile de dreptate şi înţelepiune, fără a pretinde că au cunoscut vreodată pe cuneva care ar fi însăşi dreptatea şi înţelepciunea.

Pentru noi, creştinii, Dumnezeu nu este idee, ci fiinţă. Este o fiinţă vie, creatoare şi conducătoare a lumii văzute şi nevăzute, spirituală, atotprezentă, atotputernică, veşnică, mai presus de lume, de timp şi de spaţiu, bună, dreaptă, înţeleaptă, iubitoare de oameni. Aşa cum ni S-a descoperit în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, Dumnezeu este Unul în fiinţă, dar întreit în persoane: Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci Unul, întreit în persoane. Aceste persoane formează Sfânta Treime. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au atribute comune, cum sunt cele enumerate mai sus, dar şi atribute specifice fiecăreia. Aşa, bunăoară, Dumnezeu-Tatăl este creatorul şi conducătorul lumii, Dumnezeu-Fiul este mântuitorul şi va fi judecătorul lumii, iar Dumnezeu-Sfântul Duh este dătătorul de viaţă şi sfinţitorul lumii. Ne este greu să înţelegem această învăţătură, fiindcă raportăm totul la ceea ce vedem cu ochii noştri trupeşti, pierzând din vedere că Dumnezeu este Duh, nu materie, adică o altă formă de existenţă.

De-a lungul timpului, atât Sfinţii Părinţi, cât şi teologii de tot felul, au încercat să pătrundă adâncurile acestei taine a Sfintei Treimi, dar n-au reuşit s-o facă pe deplin. Nu poţi cuprinde apa mării într-un ibric! S-a recurs la tot felul de asemănări, dar deplin nu s-a putut explica această taină. Sfântul Spiridon al Trimitundei, la Sinodul I ecumenic de la Niceea, arăta tuturor că Sfânta Treime este asemenea unei cărămizi, care e formată din pământ, din apă şi din foc. Mi se pare însă mult mai potrivită pentru înţelegerea noastră asemănarea Sfintei Treimi cu un pom. Pomul este format din trei părţi: rădăcină, tulpină şi coroană. Toate trei părţile acestea formează una: pomul. Fiecare, luată separat, nu mai este pomul în deplinătatea lui. Aceste părţi au atribute comune, cum ar fi faptul că sunt alcătuite din esenţă lemnoasă, dar au şi atribute specifice. Astfel, rădăcina captează din pământ substanţele hrănitoare pentru pom şi-l fixează pe acesta în pământ, tulpina transportă substanţele hrănitoare către coroană şi asigură stabilitatea pomului, iar coroana pregăteşte hrana pomului, zămisleşte şi creşte fructele.

În cultul Bisericii noastre au fost rânduite mai multe sărbători închinate lui Dumnezeu-Fiul (Naşterea, Tăierea Împrejur, Botezul, Întâmpinarea, Învierea, Înălţarea, Schimbarea la Faţă), lui Dumnezeu-Sfântul Duh i-a fost dedicată o sărbătoare (Pogorârea sau Cincizecimea), dar lui Dumnezeu-Tatăl nu I-a fot închinată o sărbătoare propriu-zisă. Există însă o sărbătoare închinată celor trei persoane ale Sfintei Treimi, care este fixată luni, a doua zi după Rusalii, adică la 51 de zile după Înviere.

Dacă despre Dumnezeu-Fiul, adică despre Mântuitorul, avem numeroase prilejuri să vorbim la diferite slujbe, despre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Sfântul Duh avem mai puţine prilejuri. Astăzi mă voi opri, în câteva cuvinte, asupra învăţăturii privind pe Dumnezeu-Sfântul Duh. El este dătătorul de viaţă şi sfinţitorul lumii. Am putea spune că este ca un imens generator de curent electric (hidrocentrală, termocentrală), care produce viaţă şi o transmite tuturor plantelor şi vieţuitoarelor din lume. Atâta vreme cât acestea au viaţă, trăiesc, cresc, se reproduc, îşi dau rodul lor. Când viaţa se retrage din ele, mor. Putem spune că Duhul Sfânt stă la baza materiei vii. Putem să reproducem orice plantă sau vieţuitoare din diferite materiale, dar nu putem să-i dăm viaţă acelei forme. Viaţa a fost şi rămâne o taină a existenţei lumii vii. Viaţa se împărtăşeşte tuturor plantelor, vieţuitoarelor de tot felul şi oamenilor, indiferent de specie. Este o energie care pune în mişcare tot felul de „aparate”, adică de organisme vii. Prin urmare, cu ştirea şi cu voia lui Dumnezeu există fiecare fir de iarbă, fiecare viermişor, cât de mic. În afară de voia şi lucrarea lui Dumnezeu, lumea vie nu există.

A doua latură a lucrării lui Dumnezeu-Sfântul Duh este cea de sfinţitor. Sfinţenia este o altă formă de energie, pe care Dumnezeu o împărtăşeşte atât oamenilor, cât şi naturii. Ea nu are lucrare atât de vastă cum are Viaţa. Sfinţenia se împărtăşeşte de către Dumnezeu – Sfântul Duh lumii ca har. Acesta este o altă formă de energie. El a fost dat Sfinţilor Apostoli la Cincizecime, adică la sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh). Sfinţii Apostoli l-au împărtăşit oamenilor sub forma Sfintelor Taine şi Sfintelor Ierurgii. Ştim că Sfintele Taine sunt în număr de şapte (Sf. Botez, Sf. Mirungere, Sf. Spovedanie, Sf. Împărtăşanie, Sf. Cununie, Sf. Maslu şi Sf. Hirotonie), iar Sfintele ierurgii sunt în număr nelimitat. Amintim aici câteva: sfinţirea apei, a bisericilor, a caselor, a crucilor şi troiţelor, a seminţelor, a steagurilor, diferite molitve şi slujbe. Sfinţii Apostoli n-au fost însă nemuritori pe pământ. Tocmai de aceea, ei au transmis acest har primit de la Dumnezeu episcopilor şi preoţilor, însărcinându-i pe aceştia să le continue misiunea în lume. De două mii de ani, se săvârşeşte lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh în lume prin slujitorii Bisericii întemeiate de Mântuitorul pe cruce şi de Sfântul Duh la Cincizecime. Dacă Viaţa se împărtăşeşte tuturor plantelor şi vieţuitoarelor şi tuturor oamenilor, sfinţenia se împărtăşeşte doar celor ce primesc Sfintele Taine şi Ierurgii.

Aşadar, putem spune că Dumnezeu-Sfântul Duh este viaţa lumii şi sfinţitorul ei.

*

foto_Delia Florea

pr. ARSENIE BOCA

Sfaturi părinteşti. Din cartea Cărarea Împărăţiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:

SOCOTELILE ÎNŢELEPCIUNII CU MOARTEA. Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă, şi a celor de pe fronturi.

Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta, a războaielor, care pe mulţi îi spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi. Luăm ca gând de ajutor în darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători în seamă sau protivnici – dar, totuşi, oameni cumsecade –, abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă. Al doilea gând de ajutor e primirea de mai înainte ca bun, a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu şi, ştiind că nimic nu se întâmplă fară voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit mucenicii, în suferinţe de bunăvoie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mulţi se mântuiesc pe front, decât s-ar fi mântuit acasă.

Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: „Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le ştie”. Pe urmă numai singur Dumnezeu ştie – şi precum ştie şi face – dacă pentru cineva e mai de folos viaţa, sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţa aceasta. Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-înşii să aducă la mântuire pe cei de mântuit. Aşa, bunăoară, cineva, încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei „prieteni” ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cuminte – în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură. Dacă însă îl ştie, că mai târziu va avea o pocăinţă şi mai bună, îl va mai îngădui printre mai multe şi mai grele primejdii, scăpându-l din pericol, căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută –, şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.

Pe cei ce însă n-au statornicie în bine, ci iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când, după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se socotească în vecii fără de sfârşit. Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu cât de câtă pocăinţă. Cei ce trecuţi prin suferinţe au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuire şi alţii, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie. Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu, fără întoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: sau îi pierde în grabă, în chip năprasnic, ca să nu-şi mai înmulţească relele şi aşa, mai uşor să se osândească; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă, sau îndărătnici la sfătuirea şi rugămintea celor buni.

Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor, îngreunându-şi astfel sau chiar pierzându-şi mântuirea şi chemându-i de aceea mai devreme, până nu se schimbă în răutate nerăutatea lor; fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Luişi vrednici, precum scrie: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă şi mergerea lor de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânşii şi i-a aflat Luişi vrednici. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii […]. Iar dacă sunt câte unii răi, fără leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să-şi ia osândă veşnică – precum s-a spus la cele pentru Saul.

*

Plicul cu păcate.Stelică Zoican era preot la Balta. Avea epitrop pe Niţă Urecan. Om de mare ispravă: muncitor, cinstit, corect, credincios, foarte ataşat de biserică. Nu-şi iubea casa şi gospodăria, cum iubea biserica şi o slujea. Ajuta şi la slujbe. El ţinea loc şi de paracliser. Spunea „Miluieşte-mă, Dumnezeule”, „Tatăl nostru” şi Crezul. Lumea din sat îl respecta şi avea încredere în el. Datorită prestigiului său, şi preotul era respectat, chiar dacă era tânăr. Fiecare era convins că dacă Niţă Urecan şi-a pus obrazul la o treabă, apoi treaba aceea va fi dusă la bun sfârşit. Preotul voia să facă reparaţii la biserică, împrejmuiri la curtea bisericii şi la cimitirul satului. Era destul să-i spună lui Moş Niţă, şi acesta pleca din casă în casă, strângea bani, cumpăra materiale, găsea oameni potriviţi şi în scurt timp lucrarea era gata. Nimeni nu ar fi avut curajul să bănuiască măcar că banii au mers în altă parte, şi nu au fost folosiţi în interesul bisericii şi al comunităţii. Moş Niţă era garantul.

Manastirea Casiel_foto_Delia FloreaÎntr-o duminică dimineaţă, când se crăpa de ziuă, Moş Niţă a venit la biserică. Venea întotdeauna cu mult înainte de a veni oamenii şi preotul. Iarna făcea focul, aşa că la începutul slujbei biserica era caldă. În restul timpului găsea el altceva de făcut, pentru ca toate să fie bune şi la locul lor, iar preotul şi credincioşii să fie mulţumiţi. În dimineaţa aceea, când a deschis poarta, a călcat pe un plic. Cineva îl vârâse pe sub poartă. L-a ridicat. Era deschis. În plic era o coală scrisă. Moş Niţă a descuiat biserica, a intrat, s-a închinat la icoane, aşa cum făcea întotdeauna. Fiindcă mai era mult timp până venea lumea, iar focul nu mai trebuia făcut, s-a retras pe un scaun şi a citit scrisoarea găsită. După scris şi după înverşunarea cu care înşira lucrurile, Moş Niţă l-a recunoscut uşor pe autor. Era un vecin al său, cu care avusese o mică neînţelegere pe o bucată de pământ cu oarecare timp în urmă. După ce-a citit scrisoarea, moşul a băgat-o în buzunar şi şi-a văzut de treabă, parcă nimic nu se întâmplase.

A venit preotul, şi credincioşii au umplut biserica. A început slujba. Moş Niţă îşi făcea datoria ca de obicei. Era numai ochi şi urechi, ca toate să meargă strună. Şi au mers. La sfârşitul slujbei, după ce părintele a miruit lumea şi biserica s-a golit, Moş Niţă s-a dus la părintele şi i-a spus: „Părinte, am slujit cu credinţă biserica până acum, v-am ajutat şi pe dumneavoastră cu tot ce am putut, acum vă predau cheile bisericii şi vă rog să-mi îngăduiţi să mă retrag! Găsiţi pe altcineva să-mi ia locul!” Uimit de o aşa cerere, preotul l-a întrebat ce i s-a întâmplat. Bătrânul a scos scrisoarea şi i-a dat-o. „Părinte, vă rog să citiţi scrisoarea aceasta! O găsii azi-dimineaţă, vârâtă sub poartă. De mine vorbeşte. Tot ce spune acolo să ştiţi că este adevărat. Numai că el nu ştie totul. Eu am făcut în tinereţele mele mult mai multe rele decât scrie în scrisoare. Tocmai de aceea, nu mă socotesc vrednic să mai slujesc în biserică!”

Preotul a citit scrisoarea. Câteva propoziţii i-au rămas în amintire până azi: „Părinte, cum îndrăzniţi să ţineţi asemenea hoţi în biserică? Dumneavoastră ştiţi cine a fost banditul de Urecan? Fura vite, le trecea munţii la Herculane şi le vindea acolo…!” Acuzaţiile continuau. Preotul a citit scrisoarea, a cântărit lucrurile şi, cu tact, i-a spus: „Moş Niţă, Domnul Hristos a spus că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Ca atare, dacă ai fost păcătos la tinereţe, dumneata te-ai spovedit de atâtea ori până acum şi ţi-ai spus păcatele. Chiar recunoaşterea lor acum, aici, este o dovadă de căinţă, de sinceritate şi de credinţă. Zici că vecinul cutare a scris scrisoarea, fiindcă s-a certat cu dumneata. Moş Niţă, prefer să am biserica plină de păcătoşi ca dumneata, decât să fac slujba cu sfinţii din icoane, iar oamenii corecţi, cinstiţi şi atât de grijulii precum vecinul dumneata să nu dea nici la Paşti pe la biserică! Nu, moş Niţă, nu-ţi primesc cheile! Rămâi, în continuare, şi slujeşte biserica şi pe Dumnezeu cu acelaşi devotament de care ai dat dovadă până acum!”

A rămas Moş Niţă şi a slujit la biserică încă mulţi ani şi nimeni nu a avut ce-i reproşa.

*

Fumatul. Aveam patru-cinci ani. Din când în când, tăticu venea cu câte un muncitor de la Ferma din Bârda la noi acasă. Lucrau împreună şi, la prânz sau seara, îl chema la noi să mănânce o mâncare caldă, să bea un pahar de vin, mai ales dacă respectivul provenea dintr-un sat mai îndepărtat.

De cele mai multe ori, musafirii erau fumători. Deşi în camera respectivă mă aflam eu, un copil, aprindeau ţigara fără jenă şi fumau. Uneori rămânea la uşa sobei câte o grămăjoară de chiştoace. Tăticu nu fuma, dar nici nu interzicea musafirilor să fumeze. Unii aveau ţigări adevărate, alţii rupeau foi de ziare, scoteau din buzunar un săcuiel cu tutun pisat, luau cu trei degete tutun şi-l aranjau pe colţul de ziar, apoi răsuceau hârtia până rezulta un fel de ţigară. O aprindeau la cărbunii din vatră, apoi începeau să fumeze. Rotocoale de fum negru, gudronat, se răspândeau în odaie şi eu priveam fascinat la oamenii aceia puternici, care scoteau fum pe nas. Când am fost singur acasă, aghiuţă m-a învăţat să nu stau degeaba. Am adunat chiştoacele aruncate în faţa sobei de proaspeţii musafiri, am scos restul de tutun din ele şi mi-am făcut şi eu o nouă ţigară cu o hârtie de ziar. Am aprins-o la sobă, aşa cum văzusem că făceau cei mari, şi apoi am tras fum în piept. M-am înecat şi am tuşit din greu. Abia mi-a trecut. Când a venit mama, s-a apucat să măture. A găsit ţigara mea. Imediat a înţeles despre ce e vorba. M-a luat cu binişorul şi i-am mărturisit adevărul. A stat puţin în cumpănă, apoi mi-a zis: „Nu, mamă, nu aşa se face! Stai că-ţi face mama o ţigară, dacă vrei să fumezi!” A luat o bucată de hârtie, a pus nişte cenuşă pe ea, apoi a răsucit-o şi a făcut-o ţigară. I-a lipit marginea cu puţin scuipat şi mi-a dat-o să… fumez! Bucuros nevoie mare, am tras cu sete din ea… Ce-am păţit…! M-am jurat că-n viaţa mea nu mai bag ţigară în gură şi până acum m-am ţinut de cuvânt. Peste ani, am întrebat-o pe mama: „Mămică, spune-mi drept, nu ţi-a fost frică atunci că mă înec?” Mi-a răspuns ca la spovedanie: „Am avut inima cât purecele de frică, dar am vrut să scot răul din rădăcină! Pentru nimic în lume nu aş fi vrut să te văd fumător! Dacă te-aş fi certat, ai fi fumat în continuare, în ascuns; aşa, am vrut să iei frica pentru totdeauna!” Lecţia mamei a dat roade!

*

Iată-mă şi hoţ! La un parastas din Malovăţ a participat şi o rudă a gazdei dintr-un sat mehedinţean din sudul judeţului. După ce am oficiat slujba, omul a venit şi mi-a spus că preotul din satul lui,,îi jupoaie” pe săteni.,,Locul de veci a ajuns la nouă milioane şi jumătate! Nu-l mai trage inima pe om nici să moară!” Pentru mine era o situaţie delicată. Am încercat să-i explic că preotul nu a fixat singur aceste taxe, ci împreună cu adunarea parohială şi cu consiliul parohial. Omul mi-a tăiat-o scurt: „Părinte, popii sunt nişte hoţi! În limba greacă popă înseamnă hoţ!” Orice explicaţie a mea a rămas fără rezultat.

Cu câtva timp în urmă, un senator al României, Mădălin Voicu, numea preoţii,,o şleahtă de derbedei!” În ultimele luni, într-o parohie de prin Argeş, locuitorii satului blocaseră uşa bisericii şi nu-i mai permiteau preotului să intre în biserică, din cauză că le impusese taxe prea mari. În părţile Moldovei, într-o parohie, preotul şi credincioşii l-au hulit pe ierarhul locului, pentru că le-a impus taxe prea mari. Nu mai vorbesc de cazurile mai vechi. Anul trecut analizam aceste situaţii şi scoteam în evidenţă cauzele care au dus la asemenea stări conflictuale, care fac mare rău Bisericii. De atunci nu mai contenesc represaliile asupra mea! Logica îmi spune aşa: toţi preoţii sunt hoţi/derbedei; eu sunt preot; aşadar, eu sunt hoţ/derbedeu!

Cât am fost copil şi până la vârsta de 16 ani, părinţii mei nu au contenit să mă îndemne să merg la seminar şi să ajung preot. La vremea aceea mulţi preoţi erau în puşcărie, alţii erau dislocaţi, alţii erau fugari în munţi, aşa cum era preotul de la Bobaiţa, satul vecin. Autorităţile nu mai încetau cu profeţiile privind distrugerea apropiată a Bisericii şi a religiei. Inginerul de la Ferma Bârda îi spunea tatălui meu: „Dacă-l dai la seminar, o să vii peste câţiva ani să mă rogi să ţi-l angajez aici la fermă!” Părinţii mei auzeau toate astea şi, totuşi, îmi spuneau: „Ce-i mai frumos pe lume, decât să-I slujeşti lui Dumnezeu şi să fii respectat de lume, aşa cum este respectat Părintele Ionică Sfetcu!” Mă duceau spre Biserică, aşa cum duci mielul la tăiere…! Mă întreb astăzi, dacă părinţii mei ar fi auzit oameni din conducerea ţării spunând că preoţii sunt nişte derbedei, iar oamenii din popor spunând că sunt hoţi, m-ar mai fi îndemnat să urmez această cale?!

*

File de jurnal – 28 febr. 1981.Azi-noapte, la 0,46 am plecat cu acceleratul din Bucureşti. În Gara de Nord era mare aglomeraţie. A fost o furtună puternică. Ningea. Era pericol de înnămeţire a zăpezii pe linii. În gară am văzut-o pe Sofia Vicoveanca, cântăreaţa Bucovinei. După toate aparenţele, cred că are în jur de 25 de ani. Destul de drăguţă, îmbrăcată foarte decent. Un fel de testemel negru îi încadra bine faţa. Palton modest, de culoare închisă; o fustă neagră îi acoperea aproape în întregime cizmele. Avea o geantă la umăr şi o alta, galbenă, mai mare, în mână. A aplecat cu trenul de Suceava. Era însoţită de o fetiţă de 14-15 ani. Cred că dacă ar fi fost singură, aş fi încercat să leg câteva vorbe cu dânsa. Nu ştiu ce i-aş fi spus, însă am o admiraţie deosebită faţă de această artistă, faţă de stilul ei interpretativ. În glasul ei parcă reînvie toţi morţii, toate speranţele şi bucuriile Bucovinei.

Tot în Gara de Nord, am văzut-o şi pe Ecaterina Oproiu, atât de apreciatul critic de artă. Era în compania unei tinere şi a unui tânăr. Privea plebea gării de undeva, de sus, cu pretenţia omului a toate cunoscător, sfidând parcă mizeria vieţii (…).

În sala de aşteptare cl. I, une reuşisem să mă streor şi să-mi găsesc un loc, era o familie de turci sau tătari dobrogeni. Soacra şi fiica l-au lăsat pe iubitul ginere şi soţ lângă bagaje şi s-au reîntors după vreo două ore, schimbate şi iradiind de bucurie. Nefericitul a făcut un tărăboi de toată frumuseţea, dar aceasta nu le-a ştirbit cu nimic femeilor buna dispoziţie. Turcoaica cea mică era foarte drăguţă; cea bătrână avea ceva urât, tulburător, în priviri, ca o pasăre de pradă. Deşi îi despărţeau câteva generaţii de epoca migraţiilor, ochii aceia mai păstrau în ei ceva din [pornirea] pustiitoare.

În tren am avut parte de nişte moldoveni puşi pe şotii, care n-au mai tăcut până la Severin. Probabil că nu ştiau că eu picam de oboseală! Se luminase bine, când am ajuns în autogară la Severin. Era un ger cumplit. Am urcat în autobuzul de Balta-Baia. Şofer era consăteanul meu, Luca Bădiţă. Fiindcă nu apucasem bilet de la casă, m-a luat de mână şi m-a dat jos. Pe câţiva profesori i-a trântit pur şi simplu pe peron, pentru că nu aveau abonamentele vizate. Maşina nu era înărcată la maximum. Se zice că i-ar penaliza pe şoferi cu 5%, dacă ar tăia bilete din autogară. Zeci de oameni pierd ore în şir pe peron în aşteptarea unui bilet. La cele două case sunt cozi interminabile, sufocante. În două ore nu se ştie dacă poţi ajunge la casă. Să mai ai şi „fericirea” ca tocmai atunci să se termine şi biletele! Am circulat pe multe trasee. Mai uşor vii din Bucureşti, Cluj, Timişoara la Severin, decât din Severin până la Bârda. E o sfidare a civilizaţiei ce-o pretindem şi a eticii ce-o promovăm să vezi şoferi cu câteva clase, „dumnezeii autogărilor” trântind şi rupându-le nasturii la haine nefericiţilor pasageri, uneori cadre didactice, oameni cu o anumită pregătire, fără a mai vorbi de nenumăraţii anonimi ai zilei! E absurd dar adevărat să vezi oamnei plângându-şi morţii pe peronul autogării, fiindcă, venind din Botoşani, n-au mai putut să-şi ia bilet pentru Izverna. Masca sub care se ascund toate este criza de benzină… Să fie, oare, adevărata cauză?

Am venit până la Malovăţ cu autobuzul de Malovăţ. Nea Lungu a avut însă voie să taie mai multe bilete din autogară: „Dom’le, legea-i lege, omu-i om!” De la Malovăţ am mers pe jos pană la Bârda”.

*

Folclor din Mehedinţi (XLIX). Redăm în cele ce urmează alt cântec cules la 20 iunie 1974 de la Lăschescu Eugenia (născută în 1923), din satul Săliştea Izvernei. Se socotea,,poetă populară”:

Munţilor cu brazi şi fagi
,,Munţilor cu brazi şi fag
Şi voi, plaiurilor dragi,
De câte ori vă urcam
Şi mereu vă coboram,
Când venea primăvara
Şi-nflorea păduricea!
Că mergeam pe potecuţă,
Alături cu-al meu neicuţă,
El cioban, eu ciobăniţă,
Păşteam turma de oiţă
Pe plaiul cu florile,
Pe munţii cu stâncile.

Am ciobănit zile multe
Cu neicuţa sus la munte
Şi dormeam noaptea la oi,
Fie vânturi, fie ploi,
În coliba de tufoi,
În strunga de bolovani!
Când se iveau zorile,
Ne duceam cu oile
Sus pe plaiuri, jos pe vale
Şi le-adăpam la izvoare.
Şi aşa doineam cu foc,
De opream izvoru-n loc!
Numai Cerna nu s-oprea,
Dar uşor se domolea,

Nici tare nu mai vuia,
Parcă la mine-asculta
Cum îmi trăgănam doina
De dragul lui neicuţa.
Cernă cu izvoare reci,
Multe vezi pe unde treci!
Vezi ciobani şi ciobăniţe
Cu turmele de oiţe,
Ce-şi poartă dorurile
Pe plaiul cu florile.
Tot aşa purtam şi eu
Dragostea lui neica-l meu
Din uliţa satului
Până-n vârful muntelui!

*

Ajutoare şi donaţii.În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare şi donaţii astfel: Doamna dr. Ionescu Mihaela-Aritina din Curtea de Argeş (AG): încă 1.000 de lei; Doamna Usturoi Aurica din Tr. Severin, fiică a satului Malovăţ: 55 de lei; Doamna conf. univ. dr. Ana Sofroni din Brescia (Italia): 50 de lei; Domnul Motreanu Petre din Malovăţ a mai adăugat 50 de lei la contribuţia de cult.

Dumnezeu să le răsplătească!

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare şi donaţii, astfel: Doamna dr. Ionescu Mihaela-Aritina din Curtea de Argeş (AG): încă 1.000 de lei; Doamna conf. univ. dr. Ana Sofroni din Brescia (Italia): 50 de lei. Dumnezeu să le răsplătească!

*

Doamna Ivanovici Florica din Bucureşti, cea care era menţionată în numărul precedent că a donat două icoane bisericii noastre parohiale, a organizat o colectă şi a strâns banii necesari ca să ofere preotului Dvs. o excursie de şase zile în Israel, la Locurile Sfinte. Preotul trebuia doar să-şi facă paşaportul. Erau asigurate drumul, cazarea şi masa. A fost imposibil pentru preot ca să se scuze, să refuze. Salvarea a venit de la avion. Pe motiv că n-a călătorit niciodată cu avionul, a reuşit să scape de o ofertă atât de generoasă. Intenţia Doamnei Ivanovici a fost impresionantă. Dumnezeu să i-o socotească printre faptele sale bune. Preotul ar fi avut prilejul să intre în Cartea recordurilor absolute: pentru un botez – o excursie la Ierusalim. Cei mai lacomi dintre confraţi nu cred că ar fi avut curajul să pretindă o asemenea taxă! Cum vine norocul!

*

În luna mai am donat pâine credincioşilor participanţi la slujbe, astfel: 4 mai (Bârda): 80 de pâini; 11 mai (Malovăţ): 270 de pâini; 17 mai (Bârda): 93 de pâini; 21 mai (Malovăţ): 140 de pâini; 25 mai (Malovăţ): 250 de pâini. Aşadar, în luna mai au fost donate 840 de pâini.

*

Primăriţa comunei noastre, Doamna Vasilica Bazavan, s-a oferit să suporte costul unui autocar, cu care să facem o excursie la Mânăstirea Prislop din Judeţul Hunedoara, unde se află şi mormântul Părintelui Arsenie Boca. Am început înscrierile. Până acum s-au înscris 40 de enoriaşi. Dacă numărul lor va depăşi 50, vom închiria al doilea autocar, dar costul acestuia îl vor suporta toţi participanţii. Ar fi nedrept ca unii să nu plătească nimic, iar alţii să plătească 40-50 de lei.

*

Publicaţii: În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale, astfel: Boala satului, în „Apollon”, an. VIII (2014), nr. 7 (50), iunie, p. 12, ediţie şi on-line (www.revista apollon.ro); Despre Ioan şi despre Ştefan se va vorbi cât va fi lumea lume…, în „Naţiunea”, Bucureşti, 2014, 4 iun. 2014, ediţie on-line (http://www.ziarulnatiunea.ro); Oferta de carte – Iunie, în „Cititor de proză”, 2014, 10 iun., ediţie on-line (http://cititordeproza.ning.com); în „Clipa” (SUA), an. XXIV (2014), 14 iun., ediţie on-line (http://www.clipa.com)

*

Simpozioane. În perioada 19-25 mai, cântăreţul parohiei noastre, Cristian Stănciulescu, a făcut parte din delegaţia Universităţii din Tübingen, care a participat la simpozionul de la Geneva (Elveţia), dedicat problemelor tineretului. Lucrările simpozionului s-au ţinut la sediul Consiliului Mondial al Bisericilor, care a şi organizat simpozionul.

*

Botezuri. În această perioadă, am oficiat Taina Sf. Botez astfel: la 17 mai pentru Bogdan Maria-Antonia, fiica Domnului Bogdan Dragoş Oprişan şi a Doamnei Bogdan Dora, la 25 mai pentru Stănciulescu Bogdan-Andrei, fiul Domnului Stănciulescu Sebastian şi al Doamnei Stănciulescu Florina, iar la 31 mai pentru Buzdugan Maria-Andreea, fiica Domnului Buzdugan Marian şi a Doamnei Tărăbâc Ionica. Să trăiască şi Dumnezeu să-i ocrotească!

*

Program. În cursul lunii iunie avem următorul program de slujbe: 1 iun. (Bârda); 7 iun. (Malovăţ – Bârda); 8 iun. (pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 9 iun. (Malovăţ); 14 iun. (Malovăţ – Bârda); 15 iun. (Bârda); 21 iun. (Malovăţ – Bârda); 22 iun. (Malovăţ); 26 iun. (spovedit şi împărtăşit în Bârda); 27 iun. (spovedit şi împărtăşit în Malovăţ); 28 iun. (Malovăţ – Bârda); 29 iun. (slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăţ, la ora 12.30). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu! Hristos a înviat!

One Response to Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi – anul XIII (2014), nr. 278 (16-31 mai)

  1. Ana Sofroni spune:

    Foaia periodică „Scrisoare pastorală” aduce în casele şi în sufletele noastre lumină şi dreptate, ne întăreşte credinţa şi ne trezeşte sentimente înalte faţă de întreaga creaţie divină. Ea redă veridic suflul vremurilor de azi şi ne dezvăluie trecutul plin de slavă al naţiunii române. Îi suntem foarte recunoscători Părintelui Alexandru Stănciulescu-Bârda pentru osteneala cu care lucrează la editarea ei.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: