Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi anul XIII (2014), nr. 279 (1-15 iunie)

B

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Sfinţenia tăcerii. Am ajuns la Mânăstirea Prislop din judeţul Haţeg. Era într-o zi de miercuri, dar şoseaua care ducea acolo de la Haţeg era aglomerată de tot felul de mijloace de transport pasageri: autocare, autobuze, microbuze, autoturisme de tot felul. Cei aproximativ optsprezece kilometri i-am parcurs destul de greu. Cineva, care fusese şi în noiembrie, când se comemorează ziua decesului Părintelui Arsenie Boca, a spus că în zilele acelea circulaţia maşinilor a fost oprită între Haţeg şi Prislop, pentru a nu se bloca drumul. Peste 40.000 de oameni din toate colţurile ţării au parcurs drumul de 18 kilometri, dus-întors. Era un adevărat furnicar revărsat între cele două localităţi. Am ajuns în parcarea mânăstirii. Câteva terase special amenajate formau parcarea, plus alte spaţii destul de mari. Toate erau aproape pline cu maşini. O scurtă uitătură în parcul de maşini şi am putut număra cel puţin cincisprezece judeţe din care erau autovehicule prezente acolo, fără a le mai socoti pe cele cu numere străine.

Mânăstirea Prislop este una din cele trei ctitorii ale Sfântului Nicodim de la Tismana, fiind construită între anii 1399-1405. Se ştie că Sfântul Nicodim a construit Mânăstirile Vodiţa, Tismana şi Prislopul. Actuala biserică a mânăstirii este renovată, dar neterminată. Este de o simplitate dezarmantă. Câteva clădiri în apropiere te fac să crezi că sunt şi vieţuitori pe acolo. Nu am văzut decât două-trei maici la chioşcurile unde se vindeau iconiţe, cărticele, tot felul de suveniruri religioase. În schimb, toată incinta mânăstirii şi biserica erau ticsite de lume, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni. După ce-şi trăgeau sufletul spunând o rugăciune la biserică sau dând un pomelnic, şirul de pelerini lua în piept suişul muntelui către o destinaţie de toţi ştiută: mormântul Părintelui Arsenie Boca.

Într-un luminiş străjuit de brazi şi fagi se adăposteşte un cimitir de 20-30 de morminte ale vieţuitorilor mânăstirii. Majoritatea sunt morminte de maici. Câte un mormânt bine îngrijit, însemnat cu câte o cruce de lemn, pe care sunt sculptate numele şi anii naşterii şi ai morţii. În partea cea mai înaltă a cimitirului se află un alt mormânt, al Părintelui Arsenie. Nu se deosebeşte prea mult de celelalte. Crucea este tot de lemn, parcă sculptată de aceeaşi mână, numai că este şlefuită de nenumăratele sărutări, atingeri şi mângâieri de fiecare zi ale pelerinilor. Se mai deosebeşte de celelalte morminte prin miile de flori de crin alb, aşezate de jur-împrejur ca un zid protector, prin grămezile de flori aduse de pelerini, pe care două maici se tot chinuie să le aşeze mai departe, ca să nu încurce locul. Deşi era zi de miercuri, adică la jumătatea săptămânii, într-un sezon în care ploile nu mai contenesc de câteva săptămâni, grupul nostru a trebuit să aştepte mai bine de o oră şi jumătate până a ajuns la mormântul Părintelui Arsenie. Era o linişte de mormânt, deşi era mulţime de lume. Fiecare îşi frământa gândurile, îşi rostea rugăciunile, îşi însăila speranţele, îşi ştergea lacrimile. Mulţi, foarte mulţi, plângeau şi udau cu lacrimi crucea mormântului. Poate nici la mormintele celor din familiile lor nu făceau aşa. Acolo era durerea iubirii, dincoace era durerea speranţei. Unii erau veniţi acolo pentru prima dată, alţii mai veniseră de multe ori. Toţi povesteau că ceva s-a schimbat în viaţa lor după un asemenea pelerinaj, că au simţit că le-a fost de folos „întâlnirea” cu „sfântul”.

Aşteptând la rând, alături de ceilalţi pelerini, mă gândeam câte monumente funerare sunt prin cimitirele noastre! Numai în Belu dacă te duci, vei vedea că sunt cavouri şi sculpturi care costă o avere. Se duce lume şi acolo, dar să admire operele de artă, să vorbească despre unul, despre altul dintre cei îngropaţi acolo, fie că e vorba de un scriitor, poet, artist, om politic sau de stat. Poate cineva din familiile acestora mai plânge lângă câte un mormânt, fiindcă-i leagă legături de sânge, ani din viaţă petrecuţi alături. Nimeni nu se duce la acele morminte să se roage, să-şi pună vreo speranţă în ajutorul celor de sub criptă! Părintele Arsenie a trăit în perioada 1910-1989. Pe vremea lui au fost patriarhi mari, precum Miron Cristea (patriarh, prim-ministru, locţiitor regal), Nicodim Munteanu, Justinian Marina, Justin Moisescu, Teoctist Arăpaş; au fost regi, preşedinţi, miniştri; au fost mari mitropoliţi, profesori universitari la facultăţile de teologie, înalţi funcţionari eparhiali, oameni politici şi demnitari de stat. La mormântul nici unuia dintre aceştia nu se face pelerinaj şi poporul nu se roagă lui Dumnezeu, aşa cum se roagă la mormântul Părintelui Arsenie Boca!

I-am văzut şi „palatul” în care a locuit. La o depărtare de aproape 200 metri de mormânt, peste coama muntelui, pe o potecuţă care se strecoară sfioasă pe o dungă de prăpastie, se ajunge la „palat”. Cu mare greutate urci printre nişte rădăcini de copaci până la o grotă săpată în piatra muntelui, nu mai mare decât o cămăruţă. Acolo îşi ducea viaţa. Într-adevăr, judecăţile lui Dumnezeu nu sunt aceleaşi cu ale oamenilor. Duhul Lui suflă unde voieşte şi cele măreţe ale oamenilor devin praf şi pulbere în faţa Lui, iar cele smerite devin lucruri binecuvântate. Se pare, însă, că lui Dumnezeu nu-i plac palatele, nici cei ce locuiesc în palate şi se bucură de toate bunătăţile şi dulceţile lumii acesteia. Dovadă că Părintelui Arsenie, un smerit călugăr hăituit dintr-o închisoare într-alta, i-a dat înţelepciune ca să traducă mai multe volume din Filocalie, să scrie cărţi ziditoare, cum este şi Cărarea împărăţiei, din care publicăm şi noi în „Scrisoare pastorală”, să picteze biserici, precum cea din Drăgănescu (jud. Ilfov), să sculpteze în lemn, să facă proorociri, care s-au împlinit în bună parte, să vindece bolnavi, să împlinească speranţe şi rugăciuni, aşa cum depun mărturie numeroşi creştini care au beneficiat de bunătatea, darul şi rugăciunea lui. Poate, peste o vreme, va fi canonizat şi pe bună dreptate va fi în rândul sfinţilor.

Este necesar să facem aici câteva precizări, ca răspuns la nedumeririle multor credincioşi ai noştri şi nu numai. Părintele Arsenie Boca nu a fost canonizat sfânt până acum. Poate Dumnezeu îl socoteşte printre sfinţii Săi, dar Biserica nu-l poate canoniza decât dacă va împlini câteva condiţii obligatorii. Acestea sunt: să fi trecut cel puţin 50 de ani de la deces; trupul să nu fi putrezit; trupul să degaje un miros frumos, parfumat; la atingerea de trup să se producă minuni, cum ar fi vindecări de bolnavi; poporul să-l socotească sfânt, cu viaţă sfântă, să facă pelerinaje la mormântul lui, să depună mărturie de minuni pe care le-a cunoscut, legate de persoana respectivă, fie când era în viaţă, fie după moarte. Observând aceste condiţii, vedem că de la moartea Părintelui Arsenie nu s-au scurs decât 25 de ani; nu ştim dacă trupul lui a putrezit, dacă degajă miros plăcut şi dacă se săvârşesc minuni la atingerea de ele. Aceasta se va vedea abia în momentul când trupul va fi deshumat. Oricum, despre Părintele Arsenie Boca se va mai vorbi mult de aici înainte!

Dumnezeu să împlinească rugăciunile şi speranţele tuturor celor ce merg în pelerinaj şi înalţă rugăciuni către Dumnezeu la mormântul Părintelui Arsenie!

*

Sfaturi părinteşti. Din cartea Cărarea Împărăţiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:

O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, – atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa. Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. Iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie ca să-i primească Dumnezeu în locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau înainte, scăpând, cu orânduire dumnezeiască, din învelitoarea vieţii celei deşarte.

Unul dintre slujitorii lui Dumnezeu, tânguindu-se de îngustimea vederii şi de strâmtimea credinţei oamenilor, că socotesc numai cele de aici, zice că: „Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să învăţăm a ne lepăda de ea şi să o căutăm pe cea adevărată”.

Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afară de păcat – şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o. De aceea nu ne descurajăm, şi măcar că omul nostru cel dinafară se prăpădeşte, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi. Pentru că suferinţa noastră, uşoară şi de-o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice măsură, o cumpănă veşnică de mărire, ca unora ce n-avem în vedere cele ce se văd, fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice. Noi ştim că, dacă pământeasca noastră locuinţă, în cortul acesta, se desface, avem în ceruri clădire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână. De aceea suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer. Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii, care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi protivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii, în împărăţia vieţii.

*

In memoriam: prof. Marius Buzatu.A plecat dintre noi de mulţi ani, dar malovicenii nu l-au uitat. Şi nu numai ei! Zeci de generaţii de elevi, care i-au trecut prin mână, atât la Malovăţ, cât şi la şcolile pe unde a mai predat, îşi amintesc de dânsul cu tot respectul cuvenit. Era fiul regretatului Preot Stelică Buzatu din Malovăţ. Rămăsese, împreună cu fratele, prof. Ion Buzatu, în casa bunicilor din satul Magheru. Absolvise Facultatea de Litere. Fusese repartizat la Malovăţ şi făcea zilnic naveta între Malovăţ şi Magheru cu bicicleta. Era un bun profesionist. Îşi iubea misiunea de dascăl şi o făcea cu drag, punând suflet în tot ceea ce clădea în sufletul nostru. Dânsul mi-a sădit iubirea de limba şi literatura română, m-a îndemnat şi m-a încurajat ca un părinte să scriu. Discuta cu mine în recreaţii şi-n afara orelor şi-mi deschidea orizonturi noi, cum nimeni altul n-a mai făcut-o. Era frăţos, sufletist, prietenos. „Cu cei buni sunt pâine, cu cei răi sunt câine!” obişnuia să spună adesea. Că a fost pâine a dovedit-o cu prisosinţă cu orice prilej şi mulţi au înfulecat din el; că a fost „câine” cu cineva, nu ştiu să se fi întâmplat aşa ceva vreodată. Orele sale de limba română erau ca o liturghie. Îl urmăreau şi cei mai buni, şi cei mai slabi. Ştia să se facă înţeles şi plăcut în expunere. Nu ieşeai de la ora dumnealui fără lecţie învăţată. Ştia carte şi se străduia să ne transmită şi nouă cât mai mult din cele ce ştia dânsul. Împletea întotdeauna lucrurile serioase cu gluma, cu amintirile hazlii din viaţa sa. Aceasta făcea ca orele dânsului să fie plăcute, frumoase, foarte educative. Era sfios ca o fată mare, manierat, respectuos, gata să-ţi dea un sfat sănătos. Era un om popular, modest în vorbă şi în port. Nimic din morga şi eleganţa Domnului Trandafir. Îşi vizita cu plăcere elevii acasă. De mai multe ori a fost pe la mine la nedeia de la Bârda. A vrut să vadă hora satului şi l-am însoţit acolo. A fost, alături de Domnul diriginte Alexandru Vlad, printre puţinii care m-au încurajat să merg la seminar. Fiind la curent cu încercările mele literare, îndrumându-mi corespondenţa cu „Scânteia pionierului” şi cu alte publicaţii ale vremii, mă sfătuia de multe ori: „Când vei fi mare, să-mi dedici o poezie, aşa cum i-a dedicat Eminescu profesorului său de limba română, Aron Pumnul!” Din păcate, am scris puţin despre dânsul, deşi l-am avut mereu în suflet ca pe cel mai scump inimii mele, ca pe cel mai bun profesor de limba română, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu prin şcolile prin care am trecut. Lecţiile de sinteză de la sfârşitul clasei a opta, menite să fie prezentate la examenele de admitere la liceu, erau superbe. Şi azi îmi amintesc de introducerile unora din ele.

În viaţa personală a fost un om nefericit. Nu a fost căsătorit niciodată. Cred că iubea o fiinţă imaginară, ideală, desăvârşită, căreia nu i-a găsit corespondent în realitate niciodată. Cred că era un romantic rătăcit într-un veac arid. Spunea adesea: „L-am iubit întotdeauna pe Eminescu şi-i ştiu pe de rost majoritatea poeziilor, dar la licenţă nu mi-am luat subiect din Eminescu, ci din Coşbuc! Eminescu e ca o mare, ca un ocean, pe care nu-l poţi cuprinde într-o viaţă, pe când Coşbuc e ca un râu limpede, în care poţi pescui şi cu mâna!” Nici pentru profesorii de la Malovăţ cu care a fost coleg, nu a fost o carte uşor de citit. A fost o enigmă, un singuratic şi un romantic, un visător, un poet, care a evadat din realitate şi a trăit într-o lume a literaturii, a poeziei, a frumuseţilor desăvârşite.

Îmi povesteau mai târziu profesorii de la Malovăţ că Domnul Marius era bolnav, internat în spital. Cineva, dornic de o glumă de prost gust, a dat telefon la şcoala de la Malovăţ şi a spus că Domnul Marius este mort în spital şi că nu vine nimeni să-i ridice trupul de la morgă. Oameni săritori şi buni colegi, profesorii de la Malovăţ, cu mic cu mare, bărbaţi şi femei, au cumpărat coroane, sicriu şi tot ce mai trebuia şi s-au dus cu ele la spital, ca să-l ridice pe „răposatul” lor coleg şi să-i facă ei cele rânduite. Erau îmbrăcaţi în doliu şi plângeau ca pe unul din propria lor familie. La morgă nu l-au găsit. Era undeva, în curtea spitalului, la umbra unui pom, pe o bancă, unde juca table cu cineva, aşteptând ziua următoare, când trebuia să fie externat!

Sufletul Domnului Marius Buzatu avea o frumuseţe rară, asemenea frumuseţilor limbii române. Îi plăcea adesea să recite sau să cânte poezia lui Eminescu, Pe lângă plopii fără soţ…!Cred că în poezia aceea se regăsea pe sine, fiindcă mereu a trecut pe lângă fericire, dar niciodată n-a gustat-o!

Dumnezeu să te ierte, dascăl scump al copilăriei mele!

*

Ţuica scurtă.Stelică era în clasa a şasea. Locuia în satul Coada Cornetului şi şcoala o făcea la Balta. Distanţa de trei kilometri dintre cele două sate o parcurgea zilnic, dimineaţa şi după-amiaza, pe jos.

Fratele mai mare, Constantin, era în armată. În trei ani a venit o singură dată acasă. Pentru acea învoire de câteva zile, părinţii, Ioniţă şi Anica, s-au pregătit cu înfrigurare, cu mult timp înainte. Voiau să organizeze o clacă la tors şi să cheme la ea tot satul, ca să se distreze toată lumea, să se bucure şi fiul lor, milităraşul. Pentru asta, dăduseră lui Victor Pârvănescu, vestitul lăutar al muntelui, o baniţă de grâu drept arvună, ca să vină să cânte la clacă. Pregătiseră cu grijă zece litri de ţuică scurtă de prună, tare ca focul, cum numai palinca ardelenilor mai era. Pentru aceasta, când făcuseră cu cazanul, trăseseră la fiecare fiertură câte un litru de ţuică din primii cinci pentru musafiri mai de seamă, apoi lăsaseră să curgă cât crezuseră ei, ţuică de calitatea a doua, pentru musafiri de duzină. Peţiseră pe Tiţa Tătucu de la Cernavârf şi aceasta urma să vină cu părinţii şi cu părintele Ilie Izverceanu, s-o cunoască şi Constantin cu acest prilej. Nu se puteau face de râs cu ţuică slabă, cu poşircă! Ioniţă Zoican era om vestit în partea muntelui şi nimeni nu trecea prin sat, pe la poarta lui, să nu fie cinstit cu un pahar de ţuică şi o gură de mâncare.

Dimigeana cu cei zece litri de ţuică scurtă au aşezat-o în odaia bună, odaia de musafiri, între sobă şi pat, ca nu cumva s-o lovească cineva şi să se spargă, Doamne, fereşte! Sub pat era sucala cu ţevi şi vârtelniţa, pe care le folosea Anica şi soacra ei, maica Lena, la ţesut, iarna. Ioniţă Zoican a pus în vedere la toţi ai casei să nu se atingă de dimigeana cu ţuică scurtă şi nici să ia cumva din ea, ca să aibă la clacă, atunci când va veni Constantin din armată.

Stelică a început să-i dea târcoale dimigenei încă din primele zile. Avea ţuică destulă în beci, în butoaie, adunată de mai mulţi ani pentru zile albe şi pentru zile negre. Părinţii nu încuiau beciul, ca el să nu poată intra când îi era voia, dar… parcă „fructul” oprit îl atrăgea ca un magnet. Nu trebuia să mişte dimigeana, fiindcă se putea sparge. Trebuia să găsească o soluţie simplă, să poată bea fără să lase urme. Tot căutând în dreapta şi în stânga, a dat de sucala de sub pat. În cutia sucalei a găsit ţevile. Era exact ceea ce căuta. A desfăcut uşor dopul dimigenei, a introdus o ţeavă şi a tras. A înghiţit o gură, două, dar arzimea de pe gât l-a oprit. Era prea tare pentru el! A mâncat repede ce-i lăsaseră părinţii plecaţi undeva în câmp, la cules de porumbi, a luat vitele şi a plecat cu ele la păşune. A doua zi, când a venit de la şcoală, nu era nimeni acasă. Mâncarea îl aştepta pe masă. Ispita era tot mai mare. Ţuica scurtă din dimigeană era tare, ardea pe gât, dar avea ceva care-i plăcea, un gust aparte. S-a dus din nou la dimigeană şi a mai băut două guri. Aşa a urmat multă vreme. Când n-a mai ajuns ţeava, a înnădit două şi chiar trei ţevi şi putea astfel să ajungă până la fundul dimigenei. Ţuica îi făcea o foame de lup. Pofta de mâncare, drumul de şase kilometri zilnic, alergătura de după capre, îl făcuseră să se dezvolte văzând cu ochii. Chiar şi la şcoală ajunsese pe primul loc la trântă. Nu era bătăuş, dar la luptă dreaptă nu-i şedea unul în faţă…!

Iată că a venit şi fratele Constantin din armată. Ioniţă şi Anica Zoican au dat sfoară-n sat şi au invitat toată lumea la clacă la tors de lână. Au venit care mai de care. Gazdele au tăiat vite, au pregătit mâncare bună. A venit şi Tiţa cu părinţii, cătători de casă, împreună cu Părintele Ilie Izverceanu, s-a umplut oborul de lume. Numai Victor Pârvănescu n-a venit cu vioara lui. Luase baniţa de grâu, mâncase şi băuse bine, dar de venit n-a mai venit. Au adus, în schimb, flăcăii satului fluierele şi, în frunte cu celălalt frate al lui Stelică, cu Nicolae, au început să cânte de mama focului.

Ioniţă Zoican s-a dus în odaia bună să desfunde dimigeana, să le dea la toţi ţuică de-a scurtă, aşa cum ştiuse el să facă… Dimigeana, aproape goală! Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Anica nu ştia nimic, Stelică s-a jurat că usturoi n-a mâncat şi nici gura nu-i pute, maica Lena a ţinut una şi bună: n-a umblat şi n-a umblat. Mare comedie! Cine a luat ţuica din dimigeană? Stelică a tras-o pe muica Lena de mânecă şi i-a şoptit la ureche: „Muică Lenă, să spui că mata ai băut ţuica!” „Cum aşa?!” „Să spui mata aşa, s-o iei asupra mata, lasă că-ţi spun eu mai multe mâine!” Bătrâna a înţeles despre ce e vorba. „Bine, muică, bine, o iau asupra mea, mânca-l-ar mama!” Apoi cu voce tare: „Mă, Ioniţă, mă, să ştii, mamă, că eu am băut ţuica!” Bărbatul s-a stăpânit şi n-a zis vorbe rele, iar copilul a venit cu soluţia salvatoare: „Tăticule, mai sunt trei-patru chile de ţuică scurtă în dimigeană! Hai să mai punem peste ea trei-patru de cealaltă şi se face o ţuică bună! Să n-o cerţi nici pe muica, că ştii cât a muncit şi ea toată toamna!”

Aşa a făcut Ioniţă Zoican şi musafirii, după ce au băut bine, s-au pus pe chefuit şi pe joc până s-au revărsat zorile, de-a rămas de pomină claca aceea. Constantin s-a îndrăgostit în acea noapte de Tiţa şi când a terminat armata au făcut nuntă mare şi au trăit fericiţi până la bătrâneţe.

*

File de jurnal- 5 martie 1981.Simpozion de istorie la Timişoara. Cazarea participanţilor la Hotel „Continental”. Am avut camera 411, împreună cu Domnul Vasile T. Ciubăncan, lector la Şcoala Interjudeţeană de Partid din Cluj. Seara am servit masa la restaurantul hotelului, unde era şi spectacolul „Sară bănăţeană”. M-am întreţinut la masă cu Domnul dr. Alexandru Hazgan, medic principal la Spitalul de Psihiatrie din Jebel (TM). Originar din Severin, crescut în Bucureşti, medic vreo 11 ani la Spitalul de Psihiatrie din Poaina Mare (DJ), se transferase de câteva săptămâni la Jebel. Mi-a povestit multe despre nebunie şi nebuni, fără să uite să precizeze mereu că „e cu conştiinţa curată”, fapt care l-a împiedecat să obţină un post în Bucureşti sau Predeal, locurile unde sunt repartizaţi numai nebunii „selecţi” (…).

Deschiderea oficială a simpozionului a avut loc a doua zi, în sala de şedinţe a Casei de Mode. A prezidat Domnul Petre Dănică, prim-secretar al Comitetului Judeţean Timiş. Foarte drăguţ şi spiritual, în trei minute a terminat. A urmat Domnul prof. univ. I. I. Rusu de la Cluj. Având o figură de ţăran bătrân în haine de sărbătoare, Domnul Rusu a prezentat câteva puncte de vedere – cam neclare –, asupra etnogenezei poporului român. Nu admite nici un fond comun traco-latin, ci totul s-a datorat numai „romanizării”. Dacii au învăţat latina, aşa cum şi românii au învăţat maghiara. Aşa, unul dintre români a ajuns chiar ministru de statistică la Viena. Să fim serioşi, problemele sunt mult mai profunde!

Dintre vorbitori, remarc în mod deosebit pe Doamna prof. dr. Cornelia Bodea, care a prezentat atât mesajul şi comunicarea Domnului Ştefan Ştefănescu, directorul Institutului „Nicolae Iorga” din Bucureşti, cât şi comunicarea d-sale despre Eftimie Murgu, cu un deosebit patos patiotic. Restul vorbitorilor (a se vedea programul) n-au prea excelat. Poate şi pentru faptul că problemele abordate îmi erau mie cam străine! Remarc, totuşi, prezenţa masivă a unor cadre de la Academia „Ştefan Gheorghiu”, de la Institutul de Studii Istorice de pe lângă C. C., de la Institutul de Istorie al P. C. R. Am rămas surprins, însă, văzându-i pe majoritatea acestora cu verighete la mâini. Cei care nu aveau, probabil erau divorţaţi sau necăsătoriţi! Seara, la „Crama Bastion”, cântăreaţa ne cânta „Cine iubeşte şi lasă / Dumnezeu să-i dea pedeapsă!”, iar aceşti „atei convinşi” aplaudau frenetic!

La simpozion, în sala Casei de Mode era multă adunătură: profesori de ştiinţe sociale din oraş şi din judeţ, elevi de toate categoriile, activişti, studenţi etc. Cei mai mulţi fuseseră aduşi la comandă, ca să umple sala. Pe parcurs au fugit din sală cea mai mare parte!

La prânz am luat masa la cantina partidului. Am stat lângă Doamna Augusta Anca, preşedinta Comitetului de Cultură Timiş. Foarte cumsecade, absolventă a Academiei „Ştefan Gheorghiu”, împărţind zâmbete şi voie bună în dreapta şi în stânga, bine coafată şi pomădată pentru cei 35-38 de ani ai săi, şi-a făcut cu prisosinţă datoria. După-amiază, secţia de istorie veche şi medie, unde eram şi eu repartizat, şi-a desfăşurat lucrările la sala „Bastion”, iar cea de istorie modernă şi contemporană la Muzeul Banatului. Am vorbit şi eu despre varianta descoperită la Biblioteca Academiei din Bucureşti a „Supplex”-ului. Lumea era foarte plictisită şi grăbită. Fiind cei mai mulţi specialişti în istorie contemporană, materialul meu n-a prea avut mare efect. Am fost, totuşi, felicitat de câţiva de la Arhivele Statului din Timişoara. M-a surprins însă Doamna Bodea, care, după ce m-a felicitat pentru prezentare, mi-a mărturisit că manuscrisul la care făceam eu referire a fost publicat şi de Domnul David Prodan cu mai mulţi ani înainte. Am vorbit apoi mai multe cu dânsa despre Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Tudor Vladimirescu (disputata dilemă Oţetea – Radu Vulpe), despre hotărârea dumneaei de a revizui câteva teze ale istoriografiei noastre. A rămas foarte surprinsă aflând că sunt preot! (Va continua).

*

Folclor din Mehedinţi (L). Redăm în cele ce urmează alte cântece culese la 20 iunie 1974 de la Lăschescu Eugenia (născută în 1923), din satul Săliştea Izvernei. Se socotea „poetă populară”:

Drag mi-era când ciobăneam!
Drag mi-era când ciobăneam,
Lângă neica ce-l iubeam,
Dar acum s-a fudulit,
S-a lăsat de ciobănit.
Neica de fudul ce e,
A dat toate oile.
Nu-i place să le mai mulgă,
Nici să mai doarmă la strungă.
Când era neica cioban,
Aveam brânză an de an;
De când n-am mai ciobănit
Şi brânza s-a isprăvit!
Nici tu, neică, ciobănaş,
Nici eu n-am brânză şi caş;
Nici tu gură de la mine,
Că am să mă las de tine!
Să-mi găsesc alt ciobănaş,
Care-mi dă brânză şi caş!

Mă sculai în zori de zi
Mă sculai în zori de zi
Şi pe munte-n deal suii,
Ca s-ajung pe înserat
Peste Cerna, în Banat.
Pe unde drumul mă poartă,
Să mă mai duc câteodată.
Coborâi din munte-n vale,
Obosită de picioare,
Mă oprii în drumul mare
Şi oftai o dată tare!
Lângă Cerna odihnii
Şi începui a-i vorbi:
– Cerno, ce poţi să-mi mai spui
De pe vârful muntelui?
Cum te-opreşti după baraj,
Ca Bistriţa la Bicaz!
Te opreşti, te domoleşti,
Altă cale îţi croieşti,
Să nu te mai duci cu totul
Spre Tismana şi spre Motru,
Să te faci mai olteană,
Să nu mai fii bănăţeană!
Şi din apa ta curată
Să nu mai beau niciodată!
Mai lasă un izvorel
Să curgă încetinel.
Şi când va curge la vale,
Să strângă pâraie-n cale,
Spre Herculane să meargă,
Să nu mai fie valea seacă!
Iar muntele când l-oi trece,
Să beau şi eu apă rece,
Să nu-ţi uit undele, Cerna,
Cât oi trăi la Izverna!

*

Hora celor duşi.Cunoscutul interpret de muzică populară mehedinţeană, Domnul Petrică Mâţu-Stoian, are în repertoriul său o doină din zona noastră, cu acest titlu. Ea se cântă când „se dă hora de pomană” pentru cei răposaţi. Se joacă o sârbă liniştită, de cât mai multă lume, indiferent de vârstă. În timpul horei, cei din familia răposatului dau de pomană pentru cel dispărut fiecărui participant lumânare cu batistă. Hora în sine este dată de pomană pentru răposat. Este foarte impresionant mesajul său. Iat-o:

Jucaţi, lume, chefuiţi,
De mine vă amintiţi!
Numai cei de sub pământ,
Nu mai văd, nu mai aud!
Săracă tinereţea mea,
S-a cununat cu moartea!

Am fost cândva pe pământ,
Acuma zac în mormânt!
Floare fui, floare trecui
Pe faţa pământului!
Am fost cândva pe pământ,
Acuma zac în mormânt!

În mormânt adânc şi rece,
Nu am cu cine petrece!
Viaţă, viaţă, trecătoare,
Te-ai stins ca o lumânare!
Jucaţi, lume, chiuiţi,
Pe mine mă pomeniţi!”

*

Ajutoare şi donaţii.În această perioadă am primit câteva ajutoare şi donaţii, astfel: Doamna primăriţă Vasilica Bazavan din Malovăţ a donat 1.500 de lei pentru excursia la Mânăstirea Prislop (HD), pe care o vom face în ziua de 25 iunie; Domnul ing. Gheorghe Trocan din Bucureşti, fost ministru, fiu al satului Bârda, şi Doamna Lucreţia Omir din Bucureşti, fiică a satului Malovăţ: câte 200 de lei; Doamna Crăciunescu Valeria din Câmpulung-Moldovenesc (SV), Doamna ing. Melania-Alexandrina Caragioiu din Montreal (Canada), Doamna ec. Aneta Popescu din Bucureşti, fiică a satului Malovăţ, şi Doamna dr. Carmen-Luminiţa Lazăr din Bucureşti, nepoată de frate a regretatului pr. Stelică Buzatu din Malovăţ: câte 100 de lei; Domnişoara Rodica Buzatu din Bucureşti, nepoată de frate a regretatului pr. Stelică Buzatu din Malovăţ: 70 de lei. Domnul Rolea Pantelie din Bârda a mai adăugat 50 de lei la contribuţia de cult, totalizând până acum 165 de lei. Domnul Dumitru Avram, Doamna Cola Emilia din Bârda şi Doamna Borcilă Elena (II) din Malovăţ au achitat câte 50 de lei pentru contribuţia de cult.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale, astfel: „Scrisoare pastorală” – 278,în „Observatorul”, Toronto (Canada), 2014, 6 iun., ediţie şi on-line (http://www.observatorul.com); Plicul cu păcate, în „Naţiunea”, Bucureşti, 2014 iun. 19, ediţie şi on-line (http://www. ziarulnatiunea.ro); Viaţa lumii, în „Omniscop”, Craiova, 2014, 20 iun., ediţie on-line (http://www.omniscop.ro); în „Naţiunea”, Bucureşti, 2014 iun. 24, ediţie şi on-line (http://www. ziarulnatiunea.ro); Postul, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6179 (21/22 iun.), p. 1, 3; Ciudăţenii sectare, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6180 (24 iun.), p. 1, 7; Corabia lui Noe, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6180 (24 iun.), p. 7; Socoteala ţiganului, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6182 (26 iun.), p. 7; Îndemn la învăţătură, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6182 (26 iun.), p. 7; Analfabeţii burjui, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6182 (26 iun.), p. 7; Sabia lui Hristos, în „Apollon”, an. VIII (2014), 8 (iul.), p. 22, ediţie şi on-line (www.revista apollon.ro);

*

Alegeri europarlamentare. Au trecut şi alegerile europarlamentare. Printre cei aleşi pentru a reprezeta ţara noastră la Bruxelles a fost şi Doamna Senator Ecaterina Andronescu, fiică a comunei Malovăţ. Era om potrivit la loc potrivit. După alegeri, însă, lucrurile s-au schimbat. Nu se va mai duce Doamna, ci în locul dânsei va merge un tânăr parlamentar. E de un an în parlamentul ţării şi s-a făcut cunoscut printr-un proiect de lege revoluţionar, care ar putea scoate ţara din criză. E vorba de legea propusă de dânsul privind reducerea TVA-ului la prezervative! Sunt speranţe că şi la Bruxelles va fi tot aşa de activ reprezentantul nostru, încât Europa va avea numai de câştigat! Ca şi noi, de altfel!

*

Botezuri. Înmormântări. În ziua de 7 iun. am oficiat Taina Sfântului Botez pentru Mormodol David-Gabriel, fiul Domnului Mormodol Gigi şi al Doamnei Mormodol Doina-Violeta din Malovăţ, iar în ziua de 15 iunie pentru Mănescu Jaqueline-Annemarie, fiica Domnului Mănescu Constantin şi a Doamnei Flueraşu Antonela din Malovăţ. Să le trăiască! În ziua de 12 iunie am oficiat slujba înmormântării pentru Mănescu Dumitru (84 ani) din Malovăţ. Dumnezeu să-l ierte!

*

În luna iulie avem următorul program de slujbe: 5 iul. (Malovăţ-Bârda); 6 iul. (Malovăţ); 12 iul. (Malovăţ-Bârda); 13 iul. (Bârda); 19 iul. (Malovăţ-Bârda); 20 iul. (pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 26 iul. (Malovăţ-Bârda); 27 iul. (Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

One Response to Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi anul XIII (2014), nr. 279 (1-15 iunie)

  1. Lazar spune:

    amfost acolo in 2008, nu existau inca aceste elemente de „rating”. Parintele asteapta altceva de la noi si… nu a venit inca timpul…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: