Opincă ţintată cu stele

Din arhiva Corului Barbatesc din Finteusu Mare_foto_Delia Florea

de Angela Monica JUCAN

Prag de Florii 2012. Noapte binecuvântată de Dumnezeu cu cer bleumarin, fără ţipenie de stea. Bună de atins hârtia cu peniţa. Când gândul poate ajunge dincolo de nori, unde stelele sînt la locul lor, şi Luna, şi Soarele, şi Cartea Ursitelor.

* * *

1917. Măcel mondial în toi, început la sfârşit de iulie 1914. Un război „de vară”, ale cărui cele mai dramatice evenimente s-au petrecut în toţi anii prin iunie-septembrie. Bărbaţii din Chioar apţi de armată fuseseră, împreună cu ceilalţi români ardeleni, concentraţi chiar din 1914 pe frontul rusesc din Galiţia, care se stabilizează spre sfârşitul anului, dar se reactivează intens în 1915. „Intens” înseamnă morţi, răniţi, prizonieri, dispăruţi, primejdie de moarte în fiecare moment în liniile de luptă, iar acasă – alarmă, continuă groază, jale, doliu, deznădejde, îngrijorare pentru norocul nenorocit al copiilor, soţilor, fraţilor, nepoţilor, vecinilor, prietenilor duşi pe front, şi încă sub steag neromânesc. În vara lui 1916, mulţi combatanţi din regimentele româneşti transilvănene ajung în prizonierat la ruşi – alte ştiri vagi, unele, sau precise, altele, dar toate sumbre violentează şi aşa precara linişte a secerişului, treierişului, culesului. Însă în august fulgeră şi cu perspectivă pozitivă, fiindcă România intră în război şi pare să intre cu dreptul. Armata înscriind câteva prime izbânzi, reuşeşte să pătrundă în Ardeal, prin sudul lui. Bucuria nu ţine mult căci, după înfrângerea de pe frontul de la Dunăre, de la Turtucaia, şi apoi altă catastrofă, ocuparea Bucureştiului, orizontul se întunecă din nou. Batalioanele române care ajunseseră în Ardeal trec înapoi, dincolo de Carpaţi, armata e nevoită să-şi retragă toate trupele în Moldova, unde însă reuşeşte să se refacă în iarna 1916-1917. Numai că aliaţii o lasă singură în faţa inamicului. Asta nefiind ceva nou sub soarele istoriei româneşti, ostaşii nu se pierd cu firea, mai ales că veniseră alături de ei voluntarii ardeleni (30.000) eliberaţi din lagărele ruseşti de la Darniţa şi Riazan şi, în vara anului 1917, se angajează în epopeea de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în lupte grele, dar de parare a intrării trupelor germane în teritoriul nostru neocupat, şi nu de forţare (încă) a trecătorilor spre Ardeal. Inima rămâne, şi de o parte, şi de alta a munţilor, la trecători.

* * *

1914-1917. Trei ani de îngrijorare şi în satul Finteuşu Mare. Trei ani de veşti rele pentru multe familii de aici, trei ani de aşteptare, trei ani sub presiunea vechilor stăpâni, care se agăţau cu încăpăţânare şi cu furie de nelegitima lor dominaţie şi sancţionau cu cruzime orice manifestare de patriotism românesc. Era pericol şi în spatele frontului. Cum, speranţa e ultima care moare, nici cea în izbânda, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dreptăţii nu s-a erodat în acest nefast timp, ba chiar a devenit credinţa că Cel de Sus îşi va apleca binecuvântarea deasupra pământului românesc şi asupra neamului acestuia mucenic şi neşcolit pe-atunci, dar purtător în suflet şi-n conştiinţă al unităţii lui în treime. De cu multă, multă vreme înainte de scrierea versului, inima românească bătea în ritm ternar: Moldova, Ardealul şi Ţara Românească. Şi, când sufletul era împărţit de atâta vreme între cei de acasă şi cei de pe front, când neliniştea, incertitudinea şi durerea umpleau mai tare zilele şi nopţile femeilor din Finteuşu Mare, ale copiilor, ale bărbaţilor rămaşi sau reveniţi la vatră răniţi, în satul acela fără mare tradiţie în manifestările artistice cu public, vine propunerea de a… cânta! Era prin 1917 când nimănui nu-i venea să cânte, dogoarea războiului arzând inimile celor îndureraţi (Ioan Coteţ a Carolinii[1]). Şi-or fi zis unii „casa arde şi baba se piaptănă”, dar – scrie acelaşi Ioan Coteţ a Carolinii (bărbat semeţ, totuşi un pic timid, după cum apare în fotografia din 1934 a corului) – dorinţa noastră de a ne cânta cântecele a învins. Şi s-au găsit până la urmă vreo treizeci de visători prea tineri, prea bătrâni pentru război sau hărăziţi de Dumnezeu cu vreo boală, rană, infirmitate, care să înfrunte acest pericol din spatele frontului (că, de-ar fi fost prinşi…) – treizeci de visători care, consideraţi sub capacitatea de luptă, să sfideze cu formidabil curaj simţul comun şi toate ameninţările posibile şi să se-adune în şcoala adăpostită în întuneric legaţi în proclamarea aurorală a Marii Uniri, care tot din nişte vise, întreţinute sute de ani, avea să ia formă în graniţele reale. Cândva, în 1917. În noapte, corul plugarilor din Finteuşu Mare îşi mijea luminile înaintea dimineţii Patriei reîntregite.

Cei care au făcut ca acest fenomen să se producă sînt trei şi mai mari romantici (deloc contemplativi) – preotul Valer Dragoş, învăţătorul Gavril Bogdan şi studentul normalist Nistor Dragoş. Cu inimaginabil efort, ei reuşesc să convingă oamenii să participe la repetiţii, dând drumul simţământului naţional şi valorificându-şi talanţii daţi de Dumnezeu. Nistor Dragoş va fi primul dirijor şi îl va despărţi de corişti doar moartea sa prematură (cauzată de o apendicită acută complicată cu peritonită) – în decembrie 1944, la vârsta de 54 de ani.

Primul acord… Era într-o seară. Lampa mai mult fumega decât lumina. Şi Cerul trebuie să fi fost protector – cu toate stelele discret retrase în adâncul lui indigo.

* * *

Mai departe… Ecou îndepărtat de gloanţe, şuier de seceră şi coasă; înştiinţări funebre şi repetiţii corale neabătute de la programul – şi el ternar: marţi, sâmbătă şi duminică – săptămânal, din care duminicile au rămas până azi moment de exerciţiu. Viaţa merge înainte, nu în normalitate, dar spre o normalitate (care încă e ascunsă în depărtare).

După „Pacea de la Bucureşti” (7 mai 1918), România este, practic, scoasă din luptă. Noroc cu Corpul Voluntarilor Români, care, neintrând sub incidenţa prevederilor tratatului de la Bucureşti, rămâne activ, îşi asumă misiunea anihilării trupelor bolşevice din stânga Prutului şi reuşeşte restabilirea frontierelor României pe Nistru. Corul din Finteuşu Mare învaţă Deşteaptă-te, române. Se face toamnă. Spre sfârşit de septembrie 1918, capitulează Bulgaria şi, pe la început de octombrie, Germania şi Austro-Ungaria. Pe-al nostru steag… De-acum, războiului nu i-au mai rămas veri. România denunţă reaua învoială de la Bucureşti şi decretează mobilizare generală. Se constituie Comandamentul trupelor din Transilvania, pus sub ordinele generalului Traian Moşoiu. Treceţi, batalioane române, Carpaţii! Ostaşii forţeză Carpaţii Răsăriteni, reuşesc să-i treacă, şi eliberează Ţara Bârsei şi Ţinutul Năsăudean, de unde vor merge înainte în ofensiva cuceririi nord-vestului Transilvaniei. Corul din Finteuşu Mare ştia de mult Hora Unirii. Nemţii în retragere fac multe victime în rândul populaţiei civile româneşti. Ungurii îi întrec. Dar toate au un sfârşit, toate un început, toate o plată sau o răsplată.

* * *

1 Decembrie 1918. Moment de boltă al istoriei noastre. Valuri-valuri, aerul pătrunsese trecătorile îngheţului. Ziua Domnului în văzduh primenit adună în Şomcuta Mare mii de chioreni cu sufletul cutremurat de nerăbdarea de a primi cât mai curând vestea multaşteptatei şi demultaşteptatei proclamaţii de la Alba Iulia.

Plugarii finteuşeni corişti ies pentru prima oară în lumină şi, la vestea că Ţara e, în sfârşit, în dumnezeiască unire, binecuvântează prapurul naţional cu sonurile celeşti ale cântecului Pe-al nostru steag e scris Unire. S-au zis apoi din strunele vocale Deşteaptă-te, române, Hora Unirii şi… nu se mai ştie care şi câte. Era întâia dată când, prin segmentul ei chiorean, Ţara lua act de existenţa acestui cor reunit cu ceva mai devreme decât ea şi, fără ca spectatorii sau coriştii să fi avut grija încrustărilor în grindă, se grijea din harul revărsat din piepturile care făcuseră scut la Patrie în spatele frontului. Nici nu ştiau ei atunci ce istorie şi ce cultură fac. Totul era ca într-un vis, şi chiar era un vis – împlinit în realitate. Cine să mai ştie, clasic, tot ce s-a cântat? În piaţa Şomcutei erau numai romantici.

Şi mai era ceva ce atunci, în piaţa Şomcutei, nu se ştia: în destinul corului tocmai se prindea prima za dintre generaţiile de corişti. Unuia din fraţii dirijorului, lui Patric Dragoş, i se năştea în acea zi un copil, pe care părinţii l-au numit tot Nistor, ca pe unchiul lui dirijor, dintr-o, probabil, tradiţie familială, la rândul lor, neştiind încă ceva – că acest nume este simbol al înţelepciunii şi al elocvenţei. Copilul care a văzut lumina zilei atunci când şi corul a apărut în plină zi avea să fie socotit emblemă a acestei formaţii, în care a şi intrat foarte devreme şi a ajuns un mare solist (tenor I) al acestui ansamblu – confirmând în registru muzical elocinţa predestinată prin nume; a avut şi o longevitate artistică ieşită din comun (aproape 60 de ani de activitate corală, încheiată odată cu moartea sa). Nistor a lui Patric a Birăului a avut în viaţă, ca toţi oamenii, şi bune, şi rele. A fost părtaş la drama Ardealului din ’40-’44 şi i se redeschidea suferinţa de câte ori îşi amintea de acei ani, în care a avut şi bucuria întemeierii căsniciei sale cu Reghina Colţanului din Vălenii Şomcutei, pe care a adus-o în Finteuş, în ciuda situaţiei politice a Ţării, pe la început de noiembrie 1940 (înţelepciune nestoriană în faţa furtunilor trecătoare ale vremii, contra cărora construieşte apărare prin punerea unei temelii de statornicie). Născut într-o expresie astrologică de Foc, şi-a trăit viaţa în continuă ardere – pe câmp, în ogradă, în comunitatea satului, pe scenă, dând şi lăsând tot ce-a avut mai bun celor doi copii ai lui (prof. Andrei Dragoş, actualul dirijor al corului, şi Valeriu Nistor Dragoş, corist, preşedintele Asociaţiei Corale a Bărbaţilor din Finteuşu Mare): Credinţa cea Dreaptă, dragoste de Ţară, mândrie de Neam, glas strălucitor, putere de a întreţine pe mai departe combustia corală, impuls de a transmite strănepoţilor tradiţia românească, în special pe cea chioreană. S-a retras de printre consătenii lui, care păstrează amintirea frumoasă a unui om corect, direct, fără menajamente în relaţiile interumane, în 28 aprilie 1990, când, devorat de o afecţiune neoplazică, a ieşit în veşnicie, vocea mutându-i-se şi ea, dar tot pe-aici – în cuantele plesnetului secret al mugurilor din Prier, el implicându-se, de-atunci, în perpetuarea altor tradiţii, tradiţiile ciclicităţii fără moarte a naturii.

[1]Valentin Băinţan, Corul bărbătesc din Finteuşu Mare. 50 de ani de activitate, Baia Mare, Casa regională a Creaţiei Populare, 1967, p. 30.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: