Scrisoare pastorală – Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIII (2014), nr. 280 (16-30 iunie)

crop

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Unde eşti, tu, Poezie? Întotdeauna le-au plăcut românilor poeziile. Ei înşişi au fost poeţi. Şi ce mai poezii au făcut! Să ne amintim de doinele şi de baladele noastre, de cântecele de tot felul, care au legănat generaţii după generaţii. De când a deschis ochii, copilul şi-a auzit mama cântându-i şi spunându-i versuri. A fredonat în toată copilăria, păzind oile pe tăpşan, cântece. Şi-a spus gândurile şi simţămintele de tânăr îndrăgostit; şi-a exprimat dorurile, necazurile, bucuriile şi speranţele în tot restul vieţii sub formă de poezii cântate. Pleacă din lume „cântat” de cei dragi. Poeziile şi cântecele sunt învăţate de la cei mai în vârstă, ori sunt creaţii proprii.

Poezia şi cântecul au fost picăturile de fericire pe care Dumnezeu ni le-a dat din bucuria îngerilor şi din frumuseţile raiului ca să ne mai oblojim şi noi sufletul din când în când cu ele. Ne-a dat şi poeţi de excepţie, ca să fixeze mai bine şi mai potrivit gândurile şi simţămintele lor şi ale neamului. Poeziile şi cântecele ne-au fost doică, învăţător, iubită, tovarăş de muncă şi de luptă, mângâiere şi speranţă.

Am învăţat cu plăcere nenumărate poezii în şcoală. Am citit cu bucurie multe volume de poezie din literatura română şi străină. Citesc astfel de cărţi de câte ori am prilej. Nu orice fel de poezii! Iubesc poezia clasică, iubesc pe Eminescu, pe Arghezi, pe Goga, pe Coşbuc şi pe mulţi alţii, care au scris poezie pentru oameni ca mine. Astăzi se scrie altfel de poezie şi aceasta nu-mi place. Mi-e străină. N-o înţeleg. Nici nu ştiu dacă este sau nu poezie. Unele creaţii de acest gen parcă ar fi un amalgam de cuvinte, decupate din reviste şi ziare şi puse alături sub formă de „versuri”. Nu mai au semne de punctuaţie, puncte, virgule, semne de întrebare, de exclamaţie, nu mai au litere mari, ci doar un şir de cuvinte fără înţeles şi fără rost. Cu mai mulţi ani în urmă, am ajuns, întâmplător, la o lansare de carte în Craiova. Era vorba de o carte de „poezie”. Mai bine de o jumătate de oră a citit autorul din creaţiile sale şi eu n-am înţeles nimic. Mai bine de o jumătate de oră au vorbit apoi alţii despre creaţiile respective şi iarăşi n-am înţeles nimic. Mi-am zis că trebuie să plec de acolo, fiindcă sunt prea prost, ca să încurc oameni atât de deştepţi!

De un sfert de veac răspândesc carte în ţară şi în străinătate. Cărţile care nu se vând sunt cele de poezie contemporană. Nu este întâmplător. Poporul nu înţelege poezia actuală, nu o simte, îi produce repulsie. Cei câţiva poeţi, care se încăpăţânează şi mai scriu în dulcele stil clasic sunt marginalizaţi, socotiţi învechiţi de către noile batalioane de „poeţi”. Cui folosesc acele noi creaţii, care, fără îndoială, că storc multă energie şi sudoare? Scriitorii, poeţii, artiştii, intelectualii în general, sunt învăţătorii neamului. Asta cu condiţia ca să vorbească pe limba neamului, pe înţelesul neamului. Altfel, creaţiile lor sunt „înşirări de vorbe goale, ce din coadă au să sune”, cum ar fi spus Măria Sa Eminescu.

Redaţi poporului Poezia, pe care s-o poată înţelege şi cu care să-şi vindece sufletul!

*

Sfaturi părinteşti. Din cartea Cărarea Împărăţiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:

JUDECATA MILOSTIVĂ. De obicei, oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea; însă ar fi cu mult mai bine să vii, de bună voie, la rosturile tale veşnice, ci nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubire, încă din dimineaţa vieţii, Taina Sfântă a Pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina Pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi, păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşelile. Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă; prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte; prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos.

Mare este Taina Pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte, le trimite, coborând din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare şi iarăşi să-i împace cu Sine. Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de „ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu preot să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor?! Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii, care-i fierbe în zeama lor până li se moaie oasele trufiei. Taina Pocăinţei sau Mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate: primul, prin care intrăm în obştea creştină, e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea e botezul Pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care îl putem face, şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar, pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vremea de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă şi nu atârnă de noi, în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii. Sfântul Ciril ne învaţă: „Dacă cineva nu primeşte botezul, nu se mântuieşte, afară numai de mucenici, care primesc împărăţia şi fără de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă, ca să se boteze cu apă cei ce se botează în vreme de pace şi să se boteze cu sângele lor cei ce se botează în vremea prigoanelor. Mântuitorul numeşte şi mucenicia botez, când zice: „Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez?”

E lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte. Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadiul vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul săbiei la împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru. În Taina Spovedaniei rogi pe Dumnezeu, Căruia I te mărturiseşti – de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu – să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toate, după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu, din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit, pe toţi, din toată inima. Cei vechi se rugau pentru cei ce-i schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvântând pe cei ce-i duceau la moarte; iar alţii ziceau că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoieşti aşa, pentru Dumnezeu, şi El îţi ajută; căci adevărat nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e înţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu: redobândirea iubirii fără margini, întoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu şi spre toţi oamenii. Cât se poate prinde de minunea acestei Sfinte Taine, iată spunem că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.

*

Nu judeca pe nimeni! Am găsit pe internet o frumoasă pildă plină de învăţătură pentru fiecare dintre noi. Iat-o: Un doctor intrase grăbit în spital, după ce fusese chemat telefonic pentru o intervenţie chirurgicală urgentă. El a răspuns apelului cât de repede posibil, şi-a schimbat hainele şi a mers direct la blocul de operaţie. L-a găsit pe tatăl băiatului plimbându-se pe coridor, aşteptând medicul. Văzându-l, tatăl a strigat: „De ce v-a luat aşa de mult timp să veniţi? Nu ştiţi că viaţa fiului meu este în pericol? Nu aveţi simţul responsabilităţii?” Medicul a zâmbit şi a spus: „Îmi pare rău, nu eram în spital, dar am venit cât de repede am putut, după ce am primit apelul… Iar acum, mi-aş dori să vă calmaţi, pentru a-mi putea face treaba!” „Să mă calmez?! Dacă fiul dumneavoastră ar fi în camera asta acum, v-aţi calma? Dacă propriul fiu ar muri acum, ce aţi face?” a spus tatăl furios. Doctorul a zâmbit iar şi a răspuns: „Voi spune ceea ce Iov a zis în Cartea Sfântă: Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului! Binecuvântat fie numele Domnului! Doctorii nu pot prelungi viaţa. Duceţi-vă la biserică şi rugaţi-vă pentru fiul dumneavoastră, noi vom face tot ce putem prin harul lui Dumnezeu!” „A da sfaturi când nu suntem îngrijoraţi e foarte uşor!” a murmurat tatăl. Operaţia a durat câteva ore, după care medicul a ieşit fericit: „Slavă Domnului! Fiul dumneavoastră este salvat!” Fără să aştepte răspunsul tatălui, şi-a văzut de drum, fugind. I-a strigat tatălui peste umăr: „Dacă aveţi vreo întrebare, discutaţi cu asistenta!” „De ce este aşa arogant? Nici nu a aşteptat câteva minute pentru a-l întreba despre starea fiului meu!” a comentat tatăl, când a întâlnit-o pe asistentă, la câteva minute după ce medicul plecase. Asistenta a răspuns, curgându-i lacrimi pe faţă: „Fiul său a murit într-un accident de maşină! Domnul Doctor era la înmormântare, atunci când l-am sunat pentru operaţia fiului tău. Iar acum, că a salvat viaţa copilului, a plecat, fugind, pentru a ajunge la înmormântarea fiului!”

Aşadar, să ne ferim pe cât putem, să judecăm pe cineva, deoarece niciodată nu ştii cum e viaţa unora, sau ce se întâmplă, sau prin ce trec! Are cine să ne judece pe toţi!

*

Reţetă minune. Am găsit pe internet o reţetă, care mi-a atras atenţia şi v-o recomand cu încredere:

Se iau 12 luni şi se curăţă foarte bine de amărăciune, mândrie, ură, invidie, frică, supărare şi stres. Se împarte fiecare lună în 28-31 de zile, după caz, astfel ca proviziile să ajungă exact un an! Fiecare zi se prepară separat: o parte muncă, o parte linişte, o parte veselie şi umor. Se mai adaugă trei linguri optimism, o linguriţă toleranţă, o priză de bun simţ şi… o picătură de speranţă! Peste aluatul astfel obţinut se toarnă apoi dragoste din belşug! Preparatul gata făcut se împodobeşte cu un bucheţel de curaj şi încredere în sine. Se serveşte zilnic, cu bucurie, la o ceaşcă de cafea înviorătoare şi cu încredere nesfârşită în Dumnezeu! Prezenta reţetă nu se compensează, ea este gratuită şi se transmite liber, tuturor.

*

Prima zi de şcoală. În Cernavârf nu mai era vestitul învăţător Vucescu, ci ginerele lui, unul, Neamţu, care nu se mai ocupa atât de mult de copii. Punea accent mai cu seamă pe activităţile practice şi pentru asta îi lua pe copii acasă la el şi-i punea să-i lucreze în grădină, să înveţe cum se pun răsadurile, cum se prăşesc zarzavaturile, cum se fac multe alte treburi prin gospodărie. Cu cartea nu se prea ostenea, aşa că nici copiii nu străluceau. Oamenii în sat pricepuseră repede care-i situaţia şi unii căutau soluţii pentru propriii lor copii. Ioniţă şi Anica Zoican au hotărât să-şi dea mezinul, pe Stelică, în clasa întâi, la şcoala din Gornoviţa. Era cale lungă până acolo, dar despre învăţătorul de acolo se auzeau numai vorbe bune, aşa că se merita efortul. În dimineaţa zilei de 15 septembrie, Stelică a plecat spre şcoală. Îl ducea de mână fratele său mai mare, Constantin. Până la şcoală, acesta i-a spus multe şi de toate. Printre altele, l-a învăţat ce să răspundă, în cazul în care învăţătorul îl va întreba cum îl cheamă: „Pe mine mă cheamă Stelian Zoican! Aşa să răspunzi, ai înţeles!” „Da!” confirma mezinul cu inima cât puricele. Au ajuns la şcoală. În Coada Cornetului, Stelică avea câţiva copii cu care se juca. Îi număra pe degetele de la mâini. La şcoală a fost uimit de mulţimea de acolo. În sala de clasă în care l-a dus frate-său Constantin erau clasa întâi şi a treia. Băncile erau pline de băieţi şi fete. Printre elevi mai erau şi părinţi şi fraţi, care-i însoţiseră mai ales pe micii învăţăcei în prima lor zi de şcoală. Învăţătorul a răspuns la salutul lui Constantin şi l-a poftit pe Stelică să ia loc într-o bancă, alături de o fată. Prima dată când şedea lângă o fată. I s-a părut frumoasă şi mult mai matură decât el, fapt care l-a făcut să se fâstâcească. Roşise până în vârful urechilor de ruşine. Să stea el lângă o fată! Era prea de tot. Învăţătorul l-a poftit pe Constantin să se aşeze în alt şir de bănci. Învăţătorul a început prin a face cunoştinţă cu noii veniţi. Pe cei de clasa întâi îi întreba pe fiecare cum se numesc. Copiii se ridicau şi-şi spuneau numele şi prenumele. Care ştiau! Stelică asculta şi se minuna de câte ştiau colegii lui. El nu ştia să spună decât „Stelian Zoican”, pe când ceilalţi ştiau mult mai multe nume. Înseamnă, îşi zicea în sinea lui, că ei au mai fost la şcoală şi au învăţat aceste nume. Îi era jenă. El nu ştia decât un nume! A întrebat-o şi pe colega lui Stelică. Aceasta a răspuns sigură pe sine: „Pe mine mă cheamă Paloş Nicoliţa!” „Bravo!” a zis învăţătorul. „Pe dumneata cum te cheamă?” a întrebat învăţătorul pe noul venit. Cuvântul „dumneata” l-a intimidat complet. Numai celor mari li se spunea „dumneata”. S-a ridicat din bancă şi a răspuns cu glas tremurat: „Pe mine mă cheamă Paloş Nicoliţa!” Răspunsul lui a produs o adevărată explozie de râs în clasă. Râdeau elevii, râdea învăţătorul, râdea şi fratele Constantin. Mai bine dacă s-ar fi deschis pământul sub el să-l înghită! După ce s-au liniştit, învăţătorul i-a spus: „Tu să răspunzi: Mă cheamă Stelian Zoican!” A început şcoala. Stelică s-a adaptat mai greu. Drumul era foarte obositor. Se mai adăugau treburile de acasă. Cu toate acestea, nu era zi în care să nu-şi facă temele, să nu se silească să ştie tot ce-i dădea învăţătorul de învăţat. Pe unii îi bătea învăţătorul când nu ştiau. Pe băieţi îi pălmuia, peste obraji, îi plesnea cu lina peste palmă, pe fete le lua de codiţe şi le trăgea binişor. Pe Stelică nu-l bătea niciodată. Pe la jumătatea anului, în iarnă, a venit şi Ioniţă Zoican la şcoală, ca să se intereseze cum îi merge ficiorul. Învăţătorul i-a spus ce i-a spus între patru ochi, apoi el a plecat în sat şi l-a aşteptat pe copil până a terminat orele, ca să meargă împreună acasă. Pe la ultimele case din sat s-au oprit, Ioniţă l-a lăsat pe copil în drum şi el a intrat într-o curte, la Ion Tătucu. Nu i-a spus copilului de ce a intrat şi ce a vorbit cu săteanul. Mai târziu a aflat Stelică adevărul. Taică-său îi dăduse cinci de lei lui Tătucu şi-i spusese: „Ioane, eu îţi dau banii ăştia şi tu, acum pe iarnă, să faci un fluieraş copilului meu până la Sfântul Petru!” Pe drum, copilul l-a întrebat pe Ioniţă: „Tăticule, ce-ţi spuse învăţătorul?” „Îmi spuse că dacă tu vei învăţa mai bine decât înveţi acum, s-ar putea să iei chiar premiul întâi! Dacă vei lua premiul întâi, eu îţi voi da un fluier!” Era exact ceea ce-şi dorea copilul de multă vreme. La Sfântul Petre, Stelică s-a dus singur la şcoală. Era timp de muncă şi părinţii n-au putut să meargă. S-a ţinut serbarea. S-au anunţat apoi premiile. La clasa întâi premiul întâi l-a luat Stelică. Învăţătorul i-a pus coroniţa de flori pe cap şi i-a spus cuvinte frumoase. Până acasă a venit val-vârtej, cu coroniţa pe cap. Simţea nevoia să împartă bucuria cu cei dragi. Mama fripsese o găină şi făcuse plăcintă. Tata s-a bucurat de reuşită şi a scos din chimir fluierul promis. Cu el a învăţat să doinească şi să horească. A fost cel mai bun fluier pe care l-a avut Stelică în viaţa lui! Mai târziu a înţeles Stelică adevărul. Tatăl său îi luase fluierul, fiindcă nu mai dăduse în anul acela cele douăzeci şi cinci de capre la stână şi toată vara le-a păzit copilul. Fluierul era bun că-şi făcea de lucru cu el şi nu adormea şi astfel avea grijă de capre!

*

File de jurnal- 5 martie 1981 (Continuare din numărul trecut): Masa de seară s-a dat la crama „Bastionul Vânătorilor”. Tot personalul era îmbrăcat vânătoreşte. Caraghios! S-a servit o masă copioasă, ţuică şi vin. S-a cântat muzică uşoară şi populară. Domnul Seftiuc de la Academia „Ştefan Gheorghiu” a citit nişte epigrame nostime adresate unor colegi ai lui. Având locul mai aproape de al Domnului prof. univ. I. I. Russu de la Cluj, am schimbat câteva cuvinte cu dânsul. Consideră descoperirile Vioricăi Mihai drept o fantezie. Eventualitatea publicării cărţii ar denota că „a dat în dreapta şi în stânga”. Inscripţia „Decebalus per Scorilo” de la Biertan nu se mai traduce cu „fiul”, ci „prin”, Scorilo fiind un meşter. Nu cunoaşte studiul Părintelui Ionescu despre această inscripţie şi nici nu-l interesează. E posibil ca termenul de „căpcăun” să se fi transformat, prin metateză, din „câpceac”. Îi este neclară raţiunea construirii movilelor în zonele de câmpie. Are câteva zeci de mii de inscripţii greco-latine cu privire la traco-daci.

La masă l-am avut vecin pe Domnul prof. Thomas Breier, de origine germană. Cu dânsul am discutat cea mai mare parte a timpului. Mi-a vorbit de populaţia germană din Banat (şvabii) şi de cauzele care au determinat emigrările masive ale acestei populaţii în Occident. Germanii au venit în căutare de condiţii mai bune de trai. Marea majoritate au fost iobagi şi oameni săraci, plecaţi de pe marile latifundii. Ajunşi aici, au depus tot efortul ca să agonisească, introducând o serie de tehnici avansate în agricultura locală. Colectivizarea brutală a satelor a produs o ruptură flagrantă în legătura germanilor cu pământul. A avut loc o dramă dureroasă în conştiinţa celui redevenit peste noapte argat pe o nouă moşie. Ideea de proprietate comună nu l-a încălzit. S-a văzut iarăşi omul dezorientat, sărac şi umilit. Naţionalitatea germană are un spirit foarte mândru, de care, din păcate, nu s-a ţinut seamă. O altă cauză care determină aceste emigrări o constituie lipsa de libertate. Bunicul lui Breier pleca duminică dimineaţa la Viena, ca să bea cafeaua. Până seara se întorcea şi păştea şi vitele. Greutăţile întâmpinate astăzi pentru obţinerea unui paşaport, şicanele de tot felul, îl fac pe şvab să se umilească prea mult. Nimeni nu a înţeles aceşti oameni, că au nevoie să-şi revadă rudele, locurile de baştină, mormintele părinţilor etc. Această situaţie îi face să ceară cu disperare plecarea. Însuşi faptul că renunţă la gospodăriile proprii şi la valori acumulate prin munca mai multor generaţii constituie un act de dramatism, care ar trebui înţeles mai bine de cei în drept. În Occident, aceşti oameni o iau de la capăt, adeseori sunt simpli rataţi, ajunşi repede pleava societăţii. Cu toate acestea, nu se reîntorc! Ar fi o umilire mult mai mare, pe care n-ar accepta-o nici morţi. În gospodăriile lăsate aici sunt aduşi diverşi indivizi, de cele mai multe ori ţigani, care, în doi-trei ani, distrug totul! Problema naţionalităţilor a fost rezolvată în ţara noastră mai bine decât în oricare altă ţară socialistă, dar această „rezolvare” nu a adus nici un folos. Faptul că statul a câştigat valută forte pentru emigrări nu a însemnat totul. În schimb, pierde anual cca 20.000 de oameni numai de naţionalitate germană (Va urma).

*

Nu ne vindem ţara. Un cântec excepţional cu acest titlu a lansat tânărul solist ardelean Ionuţ Langa. Slavă Domnului, că tânăra generaţie gândeşte astfel şi nu evită să-şi exprime convingerile. Iată-l:

Plânge neamul românesc,
Că străinii-l târguiesc,
Să-i cumpere din lăstari
Şi să-i taie din stejari.
Nu lăsa, frate române,
Codrul tău pe mâini străine!
Când mai greu pe lume-o fost,
Ţi-o dat hrană şi-adăpost!
REFREN:
Nu ne vindem ţara,
Nu ne dăm comoara,
Nu vindem acest pământ,
Nu ne vindem rostul,
Pâinea şi-adăpostul,
Asta-i tot ce-avem mai sfânt!
Nu ne vindem ţara,
Nu ne dăm comoara,
Nu vindem acest pământ,
Casa părintească, rădăcina noastră!
Staţi, români, şi judecaţi
Şi pământul nu vi-l daţi!
Nu daţi zestrea pruncilor
Pe mâna străinilor!
Puneţi voi seminţele
Şi culegeţi roadele!
Nu lăsaţi pita şi vinul
Să vi le-mpartă străinul!
REFREN:
„Nu ne vindem…
Cum, Doamne, să nu te doară,
Musafir la tine-n ţară?
Asta-om fi noi, fraţi români,
Dac-o vindem la străini!
Că omul fără pământ
E un pai purtat de vânt!
N-are nici o rădăcină
Şi stă la mână străină!
REFREN: „Nu ne vindem…
Nu daţi casa şi pământul,
Că nu ştiţi ce-aduce vântul!
Casa vă adăposteşte
Şi pământul vă hrăneşte.
Locul-n care v-aţi născut
Nu-i de dat, nu-i de vândut,
Cât o fi preţul de mare,
Astea nu sunt de vânzare!

*

Folclor din Mehedinţi (L). Redăm în cele ce urmează alt cântec cules la 20 iunie 1974 de la Lăschescu Eugenia (născută în 1923), din satul Săliştea Izvernei. Se socotea „poetă populară”:

Urcai plaiul la Izverna
Urcai plaiul la Izverna,
Să mă duc şi să trec Cerna.
Ajunsei pe munţi stâncoşi,
Coborâi la Cerna-n jos.
Dar Cerna e apă mare,
N-o pot trece pe picioare!
Of, Cerno, de ce nu seci,
Să te fac numai poteci
Şi să trec pe unde-aş vrea,
Ca să-mi văd pe mândruţa,
Să sui culmea munţilor,
Pe sub umbra fagilor,
Să cobor pe poticele,
În satele bănăţene,
Că sunt fete frumuşele.
Am şi eu o mândrişoară,
N-am văzut-o de-astă vară,
Când era fânul cosit,
De-atunci nu ne-am mai vorbit!
Ea venea pe cositură
Cu sticla cu băutură,
Mă lua-n braţe şi-mi da gură,
Şi gură, şi băutură!
Ţucu-te, măi bate, măi,
Ţucu-ţi, dada, ochii tăi!
Ţucu-ţi, dada, gura ta,
Că e dulce ca mierea!
Aşa-mi spunea mândruţa!

*

Ajutoare şi donaţii. În această perioadă, am primit câteva ajutoare şi donaţii, astfel: Doamna dr. Ionescu Mihaela-Aritina din Curtea de Argeş (AG): încă 500 de lei; Doamna Anca Gheorghescu din Oaeville (Canada): 87 de lei; Doamna Popescu Mirela din Turnu Severin, fiică a satului Malovăţ, Doamna Filip Cornelia din Turnu Severin, Domnul ing. Ilie Crişan din Cluj-Napoca (CJ): câte 50 de lei.

*

În cursul lunii iunie, am donat pâine credincioşulor participanţi la slujbe, astfel: 1 iun. (Bârda): 110 pâini; 8 iun. (Malovăţ): 270 de pâini; 9 iun. (Malovăţ): 120 de pâini; 15 iun. (Bârda): 80 de pâini; 22 iun. (Malovăţ): 240 de pâini. Aşadar, în luna iunie s-au donat 820 de pâini.

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a mai publicat câteva materiale, astfel: Iată-mă şi hoţ, în „Naţiunea”, Bucureşti, 2014, 24 iun., ediţie on-line (http://www.ziarulnatiunea.ro); Sfinţenia tăcerii, în „Omniscop”, Craiova, 2014 iun. 30, ediţie on-line (www.omniscop.ro); Vot pentru Brâncuşi, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6184 (28/29 iun.), p. 7; Interviu cu Dumnezeu, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6184 (28/29 iun.), p. 7; Duhul Sărbătorii, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6185 (1 iul.), p. 1, 6; Enigma scrisorii, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6186 (2 iul.), p. 1, 3; Ţuica scurtă, în „Naţiunea”, Bucureşti, 2014, 3 iul., ediţie on-line (http://www.ziarulnatiunea.ro); Premiul de bătrâneţe, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6189 (5-6 iul.), p. 3; In memoriam: Mitropolitul Antonie Plămădeală, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6190 (8 iul.), p. 3.

Părintele pr. prof. dr. Theodor Damian din New-York (SUA), membru al Uniunii Scriitorilor din România, face o frumoasă recenzie volumului preotului Dvs., Popas aniversar – 60, în revista „Lumină lină”/,,Gracious Light”, New-York, an. XIX (2014), nr. 3 (iul.-sept.), p. 135.

*

În ziua de 20 iunie, între orele 21-22, preotul Dvs. a avut emisiune la Televiziunea „Datina” din Turnu Severin, unde a vorbit despre post şi despre noul său volum Popas aniversar – 60.

*

Zâmbete. Tânăra soţie îi spune soţului: „Dragul meu, te rog să mă înţelegi, că nu pot să înlătur aşa, brusc, toate obiceiurile mele de fată!” El îi răspunde: „Bineînţeles, draga mea! Poţi să ceri în continuare bani părinţilor, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat!”

Pentru a păstra liniştea şi pacea în familie, aveţi nevoie de răbdare, dragoste, înţelegere şi de cel puţin două televizoare.

Un ziarist întreabă: „Bade, cu cine votezi?” „Poi, cu comuniştii, sau pesediştii, cum le-o zice!…” „Da’ de ce?” „Iaca, pe vremuri or venit liberalii şi ne-or zis că ne fac pod. Vezi o urmă de pod?” „Nu!” „Apoi or venit pedeliştii şi or zis ca ne fac moară. Vezi vreo moară?” „Nu!” „Ei, când or venit comuniştii, or zis că ne iau tot! Şi ne-or luat. Ăia oameni de cuvânt!”

România este ţara în care portofelul coboară cu o staţie înaintea ta.

Moşul şi baba obişnuiau să se joace de v-aţi ascunselea (de-a pituluşul). Baba dimineaţa ascundea ţuica, iar dacă până seara moşul nu o găsea, venea rândul babei să se ascundă…

Anunţ la „Matrimoniale” pe timp de criză: „Caut femeie rezistentă la frig, foame şi bătaie”.

*

Excursii. Pelerinaje. În ziua de 25 iun., am organizat o excursie – pelerinaj la Mânăstirea Prislop din Jud. Hunedoara. S-au înscris 110 enoriaşi din Malovăţ şi Bârda, dar şi credincioşi din Valea Boierească, Colibaşi, Izvorul Bârzii şi Turnu Severin. Au participat efectiv doar 95. Cele două autocare au costat 4.000 de lei. Doamna primăriţă Vasilica Bazavan a donat 1.500 de lei, iar restul de 2.500 de lei s-au împărţit pe cei 95, achitând în final fiecare câte 26 de lei. Excursia a fost o reuşită pastoral-misionară.

*

Anunţăm pe toţi cei interesaţi că marţi, 29 iulie, vom organiza o excursie-pelerinaj de o zi, pe următorul traseu: Râmnicu Vâlcea – Mânăstirile Cozia – Turnu – Govora – Dintr-un Lemn – Bistriţa – Arnota – Horezu – Polovragi – Tismana – Baia de Aramă. Vom vizita şi salina de la Ocnele Mari. Dacă se vor aduna 54 de participanţi, preţul va fi de 45 de lei/persoană. La autobuz mai mic sau microbuz, preţul va fi recalculat.

*

Spovediri. Împărtăşiri. Cu prilejul Postului Sf. Petru, în zilele rânduite, am oficiat Taina Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, la biserică şi în sat, pentru 16+30 = 46 enoriaşi. Dintre aceştia, trei au fost copii. Se putea să fie şi mai mulţi!

*

Botezuri. Înmormântări. În ziua de 15 iun. am oficiat Taina Sfântului Botez pentru Mănescu Jaqueline-Annemarie, fiica Domnului Mănescu Constantin şi a Doamnei Flueraşu Antonela din Malovăţ; în ziua de 29 iun. pentru Chilom Eduard-Valentin, fiul Domnului Chilom Valentin-Laurenţiu şi al Doamnei Chilom Daniela-Mariana din Malovăţ, şi pentru Mărăcine Iasmina-Cosmina, fiica Domnului Mărăcine Andrei şi a Doamnei Mărăcine Ana din Negreşti. Să le trăiască! În ziua de 26 iun. am oficiat slujba înmormântării pentru Crăciunescu Alexandru (58 de ani) din Malovăţ, iar în ziua de 29 iun. pentru Lasculescu Maria (88 de ani) din Bârda. Dumnezeu să-i ierte!

*

În luna iulie avem următorul program de slujbe: 5 iul. (Malovăţ-Bârda); 6 iul. (Malovăţ); 12 iul. (Malovăţ – Bârda); 13 iul. (Bârda); 19 iul. (Malovăţ – Bârda); 20 iul. (pomeniri dimineaţa la Bârda; slujbă la Malovăţ); 26 iul. (Malovăţ – Bârda); 27 iul. (Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă, ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: