PSALM DIN PSALMUL POEMULUI

Bis. Elefterie Nou Bucuresti_foto_Amza Jucan_crop

de Daniela Cecilia BOGDAN

Sufletul nu caută numai ceea ce este frumos, ci expresia frumosului în forme estetice ale lumii văzute şi nevăzute. Când muzica şi cuvântul aduc bucurie în sufletul celui care ştie cum să asculte şi să citească, atunci este însoţit de înţelepciune, pentru că, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, „Cuvintele bune sunt partea noastră de cer”. Destinul celui care foloseşte cuvântul în arta sa este să construiască forme care să tindă spre absolut. Va reuşi doar în măsura în care aceste însuşiri vor atinge o morală superioară. Când Malraux afirma că secolul al XXI-lea „va fi religios sau nu va fi deloc” sugera singura soluţie: religiozitatea, care dă sens existenţei umane. Părintele Stăniloae spunea că „Dumnezeu vorbeşte fiinţei noastre mai ales prin gândurile ce le naşte în conştiinţa noastră când vrem să facem ceva… Dumnezeu ne conduce, ca printr-un dialog continuu, spre desăvârşirea noastră.” Cuvântul îşi are originea în Cuvânt. Pentru cel care-l scrie şi rosteşte este acoperiş, albăstrime şi psalm. Poeţii care scriu poezie religioasă nu fac altceva decât să se roage poetic. David, marele rege din Vechiul Testament, se ruga cântând. Avea şi harul muzicii, pe lângă cel al rostirii divine. Noi nu-i putem auzi melodiile, dar putem locui în templul cuvintelor lui, prin care slăveşte implorând şi imploră proslăvind. Pe David, psalmii l-au scos din el însuşi. Prin ei a privit, a înţeles şi a vorbit, prin ei a luptat, a suferit şi a învins. Putem auzi şi astăzi ecouri ale versetelor lui, prin poeţii care au avut sau au urechile deschise pentru „cuvinte prin intermediul cărora misterul e făcut prezent”, cuvinte care au capacitatea de rugăciune, de ascultare şi de primire.

Poezie-psalm întâlnim la Arghezi. Psalmii lui Arghezi (denumiţi impropriu) sunt o sete de Dumnezeu, o dorinţă de răspuns la întrebarea prin care ar vrea să ştie cum se dobândeşte revelaţia. Arghezi încearcă o experienţă poetică de apropiere, de comunicare cu Dumnezeu: „Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes / Vreau să vorbeşti cu robul Tău mai des”. Şi apoi, dorinţa reciprocităţii: „Trimite, Doamne, semnul depărtării / Din când în când câte un pui de înger.” Psalmii arghezieni sunt mărturia căutării disperate a poeziei care să exprime adevărul. Când Dumnezeu nu-i răspunde, poetul îşi transformă cântecul şi rugăciunea în blestem, devenind agresiv: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere / Şi Te pândesc, ca pe vânat / Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?” Între cântec şi violenţă, imn şi blestem, adorare şi impietate, Arghezi este în căutarea identităţii poeziei. Drama mistică este drama poeziei. El asupreşte poezia pentru a produce revelaţia. Blaga creează un spaţiu poetic prin care arhanghelii şi „stelele intră în lume”. El poate nega prezenţa divinităţii definind firea misterioasă a naturii, spiritul universului sau pur şi simplu moartea. Poetul stă de vorbă cu zeii sau îngenunchează profetic lângă o stea răpusă de jale. Melancolia plină de deznădejde în faţa trecerii este invocată de o singurătate istovitoare: „Dumnezeule, de-acum ce mă fac? În mijlocul Tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de-o haină pe care o laşi pe drum.” Poet al luminii, Blaga îşi desăvârşeşte rodul nu în lumea materială, ci în transcendent, în mister, în lumina lui Dumnezeu: „Când iubim, oricât de-adâncă noapte-ar fi, suntem în zi, suntem în Tine, Elohim”.

Dar cel pe care-l simţim mai aproape de perseverenţa mistică în care se reflectă natura divină este Ştefan Augustin Doinaş. Poetul îl doreşte pe Dumnezeu stăpân al stărilor existenţiale, contrare esenţei divine: „Doamne, nu soare Te doresc, ci umbră, venind întru-ntâlnirea umbrei mele”. Ca într-o continuare a Scripturii, poetul, al doilea Petru, pregătit pentru a patra trădare, precum un apostol al pierzării, doreşte pustiul, pentru regăsirea sinelui. Nu mai are răbdare: „ajută-mă că s-a făcut târziu”. Iar când Dumnezeu nu-i răspunde, devine ironic: „Eu însă mai aştept. Cât ai să stai / pitit în bezna focului din rai?” Totuşi, persistă în stăruinţă şi caută o altă formă de descoperire a divinităţii: „Mi-acopăr ochii să Te văd, Te smulg din suflet să Te-ador.” Apare teama că el, poetul, nu va reuşi să-l descopere prin cuvântul lui scris şi nu va simţi esenţa divină: „Tu n-ai să-mi fii Divinule aproape / cât timp citind ce-am scris nu Te descopăr / ca literă a mea şi ca cerneală / cu care scriu muindu-mi pana-n stele”. Ca o răsplată, Dumnezeu se apropie. Este momentul purificării sufleteşti, care devine creatoare pentru opera fiecărui artist, când… „Sculptorii şterg de sânge marmura, poeţii cuvintele.” Şi astfel, psalmii odată rostiţi plimbă sufletul prin veacuri de credinţă şi literatură. Poeţii crştini găzduiesc speranţe şi ocupă un spaţiu divin al existenţei umane. Aceşti poeţi descoperă rugăciunea în măsura în care ajung să guste din sacru şi capătă măsuri lăuntrice, sublime, aproape de revelaţie. Ei simt atunci că cineva le-a aruncat o cheie cu care pot deschide poarta în spatele căreia se împlineşte CINA CEA DE TAINĂ A CUVINTELOR.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: