Testamentul lui Aristotel

foto_Delia Florea_Biblioteca

(Corpus Aristotelicum)

de George PETROVAI

Actul I
(Dimineaţa vieţii)

Când tinereţea mă-mboldea,
vedeam în om acea fiinţă
ce zeilor porunci le-ar da
de şi-ar schimba vrerea-n putinţă.

Mă deruta adeseori
cu-a sale ifose pieptişe –
zvâcniri de gâză-ntemniţată
în plasa sorţilor furişe.

Dar ca unealtă grăitoare,
n-avea de-a face cât de cât
cu mintea-n dârză căutare –
era biped, şi doar atât!…

Din şcoala platoniciană
am stors cam tot ce se putea,
neadmiţând că lumea-ar fi
doar în Idei cum este ea.

Căci nu poţi omul natural
să ţi-l explici prin omu-n sine,
decât mergând spre infinit
călare pe regresiune,

ca din Ideile-ngheţate
de o eternă plictiseală,
să afli şpilul bramburelii
din lumea noastră-n vâjâială.

Dar cum din gol nu iese plinul
făr’ de impulsul creator,
tot astfel şi mişcarea vine
de la eternul Prim motor.

El, unitar şi neîntins,
cum Binelui îi şade bine,
Divinitatea e in actu
prin faptele-i pe drept divine.

Filosofia, prin urmare,
(în Metafizica o spun)
nu-i la-ndemâna orişicui,
deşi pare un bun comun:

Să afle cauzele prime
ale fiinţei ce prin ea
şi-n ea cu brio fiinţează,
aceasta e menirea sa!

Privind atent la tot ce este
– pământ, viaţă, stele, soare –
un adevăr mi s-a impus
cu forţa logicii primare:

Nimic nu-i la-ntâmplare-n lume
din tot ce ştim şi-n veci n-om şti
(cu toate că-ntâmplarea-i una
cu tainicul efort de-a fi),

ci părţi perfect articulate
într-un gigantic plan divin
sunt cele vii şi cele moarte,
precum şi-acelea care vin…

Cutremurat de măreţia
sublimului fără hotar,
am înţeles cam care-i baiul
cu-al omului perfid calvar,

un paradox de patimi zămislit,
ce liniştea i-o ciuguleşte –
el, vierme pe acest pământ,
buricul lumii se doreşte!

Dar mai ştiam că din ce-i viu
doar omu-i marele rebel,
mereu trudind să-şi schimbe soarta
după un plan croit de el.

Atât e de-omenesc să vrei
prin ne-ncetată adaptare,
încât o viaţă fără scop
se tot usucă până moare.

Dator e omul, aşadar,
faţă de Cel ce l-a făcut,
să tindă la desăvârşirea
primită-n starea de-nceput.

Căci de scrutăm până-n străfunduri
a conduitei vie hartă,
avem dovada cum că omul
cu josnicu-i amic la toartă

şi că progresul din moravuri
se cheam-acea realitate,
în care orice-i cu putinţă
dacă se face ca la carte…

Fiind un fapt adeverit
că legile umane-s şchioape
oricât ar vrea leguitorii
de miez să fie mai aproape,

nu-ncape nici o îndoială
că pentr-un ins echilibrat,
nu ele-s barca de salvare
pe-al vieţii ocean zbuciumat,

– îndeosebi când în năvodul
salubrizării sociale,
doar peştişorii-s pescuiţi,
conform cutumelor tribale –

ci conştiinţa-i prima treaptă
din nelipsita judecare
a făptuirilor cu care
clădim speranţa de răsplată;

iar mai la urmă, după moarte,
vom fi luaţi la puricat
de-acea teribilă instanţă,
ce judecă fără rabat

şi-al cărei verdict impecabil
va fi totuna cu vecia –
o nouă viaţă ne aşteaptă,
ori în canon vom regreta trufia?…

În ce priveşte guvernarea,
vestitele orori nu le-am uitat:
Socrate condamnat la moarte,
Platon de Denys exilat.

Când un tiran respingător
– aşa ca Denys, bunăoară –
din legi face un preş de şters
pentru a sa vrere murdară,

e semn că omu-i în pericol
şi necinstite-s tot atunci
gândirea, crezul, libertatea –
valori ce-s pentru el porunci.

Iar episodul cu Socrate
şi moartea ce i-a fost impusă,
ne-arată că-n democraţie
chiar şi greşeala e distinsă…

(Greşeal-a fost şi nu eroare
a lui Socrate condamnare:
Prima-n morală-i găzduită,
eroarea-n logică-i adânc înfiptă!)

De-acord, de-aceea, sunt cu Platon
cu formele de guvernare –
atâta-s de nedrepte toate,
că binele-i mistificare.

Niciuna dintre cârmuiri
(din ce a fost şi va mai fi)
nu poate egalitarismul
cu libertatea a uni.

Căci statele din astă lume
(chiar filosofii de-ar conduce,
aşa cum Platon şi-a dorit)
toate-s amarnic de caduce,

cu gâtul prins ca într-un cleşte
de-nfloritoare legi perfide –
cruzimea tot mai rafinată
şi egoismul ce sporeşte.

Actul II
(Amiaza vieţii)

Creaţiunea, prin urmare,
de-un plan divin fu precedată,
un plan c-o logică eternă
pentru zidirea-n vrere demarată.

Cum altfel să ne-nchipuim
această armonie colosală
pe care Cosmos o numim,
uimiţi de-a sa-ntocmire ideală?

El este şi va fi mereu
fiul veciei cu vecia-n fire –
un tot ce toate le cuprinde
şi-i mai presus de-a omului gândire…

Văzând ce-i de văzut şi mai departe
în miezul nevăzut dar intuit,
pe drumul nesfârşit al cugetării
cu două adevăruri am pornit.

Întâiul dintre ele stabileşte
raportul efemer-eternitate:
Nu-i omul primul genitor,
ci Absolutul e temei în toate!

Fiind deci omul o fărâmă
din existenţa grandioasă,
înţelepciunea şi-o vădeşte
prin voia sa respectuoasă

în faţa cosmicei Voinţe,
astfel încât a lui cărare
cu stăruinţă să urmeze
divina cale-n veşnică lucrare.

Al doilea adevăr vizează modestia,
căci făr-aşa ceva nu ştii cât eşti de mic…
(Socrate „vrăjitorul” atât o preţuia,
c-adeseori zicea: „Ştiu că nu ştiu nimic”.)

*

După ce planul l-am trasat
– temeinic şi cu socoteală –
un tot unit urma să fie
a Corpusului rânduială,

precum un Cosmos limitat
al spiritului omenesc,
pe care prin noi cunoştinţe
doream să îl îmbogăţesc.

La baza lui am aşezat
acele forme de gândire,
ce-n logică-s fundamentale
pentru a justului plinire.

(O precizare se impune
privind esenţa-n cugetare:
Dacă Socrate-a intuit
noţiunea-i cea mai tare

ca entitate logică,
iar Platon a dezvăluit
că a ideii entitate
e una metafizică,

în formă am încorporat
mai mult de-o simplă entitate –
ea pentru mine-i instrument
al facerii neîncetate.)

Apoi în Corpus am inclus
aproape tot ce am mai scris
în metafizică şi etică,
ştiinţă şi estetică.

De pildă, Fizica-i o carte
atât de antiplatoniciană,
încât pot fi învinuit
c-am conceput-o dintr-o toană.

Ştim însă foarte bine
că una-i lutul şi-alta cerul!
Aşa şi-aici, mi-e prieten Platon,
dar mult mai prieten adevărul…

În Fizica nu urmăresc
o găunoasă confruntare,
schimb de subtile argumente,
doar în sofism la mare căutare.

(De altminteri, vidu-l resping
ca pe-o vizibilă demenţă,
căci, ontologic, el se cheamă
fiinţa în inexistenţă.)

Cum scopul cărţii e mişcarea
fără-ncetare-n existenţă,
m-am străduit să o prezint
ca pe o cosmică esenţă.

Dar eu mişcarea n-o gândesc
ca discontinuu şir de stări,
ci-i necesar ca ea să fie
mereu continuă-n pulsări.

Ori pentru asta e nevoie
(când demonstrezi şi când combaţi)
de instrumente potrivite,
ca şi pe dracu să îl baţi.

Şi-aşa, cu setul înjghebat
de scule întru cugetare
(un trio de principii generale
şi-acel cvartet de cauze plenare),

am arătat că Heraclit e depăşit
cu-a lui suspectă automişcare
şi că-n teleologie-s cauzal,
deci finalismu-l văd ca generare.

Actul III
(Amurgul vieţii)

Acuma când viaţa aproape că s-a scurs
ades mă uit în urmă cu un regret ascuns
şi mă întreb:
Viaţa asta precum o apă curgătoare
într-un pustiu,
prin moarte ea dispare
fără urmă
mai înainte de-a se vărsa în mare?

Nu pot să cred că totul
aicea se sfârşeşte
doar printr-un accident
ce moarte se numeşte,
când Cosmosul nu pierde
nimica niciodată
şi când faţă de vid
natura-i revoltată.

Cum plinul plin rămâne până-n veac
şi până-n veac este-n mişcare,
deşi nu cred în nişte zei de paie,
de-un lucru totuşi sunt încredinţat:

Oricât e moartea de haínă
şi dornică în vieţi să-şi ia tributul,
esenţa omului nu-i aparţine –
de nasul ei e numai lutul!

Deci dacă spiritul uman
parte-i din cel universal
(Acel ce toate le-a făcut
şi dincolo de timp veghează),
din trupul mort când a plecat,
el de îndată-i absorbit
în Prim motorul neclintit…

Deşi de moarte nu mă tem,
căci înţelept e doar acela
ce-n ochi destinul şi-l priveşte,
totuşi,
nu pot tristeţea s-o alung
singurătatea când m-apasă –
singur,
mereu singur,
încât la urmă

moartea-ţi pare
că-i o şalupă de salvare,
care cu grijă te culege
din apele atât de reci
ale singurătăţii planetare.

Închei
cu-această constatare de final:
Acuma-mi este foarte clar
că Universul are-un scop,
dar care nu e necesar,
altminteri
moartea trebuie văzută
ca al vieţii scop hilar!…

(Eu, Stagiritul,
prezentul Testament am întocmit,
pe care după sigilare
şi adecvată ambalare,
în fluviul timpului l-am azvârlit.)

Sighetu Marmaţiei,
martie 2013

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: