AD APERTUM LIBRI

Ad angusta per augusta

de Adrian POP

foto_Delia Florea

Adrian Pop

Intriga romanului Numele trandafirului de Umberto Eco se bazează pe interdicţia accesului la o anumită cunoaştere. Curiozitatea celor care vor să atingă cartea ascunsă are ca preţ însăşi viaţa. Edificiul – biblioteca – turnul abaţiei în care se petrece acţiunea este conceput ca un labirint plin de capcane, în care nu se poate orienta decât iniţiatul-paznic. El conţine comori intelectuale şi artistice, dar este intangibil. Este un fel de seif, gândit nu atât să protejeze valorile cât să le facă inaccesibile profanilor. Ideea care guvernează această bibliotecă este cenzura, nu comunicarea. Planul construcţiei urmăreşte să dezorienteze pe oricine n-ar fi capabil să-i pătrundă tainele, „cheile”, simbolurile. Aspectul însuşi intimidează: „prin poziţia sa de neatins” este o adevărată fortăreaţă „în stare să umple de spaimă pe călătorul care s-ar fi apropiat. Oricum nu voi spune – povesteşte personajul-martor – că ea te-ar face să nutreşti sentimente de bucurie. Mie mi-a provocat spaimă…”

Biblioteca-citadelă, cu intrări ascunse, este concepută de un spirit malefic, neiubitor de lumină, claritate şi mai ales de bucurie. De altfel, cartea oprită, cartea ucigaşă, este tocmai o carte despre râs.

Fără a fi chiar asemenea labirinturi primejdioase, bibliotecile evului mediu erau spaţii închise, cu cărţi „catenate” şi acces extrem de limitat. Nu este mai puţin adevărat că foarte puţini europeni ştiau să citească. Într-o lume dominată de nesiguranţă, primejdii, epidemii, războaie, foamete oamenii trebuiau mai întâi să supravieţuiască şi abia apoi să se instruiască. Despărţite de mari distanţe greu de parcurs, bibliotecile monastice erau mici puncte de lumină pe un continent păduros şi frământat. Conservatoare de scrieri ale antichităţii şi ale creştinătăţii, ele erau şi producătoare de cópii manuscrise şi de lucrări originale care serveau unui număr restrâns de teologi.

Apariţia tiparului, producţia şi comerţul de carte, marile edituri, universităţile, dezvoltarea determinată de viaţa citadină au avut ca urmare apariţia cititorului profan de condiţie nobilă, burgheză sau chiar foarte modestă, de vreme ce în Franţa „Biblioteca albastră”, colecţie populară, a cunoscut un anumit succes. Foile volante, almanahurile, cărţile populare, tot felul de cărticele ieftine pentru sărăcime au obişnuit oamenii cu recursul la text, după secole de cultură orală.

În lucrarea sa Lecturi şi cititori în Franţa vechiului regim, Roger Chartier defineşte cititorii din epoca ce urmează Renaşterii drept: „o lume de semianalfabeţi, nobili mărunţi, burghezi din oraşe, negustori în activitate sau retraşi, care gustă textele învechite, hazlii şi practice, lumea meseriilor orăşeneşti.

Acesta este cel dintâi public al bibliotecii albastre înainte ca avântul negoţului ambulant rural, creşterea alfabetizării şi dispreţul notabililor să facă din ea o lectură proprie claselor populare”[1].

Cititorii europeni formau categorii distincte. Cultura scrisă nu mai era, ca în evul mediu timpuriu, exculsiv apanajul clericilor şi (uneori) al nobililor.

Civilizaţia cărţii este „talonată” de civilizaţia bibliotecii. În oraşe şi chiar în lumea rurală oamenii citesc pamflete pe foi volante, fiţuici, cărticele vesele şi licenţioase, cărţi de rugăciuni, romane de aventuri cavalereşti. Lectura devine în unele clase o practică obişnuită şi chiar mai mult decât atât, de vreme ce în celebra sa carte, Don Quijote (1605-1615), Cervantes o consideră capabilă să contamineze cu ficţiune viaţa reală. Pentru a deveni obiect de parodie, cititul, până la confuzia literarului cu esenţialul, trebuia să fi dobândit anvergură. Pentru ca un european să fie „bolnav” de lectură, lumea cărţii evoluase mult. Pentru Cervantes, biblioteca bravului cavaler din La Mancha devine de-a dreptul nocivă. El intuieşte puterea bibliotecii de a marca o existenţă, de a o captiva şi, eventual, deturna.

Sentimentul că biblioteca poate concentra o putere, percepută ca având un semn pozitiv sau negativ, sporeşte în acest veac al XVII-lea, când lectura are deja o reală pondere socială. Europa este acoperită acum nu de acea plasă rară a bibliotecilor monastice medievale, ci de una mult mai deasă, în care strălucesc biblioteci regale, princiare, ducale, universitare. Pe de altă parte, nu mai este continentul fărâmiţat în state mici, convulsionat de pustiiri. în care strălucesc biblioteci regale, princiare, ducale, universitare. S-au constituit state mari, în care Puterea s-a centralizat. Un cercetător canadian, Gilles Gallichan, observă că în această nouă ordine „Biblioteca reuneşte diversitatea şi oferă o perspectivă din care statul se poate autodefini. Ea poate servi şi ca un instrument al legitimităţii”[2].

În eseul său Bibliothéque et État (Bibliotecă şi Stat), filosoful francez Robert Damien scrie că „Biblioteca poate deveni, pentru cine va şti să înţeleagă miza strategică, argumentul promovării unei noi elite, având la dispoziţie o nouă valoare etică şi politică a gloriei”[3].

Potentaţii şi-au dat seama de puterea cunoaşterii şi de valoarea informaţiei concentrate în biblioteci. Ca şi în vremea Bibliotecii din Alexandria, colecţia de documente poate legitima Puterea şi îi poate oferi un spor de prestigiu. Intelectualii care îndeplinesc funcţii de bibliotecari ai regilor şi principilor realizează, cum spune Gilles Gallichan, „importanţa strategică a bibliotecii în cultura politică şi în viaţa socială şi intelectuală”.

Şi pentru intelectualii români din secolul al XVIII-lea, accesul nelimitat la colecţiile de carte ale marilor biblioteci europene a avut un rol decisiv în formarea personalităţii. Astfel, Gheorghe Şincai, trimis la Roma la Colegiul de Propaganda Fide să studieze filosofia şi teologia, primeşte permisiunea de a consulta colecţiile secrete ale Vaticanului, având „facultatea de a citi orice carte şi de a cerceta orice bibliotecă”. În calitate de custode al bibliotecii colegiului, el avea dreptul, acordat de nunţiul papal, Grampi, de la Viena, „de a ceti toate cărţile oprite de orice fel ale autorilor damnaţi şi chiar eretici, pe care să le ţie în secret şi sub cheie ca să nu ajungă în mâinile altora şi acest lucru i l-a permis cât va trăi”[4].

Europa se sustrage treptat tutelei intelectuale a Bisericii. Secolul al XVIII-lea aduce schimbări şi mai mari. Iluminismul, Enciclopedia, cercetarea ştiinţifică, învăţământul, evoluţia economică, totul concură la configurarea altor mentalităţi. Există încă foarte mulţi europeni analfabeţi, dar şi foarte mulţi oameni familiarizaţi cu lectura. Din categoriile sociale altădată fără speranţe, mulţi tineri vor şi pot să parvină. Revoluţia franceză din 1798 impune ideea de cetăţean. Până atunci, regii aveau numai supuşi. Diferenţele sociale deveniseră de nesuportat şi autoritatea regală se erodase. Cetăţeanul, eliberat de revoluţie, emancipat prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, revendica o cu totul altă condiţie. Secolul al XIX-lea va vedea aşadar apărând şi câştigând teren spaţiile publice. Până atunci, spaţiile publice fuseseră numai pieţele, în care supusul putea asista la o execuţie, unde i se aduceau la cunoştinţă ordinele Puterii şi unde se putea distra privind saltimbancii. La teatru avea acces la galerie. Îmbogăţindu-se, burghezia va ocupa stalurile şi uneori va închiria şi lojile. Era prea puţin.

Secolul al XIX-lea dezvoltă spaţiile publice – noi repere în geografia oraşelor, apar grădinile publice, muzeele, bibliotecile publice. Europeanul de rând are acum acces la cultură şi loisir. Pe măsura democratizării societăţii, nu fără tensiuni şi reculuri, pe măsura creşterii procentului de cetăţeni alfabetizaţi, de şcoli şi de instituţii de cultură, se dezvoltă şi lectura publică.

Biblioteca a ajutat şi ajută cetăţenii să-şi găsească locuri de muncă, de ţinând şi ţinând la zi informaţii despre piaţa muncii în oraş şi organizând săptămânal consultaţii pentru cei care caută de lucru, oameni pe care îi pune în legătură cu ofertanţii şi cărora le pune la dispoziţie informaţii. Există servicii pentru nevăzători şi alte persoane cu deficienţe. Cu colaborarea primăriei a fost conceput un program de promovare a lecturii destinat celor fără locuinţă, analfabeţilor, copiilor străzii. S-au instituit premii pentru activitatea deosebită în promovarea lecturii publice.

În Franţa, unde în secolul XX s-au dezvoltat politici culturale bine articulate, în cadrul cărora bibliotecile au jucat un rol dintre cele mai importante, se consideră, de asemenea, că scopul cărţii este nu numai acela de a oferi o formă de loisir, ci şi, după cum susţine Brigitte Richter, „acela de a invita publicul să progreseze, pe de o parte prin cunoaştere şi pe de altă parte prin împlinirea personală”[5].

În Suedia, Consiliul Naţional al Culturii a definit rolul bibliotecilor astfel: „Bibliotecile publice reprezintă unul din elementele fundamentale din educaţia adulţilor, din viaţa şi politica lor. Ele ocupă o poziţie-cheie în viaţa culturală locală, stimulând lectura; oferind acces la informaţie, servind ca loc de întâlnire pentru toţi şi constituind o sursă la fel de importantă ca toate celelalte surse de educaţie, la toate nivelurile. În acest fel bibliotecile publice contribuie la garantarea libertăţii cuvântului, libertăţii de opinie şi furnizării de informaţii”.

În 1992-1994 în această ţară, Asociaţia Bibliotecarilor a organizat o campanie naţională care a obligat autorităţile să se implice în rezolvarea crizei bibliotecilor. Campania, sub deviza „Biblioteca este a dumneavoastră”, a sensibilizat şi opinia publică, în ideea: „acesta este dreptul dumneavoastră civil! Luptaţi pentru el!”

Deschiderea bibliotecii – care nu mai este numai princiară, regală, conventuală sau universitară, un fel de bibliotecă-muzeu, admirabilă dar inhibantă – către marele public, democratizarea ei totală în secolul XX, schimbă şi concepţia arhitectului. Se renunţă la monumentalitate şi ornament, iar pe primul plan trece funcţionalitatea. Ceea ce nu înseamnă deloc neglijarea esteticului, ci numai transformarea criteriilor frumosului. Este abandonată structura construcţiei cu săli de lectură monumentale, în favoarea sălilor mici, specializate. Spaţiile interioare devin mai intime, mai confortabile, mai puţin solemne. Biblioteca publică oferă, în concepţia arhitectului de azi, o ambianţă mai caldă, mai luminoasă, mai primitoare. Se amenajează spaţii de odihnă, colţuri mai retrase, cabinete specializate.

Bibliotecile sunt gândite să atragă, să reţină, să incite să fie folosite, nu să fie admirate în sine. Aerisite şi încălzite convenabil, ele permit o anume libertate de mişcare şi alegere. Mobilierul adecvat fiecărui spaţiu este şi el conceput spre a fi cât mai funcţional şi mai comod, construit pe măsura umană.

Situată pe cât posibil în centrul aşezărilor urbane sau rurale, biblioteca devine casa tuturor, consilierul, centrul de informare, prelungirea locului de muncă şi al locuinţei familiale.

Deschiderea extraordinară a bibliotecii n-a avut numai această direcţie, a accesului tuturor categoriilor de utilizatori reali şi potenţiali.

Revoluţia produsă de tehnologiile informatice a dat naştere ideii de „bibliotecă virtuală”. Prin aceasta se înţelege biblioteca totală, în care este inclusă întreaga informaţie a ceea ce am putea numi „infosfera”. Biblioteca electronică, servită de reţelele de telecomunicaţii, aceasta ar fi un creier universal, un tezaur al cunoaşterii, la care accesul şi comunicarea se pot face de la distanţă. Este biblioteca în care spaţiul şi timpul sunt, într-un fel, abolite sau în orice caz altfel relaţionate faţă de utilizator[6]. Desigur, ea presupune dotarea tehnică şi stăpânirea procedurilor, dar pentru generaţiile tinere, familiarizate oarecum „spontan” cu universul electronic, nu există asemenea probleme. Definită ca „bibliotecă alcătuită din zeci şi sute de colecţii de date electronice interconectate prin reţele”, această bibliotecă globală nu este o ficţiune, ci o realitate în evoluţie. De la biblioteca-labirint la biblioteca-reţea, de la accesul refuzat la accesul la domiciliu, aventura lecturii a fost o expresie a aventurii/devenirii umanităţii, fiind în acelaşi timp o cauză şi un efect al acesteia.

Comunicarea schimbă relaţiile dintre oameni, micşorează distanţa, creează atmosfera… Pentru o comunicare eficientă contează detalii precum: timpul, spaţiul, anotimpul, decorul, dispoziţia, cunoştinţele, abilităţile etc.

Un anumit spaţiu predispune la un anumit tip de comunicare, de exemplu, parcul cu alei însorite, bănci curate predispune la comunicare idilică sau pur şi simplu la una lejeră, calmă, odihnitoare. Staţia de troleibuz predispune la o comunicare rapidă, precisă, uneori neliniştită (spaţiu cu nervozitate sporită). Sala de curs predispune la o comunicare ştiinţifică, corectă din punctul de vedere al exprimării. Spaţiul desfăşurării unui spectacol predispune mai mult spre o comunicare gestuală.

Biblioteca, în schimb, ca nucleu al comunicării interumane, este un spaţiu fără limită de comunicare; aici comunicarea poate fi de orice tip, poate îmbrăca orice formă (scrisă, orală, prin gesturi). Acest lucru poate fi observat în majoritatea bibliotecilor din Chişinău, accesul într-acolo este gratuit atât pentru „turişti”, cât şi pentru fanii înrăiţi ai bibliotecii, la curent cu toate noutăţile din domeniu, actualmente posesori ai cardurilor (permiselor), deci cu acte în regulă.

Scrierea Braille a ajutat orbii să savureze lectura, nouă, celorlalţi, ce nu avem nevoie de alfabetul punctat, nu ne rămâne decât să apreciem la justa valoare inventivitatea şi dorinţa de instruire a acestor persoane şi să ne punem întrebarea: ce putem face noi? Răspunsul e unul simplu: putem cultiva, promova şi răspândi altruismul, putem ajuta oamenii din jurul nostru, prin gesturi mici, sincere, modeste, care sunt dovada unui suflet mare. Cum îi putem ajuta? Comunicând cu ei, învăţându-i să utilizeze biblioteca.

Sarcina bibliotecarului este una specială, găsirea unei cărţi potrivite cererii cititorului este o activitate plină de subtilităţi, care se aseamănă cu procesul re-construirii unui puzzle: ai impresia că ai găsit piesa perfectă, dar nu e tot timpul aşa.

Ce ar mai trebui să facem? Ar mai fi indicat să cultivăm cititorului spiritul de orientare în bibliotecă, căci de obicei acesta, atunci când vine la bibliotecă, ştie un singur lucru – vreau să găsesc informaţii despre „asta”, restul e lipsit de importanţă, deci el nici nu observă inscripţiile de deasupra rafturilor; se simte ca un orb în labirint şi aşteaptă ca cineva să-l călăuzească spre raftul potrivit. Utilizatorul rareori se interesează despre regulile bibliotecii, deci unica soluţie este actul comunicativ, adică bibliotecarul îi reaminteşte cititorului în timpul convorbirii că în bibliotecă nu se consumă nimic altceva decât informaţie, fiecare cititor poate participa la activităţi culturale, conferinţe ştiinţifice etc.

Ce îl sperie pe cititor? În primul rând, procedeul de înscriere, în special momentul când trebuie să prezinte actul de identitate, date cu privire la domiciliu, locul de muncă. Când aud de fotografie, unii refuză vehement de la bun început, alţii o iau la fugă. Urmează împrumutul la domiciliu al cărţilor: când cititorii află că trebuie să restituie cartea la un anumit termen, unii se revoltă.

Cum doar nevoia îl obligă pe om, în acest caz cel mai bine ar fi ca cititorul să fie informat şi lăsat să aleagă singur ce va face (principiul faci ce vrei, dar răspunzi pentru urmări). E important ca el să ştie că şi alţii fac acelaşi lucru, adică respectă regulile bibliotecii şi că aceste reguli există demult, că nu au fost inventate recent. Cauza unei astfel de comportări a cititorului poate fi mentalitatea persistentă în societatea noastră cum că nimic nu e sigur, că pretutindeni e corupţie, jaf, înşelăciune. Singura soluţie ar fi cultivarea încrederii cititorului prin prestarea serviciilor info la cel mai înalt nivel. De asemenea, e foarte important ca cititorul să fie informat despre riscurile la care se expune în caz de încălcare a regulii.

De ce îţi place un loc? Deoarece e curat, e primitor, întâlneşti feţe zâmbitoare, persoane amabile, gata să te ajute. Doleanţele cititorului însănu se opresc aici, el doreşte mobilier nou (cel care este actualmente, deşi nou, este puţin rezistent la uzare, foarte scump şi uneori nu face toţi banii), tehnică superperformantă pe care s-o poată utiliza oricine etc., etc.

Toţi vorbesc cu entuziasm despre o bibliotecă a viitorului cu fel de fel de minuni, unii cred că o vom avea curând, alţii zic că e o naivitate să crezi aşa ceva. În acest caz, optimismul sau pesimismul indică asupra faptului că oamenilor le pasă, ei ştiu despre existenţa problemei, poate chiar îi deranjează, dar mai întâi trebuie schimbată atitudinea faţă de instituţie, prin trecerea peste pragul „nu-i al meu, nu mă interesează”.

Ce ne-ar mai putea pune la dispoziţie biblioteca? O pereche de căşti conectate la un post de radio sau la un casetofon, din care să izvorască valuri-valuri de muzică de calitate, căşti pe care să le poată pune orice cititor imediat ce simte că are nevoie de o pauză. O pauză muzicală revigorantă, calmantă şi dătătoare de energie, câteva minute în care îţi poţi odihni ochii obosiţi de lectură. Îi închizi şi te laşi în braţele fotoliului. Dacă ar fi să vorbim şi despre apetitul de lectură, acesta va fi pe măsură. În aceeaşi ordine de idei ar fi bine ca imediat în preajma bibliotecii să existe o cantină sau ceva de acest gen (evident, cu nivel european de deservire), care le-ar oferi cititorilor posibilitatea să ia masa. Actualmente, deşi există localuri în care se vând produse alimentare, puţini sunt cei ce le frecventează, cauzele fiind diverse: lipsa banilor, nu ştiu de existenţa acestora, preţul unei gustări este exagerat de mare sau calitatea acesteia lasă de dorit. (În plus, mâncarea de acolo nu este tot timpul recomandată a fi utilizată pe stomacul gol, de exemplu, pizza, după părerea mea, nu va înlocui niciodată supa de casă).

Ar fi bine ca bibliotecile şi instituţiile şcolare să coopereze în acest sens cu instituţii specializate: brutării, şcoli profesionale, firme prestatoare de servicii – livrări de fructe, legume proaspete, mezeluri şi brânzeturi (pentru a avea un meniu echilibrat). Această cooperare poate îmbrăca diferite forme: directă, în lanţ; în plus, prin intermediul ei pot apărea noi locuri de muncă pentru absolvenţii şcolilor profesionale. Dacă aceste cantine-model ar fi încorporate direct în imobilul bibliotecii, rezultatul ar fi unul uimitor: ideea unei cantine de cinci stele, cu preţuri accesibile şi abonamente lunare pentru persoanele cu dizabilităţi sau din familii dezavantajate va încânta pe mulţi. Astfel, elementul de atracţie spre bibliotecă va fi compus din: informaţie + decor + comoditate. (Regula nr. 1 a consumatorului – un produs bine ambalat face toţi banii şi merită toată atenţia.)

Pornind de la ideea că biblioteca este o instituţie non-profit (mă refer la cel de ordin material), e de la sine înţeles că ea se confruntă cu probleme financiare, or, investiţiile în astfel de instituţii, care, deşi prestează servicii, nu obţin nimic de pe urma lor, sunt simbolice. În aceste circumstanţe, e demn de laudă şi admiraţie curajul bibliotecilor care, deşi lipsite de mari beneficii financiare, se ţin pe linia de plutire, reuşesc să obţină victorie după victorie (pe tărâm profesional) şi încântă cititorii cu dinamismul şi performanţele lor.

Concluzionând: formula de succes, în cazul dat, reprezintă comunicarea doleanţelor, cooperarea, optimismul, încrederea, ajutorul reciproc şi bunele intenţii. (Restul apare pe parcurs, inclusiv sponsorii generoşi.)

„Ce vrea, de fapt, omul, utilizator al bibliotecii?” Unele încercări de a afla au sintetizat nişte răspunsuri: vrea educaţie, formare, comunicare, divertisment, socializare, întâlnire – întâlnire cu ceilalţi ca el. Sunt necesităţile vitale, năzuinţele fundamentale şi personale, înţelegere de sine ale omului care-l situează/plasează în centrul circuitului social.

Bibliotecile sunt instituţii orientate spre utilizator. Cercetările biblioteconomice confirmă o lungă tradiţie de orientare spre utilizator în procesul de justificare şi dezvoltare a operaţiilor de bibliotecă. În literatura de specialitate acest curent a fost numit userism.

Dar să trecem în revistă evoluţia termenului, numit acum utilizator: cititor (de la origini până prin anii ’80 ai sec. 20); beneficiar (se mai utilizează, dar se consideră depăşit de pe la sfârşitul sec. 20); client (începutul sec. 21, dar nu a rezistat în bibliotecile noastre); utilizator (aceeaşi perioadă – curent); consumator (paralel cu utilizatorul şi pentru viitor); patron (mai rar, dar totdeauna când este vorba de interese). Noul Dicţionar universal al limbii române (Ed. Litera, 2006. 1676 p.) dă următoarele semnificaţii pentru categoriile de mai sus:

Consumator – 1. Persoană care cumpără mărfuri pentru întrebuinţare personală, 2. Persoană care consumă alimente;

Client – persoană care cumpără (regulat) de la un magazin sau care consumă într-un local public;

Utilizator – persoană care utilizează ceva; utilizator de servicii.

Alături de aceşti termeni se utilizează în ultimii ani şi sintagmele consumatori de informaţie, căutători de informaţie.

Dacă ne referim la ultimul deceniu al sec. 20, cercetarea semnifică utilizarea noţiunii de utilizator şi evidenţiază explicit paradigma orientarea pe utilizator. Unii cercetători au criticat această paradigmă. Similar, cercetarea activităţii de informare şi achiziţii, identifică schimbări spre orientarea către utilizator în aceeaşi perioadă. Conceptul se adânceşte cu recunoaşterea opţiunilor doctrinare manifestate de acesta. La nivel doctrinar, putem găsi şi evidenţia expresii mai mult clasice de orientare spre utilizator.

Exemplul cel mai bun, clasic sunt Legile lui Ranganathan (în continuare LR) cunoscute ca cinci legi ale biblioteconomiei:

cărţile sunt pentru cititori
fiecărei cărţi – cititorul său
fiecărui cititor – cartea sa
salvează timpul cititorului
biblioteca este un organism în creştere

Viziunea lui Ranganathan reflectă anume paradigma userismului. Conform acestor legi, raţiunea existenţei şi funcţionării, dezvoltării bibliotecii constă în legătura dintre bibliotecă şi utilizator, în utilizarea ei. Deşi elaborate cu 76 de ani în urmă (1931), specialiştii consideră LR un exemplu de interpretare desăvârşită a conceptului de orientare spre utilizare. Deci, putem spune că avem o lungă tradiţie a userismului, avem şi aproape o tot atât de lungă tradiţie de cercetare a percepţiei acestei paradigme de către domeniul biblioteconomic.

Acest concept şi percepţia lui s-au accentuat îndeosebi în ultimii ani şi reflectă o abordare mai generală – culturală şi societală. Această abordare mult mai largă scoate conceptul din limitele domeniului biblioteconomic. Accentuarea atenţiei asupra userismului în gândirea biblioteconomică poate fi înţeleasă doar în relaţie cu prevalenţa punctelor de vedere neorealistice asupra societăţii. Astăzi habitatul uman se reduce la client, cumpărător, tip, individ. Specialiştii societali consideră că, reducând habitatul uman la client, cumpărător, consumator, utilizator, societatea devine piaţă, magazin.

Sistematizând punctele de vedere ale specialiştilor în teoria societală şi pe cele din domeniul biblioteconomic, putem distinge între o orientare valuabilă spre utilizator şi una naivă, ideologică. Prima se referă la cea venită mai târziu, când interesele utilizatorilor erau asumate ca unică posibilitate rezonabilă de operare a bibliotecii. Aceasta poate fi ilustrată printr-un exemplu simplu, convingător:

Bibliotecile există pentru utilizatori. De aceea interesele lor trebuie să fie baza operaţiilor bibliotecare;
Bibliotecile există pentru autori, scriitori, cititori. De aceea interesele lor trebuie să fie incluse, ca centrale, în politicile de bibliotecă. Acest argument se referă, alături de altele, la poziţia libertăţii cuvântului într-un mediu societal şi ideologic în care au fost constituite bibliotecile. Bibliotecile sunt parte componentă a spaţiului public, unde cetăţenii participă la diverse dispute culturale şi politice;
Bibliotecile există pentru societate şi trebuie să servească interesele societăţii, ale statului.

Suntem de acord că aceste trei aserţiuni nu se exclud reciproc şi, cu siguranţă, interesele societăţii, ale statului sunt aceleaşi cu ale cetăţenilor şi, deci, argumentele 1 şi 2 sunt incluse în argumentul 3. Mai mult, aceste interese au fost asumate prin tradiţie, istorie, origini.

Alte tratări – interesele individuale se reduc la interesele colective prin cultura colectivă, care contribuie la crearea şi formarea individuală. Acest tip de asumare este recalcitrantă şi se bazează pe o idee irealistă, naivă despre stat. Interesele celor trei argumente nu pot fi discutate fără relaţia de reciprocitate şi nu putem să le reducem la una singură fără probleme.

Din punctul de vedere al tendinţelor actuale societale, argumentul 3 nu este un concept nici străin, nici straniu, şi poate fi justificat în mai multe feluri. În societatea unde tendinţele individuale sunt strict asociate cu eficienţa economică, educaţia şi cultura, dezvoltarea nu întotdeauna sunt bazate doar pe interesele individului, cetăţeanului sau utilizatorului. Cultura şi comunitatea au caracter societal şi colectiv. Cultura nu poate apărea doar în interese individuale, de asemenea, nu poate fi o manifestare a societăţii şi statului, înţelese prin „moralitatea obiectivă” a lui Hegel. Unii specialişti apără punctul de vedere conform căruia istoria comună acoperă interesele, dorinţele, visurile consumatorilor, utilizatorilor sau ale indivizilor.

În concluzia celor expuse mai sus afirmăm că teoria biblioteconomică nu poate exista separat de teoriile culturale şi societate. De fapt, ea trebuie văzută ca fiind subordonată esenţial ideii culturale şi societale. Dacă este aşa, înseamnă că teoria biblioteconomică nu poate să-şi asume percepţia culturală fictiv, superficial, fără a o reflecta. Evident că trebuie să bazăm teoria biblioteconomică pe percepţiile culturale şi sociale, evident că trebuie să luăm în calcul disputele despre cultură şi societate, fără a ne limita la tendinţele curente. În consecinţă, ideile despre societatea informaţiei, adoptate ca manifest politic, nu pot servi ca bază, fundament pentru o serioasă teorie biblioteconomică, dar nici nu pot fi ignorate total, pentru că reprezintă un fapt social şi politic.

Probabil, orice concept al culturii şi societăţii, prin esenţa sa, este un concept deschis şi este firesc şi justificat pentru ca domeniul biblioteconomic să aibă puncte de vedere proprii, să vorbească despre aceasta, despre elementele care le leagă mai strâns şi care îmbogăţesc tabloul general societăţii.

Bibliotecile şi visul cunoaşterii universale

Se poate spune că visul cunoaşterii universale a urmărit umanitatea de la primele ei licăriri de conştiinţă. Acest vis s-a înscris mai întâi în mituri. Mitul lui Ghilgameş, spre exemplu, păstrează fărâme din acest vis. Ceva asemănător ne oferă călătoriile lui Ulise, povestite de Homer. Mitul faustic modernizat şi reinterpretat de Goethe este axat în întregime pe o astfel de idee. La noi, basmul Tinereţe fără bătrâneţe aduce în dezbatere tulburătoarea existenţă a altor lumi şi a altor tărâmuri.

Apariţia culturilor scrise a adăugat la orizontul mitului, orizontul ştiinţelor şi al filosofiei. Pe măsură ce ştiinţele s-au multiplicat continuu pe specialităţi şi profesii, filosofia s-a aplecat permanent către explicaţii unice şi esenţiale ale Universului în care trăim. Între unicatul universal şi particularul ei cotidian sute, mii, milioane şi miliarde de fire de legături vizibile, invizibile şi bănuite au marcat şi marchează cunoaşterea umană.

Izvoarele prime au devenit râuri, râurile s-au adunat în fluvii, fluviile în mări şi oceane. Cunoaşterea de azi este asemănătoare oceanului planetar care ne învăluie existenţa. Vietăţile lui sunt cărţile tuturor

bibliotecilor lumii. Specii vechi şi specii noi dau ocoale de vis sub lumina atotcuprinzătoare a Soarelui cunoaşterii, cu care a fost înzestrat, într-o mai mică sau mai mare măsură, permanent, personalitatea umană. Se cunosc personalităţi care au fost însufleţite de năzuinţa cunoaşterii atotcuprinzătoare şi au şi realizat-o într-o anumită măsură. Cărţile din biblioteci i-au ajutat în această privinţă. Aristotel, de pildă, a realizat, cu ajutorul lor, o adevărată enciclopedie a cunoaşterii antice. În zorii Renaşterii, un Pico della Mirandola avea orgoliul să afirme: „Ştiu totul şi încă ceva pe deasupra”. Oameni de anvergură atotcuprinzătoare în domeniul cunoaşterii au fost şi enciclopediştii francezi. Şi la noi specia enciclopedismului a fost reprezentată de Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Nicolae Iorga.

Şi cu toate acestea, valurile cunoaşterii fiind din ce în ce mai mari, enciclopedismul tinde să se sufoce, domeniile cunoaşterii comunică din ce în ce mai greu între ele, ca şi constelaţiile care se îndepărtează tot mai mult unele de altele. Cu o jumătate de secol în urmă se constata că pentru parcurgerea materialului informativ adunat chiar şi în cele mai înguste specialităţi, unui om i-ar trebui peste 500 de ani de muncă neîntreruptă. Ce ne aduce pe această linie explozia informaţională care a urmat de atunci?

Două sunt ipotezele. Prima, a basmului oriental despre tânărul împărat care şi-a adunat înţelepţii să-i făurească o sumă a sumelor cunoştinţelor lor despre lume. După ani şi ani de muncă, înţelepţii s-au întors aducând un şir nesfârşit de cămile cu bagajele muncii lor. Atunci împăratul, ajuns la jumătatea vieţii lui, le-a cerut să reducă aceste bagaje la o singură cămilă. După alţi mulţi ani de muncă, înţelepţii s-au întors şi cu acest rezultat. Împăratul era cu barba albă şi cu mâinile tremurânde. A început să parcurgă cărţile aduse sub privirile sale. Dar deodată s-a oprit şi le-a cerut înţelepţilor să-i reducă toate acelea la o singură carte, şi aceea îndeajuns de subţire pentru a mai putea avea timp s-o parcurgă. Înţelepţii s-au pus din nou pe muncă şi când s-au întors, împăratul intrase deja în mormânt, iar pe acel mormânt dacă au mai distins numele împăratului lor, pe care să-l poată înscrie pe ultimul rând înghesuit de pe ultima filă a cărţii la care trudiseră, generaţii după generaţii.

Cealaltă ipoteză de care vorbim ne-o oferă însăşi evoluţia ştiinţelor contemporane. Cea mai tânără dintre acestea, un adevărat Prâslea cel voinic, informatica, unită cu tehnica electronică, realizează, sub ochii noştri, cea mai complexă şi uimitoare revoluţie tehnică, din câte a cunoscut istoria, şi anume, revoluţia modului nostru de a cunoaşte.

Strădaniile de generaţii ale înţelepţilor din basmul oriental devin posibile aproape instantaneu şi într-un mod complet. Cum? Prin coborârea în biblioteci şi indexarea cărţilor într-o memorie electronică. S-a pornit de la simpla bibliografiere electronică a titlurilor de cărţi, apoi, pe vechea structură a clasificării zecimale şi pe o placă de descriptori, se pătrunde adânc în conţinutul cărţilor. Acestea, la rândul lor, se conexează pe structuri şi domenii, tinzând în cadrul memoriei electronice, către complitudine, pe baza cărţilor şi a tuturor celorlalte documente primare existente în biblioteci.

O verigă dintre cele mai importante, am putea spune sine qua non pe acest drum al complitudinii informaţiei intelectuale îl constituie Biblioteca Naţională a fiecărei ţări. Pe baza documentelor ei primare şi ale tuturor celorlalte biblioteci cu care cooperează în cadrul culturii unui popor, ea formează un catalog electronic partajat al culturii naţionale, cu care participăla dialogul cu alte culturi, oferind şi primind deopotrivă toate informaţiile de care poţi avea la un moment dat nevoie. Astfel, prin intermediul Bibliotecii Naţionale se ajunge la o bibliotecă mondială, care poate deservi aproape instantaneu, prin internet şi sateliţi, orice cercetător de pe oricare punct al globului pământesc, în orice problemă pe care vrea s-o abordeze. Ajungerea la documentul primar din oricare parte a lumii devine astfel posibilă. Apăsând pe un buton dat, poţi vedea informaţia alergând ca un fulger prin miile şi milioanele de legături ale sistemului conexat de la un capăt la altul al Pământului, până la documentul solicitat, din care o copie îţi poate sosi imediat. Verificarea autenticităţii şi stabilirea altor conexiuni necesare depinde direct de iniţiativa individuală a cercetătorului. Nu numai viteza informaţiei sosite e în favoarea lui, ci şi calitatea acesteia.

Se schimbăîn mod esenţial raportul între timpul de documentare şi cel de creaţie propriu-zisă. De unde în sistem tradiţional acest raport era de peste 90% dedicat documentării – o documentare oricum incompletă – în sistem nou, electronic, timpul de documentare tinde sub 10%, pe când cel de creaţie creşte la peste 90%. Creşte, evident, calitatea documentării, precum şi bucuria şi autenticitatea creaţiei.

Visul cunoaşterii universale poate căpăta astfel dimensiuni reale, atât în lărgime, cât şi în adâncime, pe bazăde discriptori perfecţionaţi în toate domeniile.

Suntem noi pregătiţi pentru o asemenea tranzitare de la vis la realitate, în cadrul revoluţiei modului de a cunoaşte care are loc în viaţa intelectuală mondială? Nu, nu putem. De aceea trebuie să ne grăbim ca să putem fi. Cei ce nu se organizează şi nu-şi creează instrumentele necesare pe acest drum riscă s ă nu existe în memoria lumii şi a propriei lor gândiri creatoare.

Pentru ei visul cunoaşterii universale nu se poate întrupa, iar participarea lor la viaţa intelectuală globală rămâne închisă. Să ne ferim de o asemenea perspectivă şi să dăm personalităţilor culturii noastre posibilitatea să participe din plin la trecerea spre realităţile contemporane a visului lor de cunoaştere universală. În felul acesta cultura noastră însăşi îşi poate păstra şi dezvolta personalitatea în culturile lumii.

În fond, ne aflăm în zorii unei noi Renaşteri a spiritului uman. O Renaştere globalizată în care am putea afirma împreună cu Pico della Mirandola de pe meridianul nostru: „Ştim totul şi încă ceva pe deasupra!”

Condiţia e să ne organizăm bibliotecile şi să participăm cu ele la viaţa intelectuală a lumii.

[1]Roger Chartier. Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim. Bucureşti : Meridiane, 1997, p. 133.

[2] Gilles Gallichan. La bibliothéque du pouvoir et le pouvoir de la bibliothéque: à propos d`un essai de Robert Damien. În: „Documentation et Bibliothèques” (Québec, Canada), oct.-dec. 1996, vol. 42, nr. 4, p. 165-173.

[3] Robert Damien. Bibliothéque et État. Naissance d’une raison politique dans la France du XVII. Paris : PUF, 1995. [Aceste detalii ale formaţiei sale intelectuale Gheorghe Şincai le face cunoscute în „Elegia” de la 1803 şi în Scrisoarea către Johan Cristian von Engel din 24 aprilie 1804 (Giorgie Pascu. Istoria literaturii române din din secolul XVIII. Epoca lui Clain, Şincai şi Maior. Iaşi, 1927, p. 155, 157).]

[4] Brigitte Richter. Ghid de biblioteconomie, ed. 5 rev. Bucureşti : Grafoart, 1995, p. 235-268.

[5] Doina Banciu. Biblioteca virtuală. În: „Probleme de informare şi documentare”, 31, nr 1-2, ian.-iun. 1997, p. 122-124.

[6] Sylvie Tellier. Bibliothéque virtuelle : l’information au bout des doigts. În: *** Une fenêtre sur… l’information documentaire et technique (IDT). [Ottawa] : Banque internationale d’information sur les États francophones (BIEF), 1995, p. 203-205: „Apariţia bibliotecilor virtuale sau a bibliotecilor fără ziduri produce schimbări profunde în maniera în care furnizorii şi compilatorii de informaţie vor comunica cu utilizatorii lor. Se confirmă previziunile lui Marshall McLuhan privind satul planetar al informaţiei documentare”.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: