ÎN 1982 LA MÎNĂSTIREA DINTR-UN LEMN

de Dan CIACHIR

Mi-au rămas într-un caiet cîteva note din săptămîna petrecută la Mînăstirea dintr-un Lemn la începutul toamnei anului 1982: „9 Septembrie

// Dimineaţa, la Mînăstirea dintr-un Lemn, lîngă biserica mică, printre brazi, slujba pentru ctitori. 15 călugăriţe, preotul şi cîteva femei îngenunchiate în cimitir. Ultima rugăciune şi apoi se cîntă Veşnica pomenire. Slujbă săvîrşită în natură, în cîntec de păsărele, într-o zi luminoasă şi nespus de frumoasă. // Am sosit aici ieri, de hram – Naşterea Maicii Domnului – cu PreaSfinţitul Gherasim şi cu un diacon. La 9.30, cînd am coborît din maşină, era destulă lume în biserica de zid, ridicată de Matei Basarab, în pridvor şi afară. În cea mai mare parte, ţărănci cu basmale şi broboade, femei în vîrstă, însă şi tinere, bărbaţi ale căror chipuri şi port mi-i aminteau pe cei văzuţi în urmă cu douăzeci de ani în vacanţele de vară petrecute la Verbicioaia; tot în Oltenia. Stăteam în strana din stînga, între şase elevi de seminar care cîntau şi se închinau cu evlavie, pătrunşi, serioşi. La sfîrşitul Liturghiei, PreaSfinţitul Gherasim a vorbit cîteva minute, simplu, scurt, făcîndu-se uşor înţeles. Cînd a terminat, din piepturile celor prezenţi au izbucnit cîte-un Săru’ mîna! (femeile) şi cîte un Să trăiţi! (bărbaţii)”.

Era pentru a doua oară cînd PreaSfinţitul Gherasim, pe atunci Arhiereu-vicar cu titlul de Piteşteanu, al Eparhiei Râmnicului şi Argeşului, conduse de episcopul Iosif Gafton, mă invitase la Vâlcea, unde mai fusesem şi în iulie 1982. Am locuit în iulie, tot o săptămînă, în clădirea centrului eparhial, într-o odaie largă, răcoroasă, curată, unde nu pătrundeau zgomotele oraşului. În fiecare zi mergeam pe la cîte o mînăstire cu PreaSfinţitul, care, la plecare, mi-a oferit un exemplar din cartea sa Preotul Radu Şapcă, omul şi epoca sa. Întors la Bucureşti, am reuşit să public o recenzie sau o cronică literară despre volum.

Pe 8 septembrie ’82, după slujbă, am luat masa cu PreaSfinţitul Gherasim şi cu stareţa mînăstirii într-o încăpere din casa domnească, micul palat voievodal început de Brâncoveanu şi terminat de Ştefan Cantacuzino, care servea şi de stăreţie. Era o clădire care se părăginea şi chiar se ruina, necesitînd o restaurare, aceasta însemnînd aprobarea Statului – nu se obţinea uşor – şi bani alocaţi de Episcopie. La sfîrşitul mesei ne-am aşezat în foişorul brîncovenesc cu acoperişul pictat ca un paraclis, apoi PreaSfinţitul şi-a luat rămas-bun şi a plecat la Râmnic. Aveam să locuiesc într-o odaie dintr-un corp de clădire din stînga scării de piatră care lega biserica de zid a mînăstirii de biserica de lemn reconstruită la începutul secolului al XIX-lea pe locul celei ridicate cu vreo trei sute de ani înainte dintr-un singur stejar în scorbura căruia fusese găsită o icoană a Maicii Domnului. În apropierea bisericii, înconjurată de micul cimitir al mînăstirii şi de brazi, existau doi stejari străvîrstnici. Ţin minte o veveriţă grasă, roşcată, mîncăcioasă, sărind dintr-o creangă într-alta cu o nucă în gură.

Mînăstirea avea o incintă vastă, cu mult teren – inclusiv pămînt arabil –, evocînd o Românie de altădată, sentiment indus şi de moara de apă în funcţiune, aşezată în calea unui pîrîu lat curgînd printre arbori, arbuşti şi bălării. Într-o altă latură se găseau grajduri cu vaci de lapte, saivan pentru oi, coteţe de porci, grădină de zarzavat, două sau trei pogoane de porumb cu ştiuleţii încă neculeşi… Dincolo de poarta mînăstirii, spre dreapta, se sfîrşea o pădure, iar în partea opusă începea satul Dezrobiţi, unde erau mulţi ţigani cu copii mici, iar locuitorii, ca în toate localităţile neatinse de industrie, dădeau bună ziua necunoscuţilor.

Era o zi foarte călduroasă – cum a fost în 1982 întreaga lună septembrie –, a treia sau a patra de cînd mă aflam la Dintr-un Lemn, cînd am trecut prin Dezrobiţi, urcînd pe o uliţă prăfuită pentru a ajunge la Mînăstirea Surpatele, aflată la trei kilometri, distanţă care mi s-a părut lungă din cauza zăpuşelii şi a vremii secetoase; prin curţi cocoşii cotcodăceau strident şi lung. Aşezată dincolo de capătul opus al satului, biserica mînăstirii, reconstruită de doamna Marica Brâncoveanu la începutul secolului al XVIII-lea, avea o frumuseţe zveltă de chivot. Împrejur nici ţipenie de om, linişte absolută şi vegetaţie bogată în jurul clopotniţei şi al cîtorva chilii legate printr-un pridvor de piatră. Am intrat în biserică să mă închin şi să caut fresca înfăţişînd Sfînta Treime la Mamvri.

Cînd am ieşit, m-a copleşit mirosul de iarbă grasă, mai puternic decît la Dintr-un Lemn, unde îl simţeam şi pe cel de pănuşă de porumb, verde sau uscată, de coceni, de pămînt răsuflînd spre seară, cînd se întunecă greu… De trei ori pe zi, masa mi se aducea în odaie, de către maica Emanuela, care avea şi ascultarea de ghid; peste cîţiva ani am regăsit-o stareţă. Nu mai văzusem de mult ochiuri de ouă atît de galbene şi de proaspete, prăjite în untura unor bucăţi de carne macră de porc, păstrate foarte fragede. Înaltă cît un cozonac, cu coajă groasă deasupra, pîinea era coaptă în vechiul cuptor cu lemne al mînăstirii.

A doua zi după ce am sosit la Dintr-un Lemn, am rugat-o pe maica stareţă să-mi trimită ceva de citit. Cu vreo doi ani înainte începusem să citesc teologie în chip sistematic. Mă luminase Dumnezeu să o iau de la abecedarul ortodox, adică de la Mărturisirea de credinţă prescurtată, mai simplă şi mai limpede în comparaţie cu ediţia sub formă de întrebări şi răspunsuri din 1952. Aşa am învăţat care sînt principalele dogme ale Bisericii, ce sînt Sfintele Taine, ce sînt ierurgiile… Asta după ce mă poticnisem în două volume de Filocalie, din lectura cărora nu pricepeam mare lucru; era şi un limbaj nou, care se deosebea radical de cel al cărţilor citite pînă atunci. În 1981, un istoric literar cu studii teologice m-a îndemnat să merg şi să cumpăr de la una din librăriile Arhiepiscopiei Bucureştilor cursul de Ascetică şi Mistică al Părintelui Stăniloae, proaspăt apărut şi deghizat sub titlul de Teologia Morală Ortodoxă III. Apoi, urmînd acelaşi sfat, am început să-i citesc pe teologii ruşi din Exil, parte dintre ei scriind în franceză sau fiind traduşi în această limbă.

Stareţa mi-a trimis cîteva texte dactilografiate, legate trainic în pergamoid, care erau totodată mostre de samizdat bisericesc. Provenit din limba rusă, samizdat înseamnă „editat de mine”. În felul acesta au circulat multe cărţi interzise în Uniunea Sovietică. La noi nu am văzut decît un samizdat solitar; îl citea soţia unui actor şi era romanul lui Orwell – fusese difuzat în foileton şi la Radio Europa liberă – Ferma animalelor, în traducere anonimă, dactilografiat, paginile fiind prinse într-un dosar cu şină…

Samizdatul bisericesc, sau mai bine zis călugăresc, aşa cum aveam să constat, era foarte variat şi bogat. Se copiau şi se multiplicau, iniţial la maşină de scris, apoi şi la copiatoare „xerox”, atît texte de Sfinţii Părinţi, cît şi cărţi semnate de teologi contemporani: în 1986 am văzut la Mînăstirea Sinaia o versiune românească onorabilă a lucrării lui Pavel Evdochimov Femeia şi mîntuirea lumii (La femme et le salut du monde) Mai am în casă, tras la xerox şi legat, L’Orthodoxie, tratatul aceluiaşi mare teolog contemporan.

Regimul comunist evita deliberat tipărirea în editura Patriarhiei sau sub egida centrelor eparhiale, care aveau dreptul la un mic număr de titluri, a cărţilor de edificare şi trăire duhovnicească. Fusese imprimat un Pateric românesc, care a trezit murmure între monahi şi călugăriţe întrucît erau cuprinse în paginile sale şi persoane în viaţă, însă Patericul clasic, zis şi „egiptean”, nu mai fusese retipărit din 1930, cînd Gheorghe Racoveanu îl scosese de la Râmnicu-Vâlcea, în versiunea din 1828 a mitropolitului Grigorie IV Dascălul – astăzi aşezat între sfinţi –, într-o superbă limbă românească. M-a uimit de la prima lectură expresivitatea stilistică: la un moment dat – ca să dau un singur exemplu – dracii erau numiţi boierii întunericului. În 1984 mi-am procurat Patericul, xeroxat şi legat, cu suma, destul de mare pentru o carte, de patru sute de lei. Tot în copie circulau în mînăstirile noastre alte două cărţi de căpătîi ale călugărilor pravoslavnici, Lavsaiconul şi Limonariul.

Statul ateu făcuse, totuşi, o excepţie semnificativă, acceptînd tipărirea integrală a Filocaliei. Al doilea paradox major, după prima canonizare de sfinţi români, la mijlocul anilor ’50. Primele patru volume din Filocalie au apărut la Sibiu, între anii 1947-1948, în traducerea Părintelui Stăniloae, ca şi următoarele patru – acestea în tiraje de zece mii de exemplare fiecare –, imprimate între anii 1976-1981 (celelalte patru apărute pînă în 1991 fiind constituite din alte opere ascetice adăugate de traducător).

În 1982 a surprins pe multă lume tipărirea celebrei cărţi a lui Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, la editura unei mitropolii. S-au căutat explicaţii, unii presupunînd că în felul acesta, statul, prin Departamentul Cultelor, a recurs la o supapă de felul celor deschise periodic şi culturii laice. Adevărul era însă cu totul altul şi l-am aflat în anii ’90 de la mitropolitul în a cărui editură eparhială apăruse Urmarea lui Hristos.

Cu un an înainte de editarea acestei cărţi a sosit la reşedinţa înaltului ierarh un director din Departamentul Cultelor în ale cărui atribuţii intrau şi tipăriturile bisericeşti. Directorul a luat masa de seară cu mitropolitul, după care, pe la orele zece seara, s-a dus să se culce în odaia sau apartamentul pentru oaspeţi. Pe la miezul nopţii l-a apucat o durere de dinţi îngrozitoare, gemetele sale răzbătînd pînă în dormitorul gazdei, care, amintindu-şi că are un preot cu ginere stomatolog, l-a trezit din somn cu telefonul. O jumătate de ceas mai tîrziu, medicul deschidea cabinetul policlinicii la care lucra şi-l tămăduia pe pacientul nocturn. A doua zi luau prînzul împreună, în sufrageria reşedinţei eparhiale, ierarhul, directorul şi stomatologul, pe care, la un moment dat, omul ocîrmuirii l-a întrebat:

– Cum aş putea, domnule doctor, să vă întorc binele pe care mi l-aţi făcut?

– Mie în nici un fel – a răspuns stomatologul –, însă socrul meu, preotul, a lucrat vreo douăzeci de ani la traducerea din latină a cărţii lui Toma de Kempis şi mă tem că nu va apuca s-o vadă publicată; merge pe şaptezeci de ani…

– Vă promit că o să apuce!

Şi directorul din Departamentul Cultelor s-a ţinut de cuvînt.

În septembrie 1982 am citit la Dintr-un Lemn, potrivit însemnărilor făcute, un text celebru al Sfîntului Vasile cel Mare, Cuvînt către tineri. Cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni, un studiu despre Sinodul II Ecumenic din anul 381 şi o suită de aforisme patristice, unele de o francheţe sau realism surprinzător, precum acesta: „La bătrîneţe, castitatea nu mai este castitate, ci neputinţă. Mortul nu se încoronează” (Sf. Vasile cel Mare).

Într-una din acele zile petrecute la Mînăstirea Dintr-un Lemn l-am cunoscut pe părintele Paulin Lecca, închinoviat la Arnota, după ce stătuse multă vreme la Frăsinei, unde intrase ca frate în 1940. Auzisem că este autorul unei cărţi în manuscris intitulată Frumosul în opera lui Dostoievski; mi-a spus că îi trimisese un exemplar dactilografiat lui Ion Ianoşi. Cartea avea să apară abia după prăbuşirea fostului regim, urmată de o alta, De la moarte la viaţă, veritabil bildungsroman monahal şi elogiu al călugăriei înţelese ca o chemare autentică şi profundă. Basarabean după trup, părintele Paulin fusese în timpul războiului preot misionar în cîteva sate din Transnistria şi la Odessa. Primise o condamnare la moarte, fără ca sentinţa să fie executată, pentru refuzul de-a îndeplini stagiul militar, incompatibil – în ochii săi – cu preoţia şi cu călugăria.

În amurgul aceleiaşi zile i-am fost prezentat arhimandritului Chesarie Gheorghescu, doctor în Teologie – pe atunci erau foarte puţini – şi exarh al mînăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, care după ieşirea din închisoare, în 1964, fusese timp de un deceniu duhovnic al maicilor de la Dintr-un Lemn. Tocmai se întorsese dintr-o călătorie la Sfintele Locuri. Trimis pe la mijlocul anilor ’50 pentru studii de doctorat la Academia duhovnicească din Zagorsk, în apropiere de Moscova, părintele Chesarie şi-a dat seama că grănicerii sovietici nu cunosc alfabetul latin şi în felul acesta s-a urcat cu paşaportul său pe care scria Republica Populară Română într-un avion cu care a ajuns la Roma, unde a stat cîteva luni. De acolo a plecat la Atena, unde a dat un interviu, într-un cotidian, afirmînd că în România există atît rezistenţă politică, cît şi rezistenţă spirituală. Reîntors în ţară în 1960, a fost imediat arestat, condamnat şi închis.

În iulie ’82, cînd venisem prima oară la Episcopia din Râmnic, am mers, aşa cum spuneam, împreună cu PreaSfinţitul Gherasim la cîteva mînăstiri. Am revăzut Cozia, pe care o ştiam de copil. În 1964, vara, părinţii mei plecînd într-o călătorie în străinătate, m-au trimis într-o tabără pentru elevi aflată la o sută de metri de mînăstire, pe dealul din dreapta şoselei. M-am dus de mai multe ori, singur, în curtea aproape pustie a Coziei, intrînd cu emoţie în biserica răcoroasă, închinîndu-mă, ajungînd apoi în deschizătura dintre ziduri cu privelişte spre Oltul care pe atunci mai curgea cu zgomot, ca în versurile lui Grigore Alexandrescu. În iulie ’82 Oltul avea o silenţiozitate de lac întrucît fusese supus unor lucrări hidrologice. În curtea chinoviei, foarte îngrijită, domnea o linişte răcoroasă, datorită arborilor. Chiliile fuseseră refăcute, iar stăreţia, înaltă cît un etaj, avea ceva radios, văruită într-un alb viu, cu pridvorul plin de muşcate cu flori de un roşu aprins. Stareţ era părintele Gamaliel Vaida, maramureşean după trup, care amenajase în incintă un iaz cu păstrăvi şi o volieră cu fazani. După prăbuşirea fostului regim am aflat de la părintele Gamaliel – era în această vrednicie din anii ’50 – că în 1963 îl cununase la Cozia pe viitorul preşedinte al României Emil Constantinescu. Nu îmi putea trece prin minte în iulie 1982, aşezat la masa din stăreţie cu o dulceaţă de cireşe amare şi un pahar de apă rece dinainte, că acolo – în prezenţa aceluiaşi egumen şi a PreaSfinţitului Gherasim – în anul 1999 va fi amortizat un conflict social acut, episod care a primit numele de Pacea de la Cozia.

Tot de la sfîrşitul anilor ’50 era stareţ al Mînăstirii Frăsinei şi părintele Neonil. Prima dată fusesem la Frăsinei în 1981, cu un poet care locuia la Râmnicu-Vâlcea. Acesta îl cunoştea bine pe fratele Gheorghiţă, fost sanitar, un tînăr smerit şi prietenos ce avea să devină părintele Ghelasie. În anii ’90 a publicat un volum intitulat Memoriile unui isihast – nu am avut curiozitatea să-l citesc –, care, ca şi „turta isihastă”, a stîrnit, pe bună dreptate, reacţiile de dezaprobare ale părintelui Arsenie Papacioc. La Frăsinei, mînăstire ctitorită de Sfîntul Ierarh Calinic, singura din ţară exceptată la Secularizare de Cuza, viaţa călugărească era foarte aspră. Atunci cînd am mers acolo cu PreaSfinţitul Gherasim, masa luată împreună cu stareţul Neonil a fost cît se poate de simplă şi de modestă: cîteva felioare de brînză cu rondele de roşii, borşul de legume la trapeză, două sau trei cutii de sardele deschise în faţa noastră şi mere sau pere ca desert.

Modestă era şi reşedinţa de Arhiereu-vicar de la Râmnic al PreaSfinţitului Gherasim. Episcopia era aproape de centrul oraşului, însă curtea ei întinsă suia pe dealul Capela. Catedrala fusese ridicată de Sfîntul Calinic la mijlocul secolului al XIX-lea; paraclisul din micul palat construit de episcopul Grigore Socoteanu păstra urmele artei brîncoveneşti şi înfăţişa în pictura exterioară filozofii şi sibilele… La o sută de metri mai sus era biserica-bolniţă, veche şi aceasta, iar dincolo de ea se găsea o casă ca dintr-un tîrg de altădată, în care locuia PreaSfinţitul Gherasim. În stînga intrării erau nişte coteţe de păsări şi un porumbar: am văzut de vreo două ori cîţiva porumbei aşezîndu-se pe umerii arhiereului. Acesta avea o odaie de dormit, cu birou, şi sufrageria, cu un bufet masiv de pe vremuri, din lemn de nuc, şi o masă acoperită cu damasc la care am mîncat de mai multe ori.

Pe cînd i-am fost oaspete, de două ori în 1982 şi tot de atîtea ori în 1983, PreaSfinţitul Gherasim avea 68-69 de ani – astăzi merge pe 100 – şi era de-o mobilitate extraordinară. La cei 31-32 de ani ai mei de atunci mi s-a întîmplat să transpir sau să obosesc ţinîndu-mă după el pe panta care duce la biserica-bolniţă de la Cozia, pe potecile de la mînăstirile Turnu şi Scărişoara, ori luînd la rînd paraclisele Mînăstirii Hurez. Ierarhul care se considera cu modestie „călugăr de Pateric” şi care fusese stareţ aproape două decenii, din 1952 pînă în 1970, al mînăstirii Căldăruşani, era un povestitor fermecător, nelipsit de umor. Aflînd că îl citesc şi-l admir pe Nae Ionescu, mi-a povestit cum seria sa de studenţi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, îndată după război, a cumpărat de la văduva profesorului de Filozofie întreaga ediţie, întocmită de abatele Jacques Paul Migne, Patrologiae cursus completus, însumînd 382 de volume grupate în Series graeca şi Series latina. Patriarhul Justinian le-a confiscat-o, aducînd-o în biblioteca Palatului Patriarhal, unde se găseşte şi astăzi.

Legat de adversitatea cu care era tratată Biserica în anii cei mai duri ai regimului comunist, mi-a rămas în minte un episod emblematic. Pe cînd era în primul sau în al doilea an de stăreţie la Căldăruşani, PreaSfinţitul Gherasim l-a însoţit pe Patriarhul Justinian la primăria unui sat din apropiere de Bucureşti pentru a recupera o bucată de pămînt al mînăstirii însuşită în mod abuziv. Cuvîntul primărie dispăruse, înlocuit după model sovietic cu aşa-numitul Sfat Popular. Justinian şi stareţul au intrat, după ce au coborît din maşină, în clădirea Sfatului Popular, unde starostele noii Ocîrmuiri nu a catadicsit nici măcar să-i poftească să se aşeze, purtîndu-se cu insolenţă ostentativă. Cînd Întîistătătorul Bisericii a lovit cu cîrja în podea, strigînd: „Sînt Patriarhul României!”, primarul (preşedintele Sfatului Popular) i-a răspuns: „Ei şi?!”

Mergînd împreună cu PreaSfinţitul Gherasim la Mînăstirea Hurez am cunoscut-o pe maica Mihaela Ghişoiu, proin-stareţa, tratată cu multă deferenţă de stareţa în funcţiune. Sibiancă, maica Mihaela fusese colegă de şcoală cu prezvitera Maria, soţia părintelui Stăniloae, de care a legat-o o strînsă prietenie. Maica Mihaela era o călugăriţă cultivată, cu o memorie fabuloasă şi cu darul povestirii. Fusese stareţă la Hurezi de la sfîrşitul războiului, pe cînd exista în mînăstire un seminar monahal, care avea să se menţină încă o bună bucată de vreme. Tot pe atunci, prin 1947, spunea maica Mihaela, la Mînăstirea Bistriţa din apropiere erau adunate cam şapte sute de suflete: călugăriţe, surori de chinovie, eleve, parte dintre ultimele fiind orfane sau părăsite de părinţi… Pe atunci se coceau zilnic la Bistriţa nouă cuptoare de pîine şi se făceau treizeci de mămăligi în oale mari de tuci… Ultima oară am întîlnit-o pe maica Mihaela, aproape centenară, tot la Hurez, adusă mult de spate, dar tot limpede şi vioaie la minte.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: