PICTORIŢA „DE POVESTE” ŞI DORUL DE ROMÂNIA. In memoriam Ioana Celibidache (1924-2012)

de Delia FLOREA

Autoportret

Delia Florea

Oamenii au simţit că doream să creez stări de graţie prin culoare, reflexe, lumină. Crist, Fecioara, sfinţii nu-mi apar ca personaje, ci ca prezenţe stilizate, ca razele filtrate prin vitralii. Am pictat dorul de Dumnezeu… Bucuria de a trăi îmi vine din rădăcini, pentru că românii rămân veseli, chiar în nenorocire. Apoi, eu pictez cu lumina cerurilor de la noi[1] – se destăinuia Ioana Celibidache purtând adânc ancorat în inimă dorul de România!

Ioana Celibidache, nepoată a lui Ion Procopie Dumitrescu (fost primar al Capitalei), s-a născut în 1924 la Bucureşti, într-o familie din marea burghezie. Talentul său artistic, primele sale „înfiorări lirice”, s-au făcut vizibile încă de timpuriu: Aveam şapte ani când deja înmuiam o pană răsucită într-un mic vas negru. Era începutul carierei mele de pictoriţă. Nu s-a descurajat defel când decorurile pe care le-a realizat pentru o piesă de teatru, l-au dezamăgit pe unchiul său regizor. Spre treisprezece ani a devenit poetă: Musset, Lamartine, Rimbaud, Verlaine erau zeii mei. Suferinţa lor era şi a mea! Oscilam între pictură şi poezie. De altfel aveam în familie două mătuşi pictoriţe: pe tante Marie şi pe tante Juliette, şi doi unchi poeţi: oncle Ion şi oncle Justinian. […] Oncle Ion Pillat a văzut odată ce scrisesem şi i-a spus tatei: „Asta mică are talent”. La vârsta de 15 ani, a publicat două volume de poezii în limba franceză: Aveux şi Souvenirs.[2]

După absolvirea „Liceului Francez” din Bucureşti, a lucrat timp de un an ca bibliotecară în cadrul Bibliotecii franceze „Studio”. Apoi, după instaurarea regimului comunist, în iarna anului1946, a fugit din România îmbarcându-se la bordul unui avion militar şi având la ea doar o periuţă de dinţi. S-a stabilit la Paris şi a primit cetăţenia franceză în 1947, atunci când a cerut azil politic „ca un gest de legitimă apărare”.

Din tinereţe a deprins meşteşugul penelului cu Baumeister, la Berlin şi la Stuttgard cu Friedlander. Apoi a urmat cursuri de desen şi pictură la „Academie de la Grande Chaumiere” şi la „Ecole du Louvre”.

În 1949 l-a văzut pe celebrul Sergiu Celibidache dirijând un concert la Buenos Aires şi astfel a început „iubirea de o viaţă”, încununată, în cele din urmă, cu căsătoria lor. Avea 26 de ani şi se simţea neîmplinită alături de cel de-al doilea soţ, iar Maestrul avea către 40 atunci Monica Pillat_copertacând s-au îndrăgostit unul de celălalt. Prima lor întâlnire a fost de un magnetism aparte. L-am văzut la teatrul Colon dirijând Simfonia a IV-a de Brahms. Ascultându-i muzica, m-a copleşit o emoţie infinită, pe care n-o mai simţisem niciodată. La sfârşitul concertului m-am dus cu programul în mână să-i cer un autograf. Când am ajuns, m-a măsurat de jos în sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelată în ochii mei şi am plecat zbuciumată pe alţi 45 de ani – mărturisea Ioana Celibidache nepoatei sale Monica Pillat, care a scris o carte despre viaţa acestei preafrumoase mătuşi de poveste. Şi-a deschis sufletul „încuiat cu trei lacăte”, iar Monica Pillat a reuşit ceea ce părea imposibil: să surprindă şi să contureze portretul „exuberantei, jucăuşei, neconvenţionalei sale mătuşi”.

Încurajată fiind de soţul ei, şi-a continuat studiile de pictură la Roma, unde a absolvit „Academia de Arte Frumoase”, şi apoi la Berlin. Într-un interviu acordat Crisulei Ştefănescu, artista spunea: Am început căutarea cu el, cu Sergiu, care era un pedagog şi un critic colosal […]. Şi am descoperit pictura cu el.[3] Participarea la cursurile lui de fenomenologia muzicii i-a folosit enorm! A făcut chiar o expoziţie cu 35 de tablouri inspirate din muzică. A pictat Boleroul lui Ravel, Nocturnele lui Debussy, Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski, Mica serenadă de Mozart ş.a.

Începând cu 1955, devine cunoscută şi apreciată în calitate de plasticiană, graţie prezenţei sale la numeroase expoziţii personale şi în cadrul unor expoziţii colective, organizate în mari galerii din Europa şi America. Din modestie, pentru că nu a vrut să profite de celebritatea maestrului Celibidache, îşi semna tablourile simplu: Ioana. Ionel Jianu, „un mare critic de artă român”, o considera pe Ioana „surioara lui Klee” – datorită „înrudirii de viziune artistică” cu acest renumit pictor – şi admira lucrările sale: Ingeniozitatea şi spiritul inventiv se împletesc cu magia culorilor. Semne misterioase se înfăşoară şi se desfăşoară pe fundaluri frământate care poartă amprenta preţioasă a unor timpuri revolute. Exuberanţa şi prospeţimea ei ne deschid o poartă spre o lume fermecată.

În 1968 a venit pe lume, ca o binecuvântare, Serge Ioan, unicul copil al cuplului, iar mama a întrerupt pictura timp de cincisprezece ani, spre a-şi creşte fiul. Apoi, Ioana şi-a reluat activitatea cu pasiune.

De-a lungul carierei sale artistice, a fost răsplătită cu numeroase premii internaţionale şi cu medalii de aur, argint şi bronz. S-a luptat cu tot felul de prejudecăţi, dar avea puterea de a înfrunta şi de a învinge „autoritatea masculină”! Multă vreme, în saloanele şi marile galerii de artă, femeile nu au avut acces. Totdeauna bărbaţii aveau prioritate, iar pentru femei nu mai era loc. În aceste condiţii Ioana s-a hotărât să se impună: Din fericire, am descoperit că exista o Federaţie Europeană Artistică şi Culturală Feminină, înfiinţată cam prin anii ’90, care a fost prezidată de doamna Adenauer, şi care avea ca scop valorificarea pictoriţelor de talent. Când doamna Celibidache devenise preşedinta acestui for, hotăra „după calitatea lucrărilor” prezentate, care dintre artiste meritau să intre în Federaţie. Au fost promovate lucrări ale celor peste o sută de pictoriţe, inclusiv din România, care, dacă nu ar fi primit acest ajutor, „nu şi-ar fi putut face cunoscute operele în galerii”! Pentru activitatea desfăşurată în calitate de preşedintă a „Federaţiei Europene Artistice şi Culturale Feminine”, primarul Jacques Chirac i-a decernat în anul 1992 „Medalia de aur” a oraşului Paris.[4]

În 2011, statul francez i-a acordat titlul de „Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres”.

O parte din lucrările realizate de artistă se regăsesc în colecţii particulare, iar altele se află în muzee. Şi-a adunat operele reprezentative în două albume semnate Ioana: primul, apărut în 1997, la Editura „Alma” din Galaţi; iar cel de-al doilea la „Imprimerie des Mauges” din Paris, în 2011. Picturile reproduse în albumul din 1997 sunt însoţite de citate, de cuvinte sau fraze celebre, care au fost rostite cândva de cunoscuţi artişti – Klee, Leonardo da Vinci, Baudelaire, Mac Avoy, Delacroix, Renoir, Monet, Braque, Goethe, Picasso, Constantin Brâncuşi ş.a. – aleşi să-i fie „tovarăşi de drum şi de inspiraţie”. Tablourile ei au un „lirism de taină” şi poartă titluri profund poetice: Tăcerea iubirii, Mormântul unui înger, Misterul unui suflet, Furtună sentimentală, Culoarea timpului, Remuşcări galbene, Visând la viaţa de apoi etc. Ioana însăşi spunea: „În picturile mele vezi atâta lumină” pentru că „eu am pictat lângă Sergiu, am fost scăldată în muzică şi în iubire. Eram alături de Sergiu mereu, călătorind în toată lumea, el cu bagheta, eu cu şevaletul. Muzica şi pictura erau nedespărţite”.[5]

Avea cultul prieteniei ca rod al educaţiei alese şi datorită unui caracter integru. Oportunitatea de a străbate lumea „în lung şi-n lat” i-a oferit prilejul de a-şi găsi prietene de pretutindeni. Acestea se deosebeau de restul lumii prin faptul că aveau umor, o intuiţie mai mare, o sensibilitate mai intensă, o tandreţe ascunsă, de care ea avea atâta nevoie! Era extraordinară lipsa lor de orgoliu, de egoism, de gelozie […]. Când le-am pierdut, o parte din mine a îngheţat.

În legătură cu cea care a devenit în cele din urmă Maica Alexandra, îşi aminteşte: M-a iubit mult Domniţa Ileana a României. Înainte de a deveni stareţă a stat la Paris, la noi în casă, vreo trei săptămâni. Era extrem de deşteaptă, cu mult umor, un om adorabil care te câştiga fără tocmeală.[6]

Atunci când a fugit din ţară, la vârsta de 22 de ani, Ioana a luat în suflet România copilăriei şi adolescenţei sale: Aşa se face că de câte ori Sergiu şi cu mine ne-am creat o locuinţă, fie în Franţa, la Puiseaux, fie în Italia, la Lipari, am încercat să aducem pe pământ străin arhitectura şi interioarele caselor româneşti, ne-am înconjurat de mobile, covoare, icoane care să ne aducă aminte de cele avute cândva. Oriunde mergeau în lume, încercau să creeze oaze de românitate. La Lipari, casele construite după proiectele genialului muzician, aveau arcade, coloane albe, obloane de lemn vopsite în albastru semănând ca stil cu mănăstirile noastre. În mijlocul lor, Sergiu ridicase o bisericuţă de toată frumuseţea, înaltă de circa 30 de metri. O parte dintre aceste mărturisiri, s-au materializat în documentarul Grădina lui Celibidache, realizat în 1996 de cunoscutul cineast Serge Ioan Celibidache. Filmul, care a făcut înconjurul lumii, a fost răsplătit cu premiul „Diapason”.

Faptul că ani de zile cei aflaţi în exil nu se puteau întoarce în ţară, i-a marcat profund! În 1974 Ioana a vizitat România împreună cu soţul ei, iar apoi a revenit mai des după revoluţia din 1989. Se simţea în siguranţă. În pofida acestui firesc sentiment, a fost arestată la Paris atunci când preşedintele Ion Iliescu însoţit de ministrul de externe Adrian Năstase l-a vizitat pe preşedintele Mitterand. Ioana şi alţi doi români stabiliţi la Paris (matematicianul Ion Ghica, descendent al principelui I. Ghica, şi Maria Brătianu, fiica istoricului Gh. Ionel C. Brătianu), „trei rebeli mai zgomotoşi”, care au avut îndrăzneala să strige: „Jos comunismul!” au fost duşi la Poliţie!

După „masacrul” din Piaţa Universităţii din Bucureşti, Ioana a mers în acel loc spre a se închina şi pentru a se ruga pentru toţi cei care au murit acolo! A pictat afişe inscripţionate cu „Jos comunismul!”, având dedesubt „colaje de fotografii cu imaginile nenorocirilor noastre”. Pe urmă şi-a făcut un tricou pe care a scris „Sunt golan!” Mă oprea pe stradă lumea să mă întrebe de unde l-am cumpărat. […] În atelier păstrez steagul României găurit.[7]

Când a părăsit ţara a lăsat o Românie elegantă şi bogată, avidă de cultură […] oamenii erau politicoşi, aveau ţinută, demnitate, nobleţe, iar când s-a reîntors, a descoperit o ţară distrusă sufleteşte şi moralmenteo ţară delapidată de comunişti… Tot ce-am văzut mi-a smuls o bucată de suflet.

Apoi a expus la Bucureşti şi a rămas foarte plăcut impresionată pentru că a fost înconjurată de multă căldură umană. A fost primită cu o bucurie extraordinară, care strălucea pe feţele tuturor de parcă îşi revedeau copilul pierdut şi regăsit ca prin minune. Fiecare îi adusese câte ceva drag, rupt din suflet: albume, flori, fotografii… Era atât de emoţionată, încât i-a fost imposibil să rostească discursul pe care-l pregătise cu această ocazie: Am izbucnit în plâns, nu mai aveam glas, ci doar un tremurat înăbuşit de durere şi de fericire. În jurul meu se strânsese România de altădată, bună, fierbinte, familiară, avidă de cunoştinţe, însetată de artă!

După decesul soţului, în 1996, mult timp Ioana Celibidache nu a mai putut picta. A intrat „într-un tunel de durere” din care a ieşit folosind scrisul drept terapie. Atunci a dat la iveală volumul Sergiu, altfel (apărut în 2001, la Editura ieşeană DominoR), scris în memoria Maestrului, cu speranţa ca toţi cei care l-au iubit, în amintirea lui, să râdă aşa cum râdeam cu toţii atunci când ne povestea aventurile sale atât de neobişnuite. A pus pe hârtie felul lui de a fi mai puţin vizibil pentru ceilalţi: Făcea tot felul de năzbâtii, ştia să râdă, să se joace, să trăiască din plin. […] Pentru mine cartea a fost un medicament. Eram în fiecare zi cu el. Râdeam singură de ceea ce scriam

Sergiu era profund mistic: se socotea ca un ucenic al lui Dumnezeu, spunând că depărtarea de credinţă face viaţa fără noimă şi de netrăit. El a fost cel care „i-a întors” Ioanei sufletul spre credinţă!

Cu ocazia unei vizite a sale în România, artista a mers prin ţară să vadă închisorile comuniste, unde au murit atâţia martiri! I-am întrebat pe prietenii mei care au făcut câte 8, câte 9, câte 10 ani de detenţie cum au putut suporta atâta suferinţă… Mi-au răspuns: „Numai credinţa în Dumnezeu ne-a salvat!” unii au supravieţuit, dar câţi s-au prăpădit! Ar trebui ridicate monumente […] acolo unde a fost călcată în picioare floarea acestei ţări”. După cum opinează, pe bună dreptate, Monica Pillat, În acele locuri ni s-a crucificat libertatea!

A venit „să-L caute pe Dumnezeu”, mai întâi în temniţele „sfinţite de suferinţă”, iar după aceea a vizitat pentru prima oară mănăstirile din Bucovina: Am fost atât de impresionată de frumuseţea, de spiritualitatea frescelor pictate pe dinafară şi pe dinăuntru, de atmosfera locurilor, încât am vrut să rămân acolo pentru totdeauna. Tânjea după o altă viaţă, dar… n-a fost să fie. Cu toate acestea, atunci când a plecat din România spre a se întoarce în ţara de adopţie, în fundul sufletului său „strălucea divinitatea”: Doi ani de zile am pictat în transă numai icoane. Ecourile, reverberaţiile picturii noastre bisericeşti, toate nostalgiile mele răscolite îmi călăuzeau fără oprire pensula! Artista „de poveste” a realizat zeci de icoane abstracte.

În amintirea Maestrului, Ioana împreună cu Ioan Serge şi „alte multe personalităţi de pretutindeni” a pus bazele „Fundaţiei Culturale Sergiu Celibidache”. Această Fundaţie are mai multe filiale caritabile, care acordă sprijin persoanelor dezavantajate: trei sunt în România (la Bucureşti, pentru ajutorarea copiilor handicapaţi, la Plătăreşti, pentru ajutorarea unui spital de bătrâni, şi la Călăraşi), o filială la Londra şi alta la München, unde învăţăceii lui Sergiu, ajunşi mari dirijori, organizează cursuri de „Master class” pentru tinerii muzicieni în devenire. Membrii Fundaţiei se ocupă şi de organizarea unui festival anual „Sergiu Celibidache”, în cadrul căruia diferiţi muzicieni renumiţi dau concerte, benevol.

Ilustrul muzician a fost unul dintre cei mai importanţi dirijori ai lumii, însă compoziţiile sale au rămas până acum necunoscute publicului larg. Cu prilejul centenarului naşterii sale, UNESCO a declarat 2012 Anul Sergiu Celibidache, dar fiul dirijorului vrea să îl declare Anul Muzicii. În cadrul unui interviu realizat de Cătălin Sava, care a fost difuzat la TVR1, Serge Ioan Celibidache afirma: În acest an pornim o tradiţie pentru România. Cum îmi spunea tatăl meu, România este o ţară cu extrem de mult talent, dar cu şanse reduse de afirmare şi de exploatare a lui. […] Mi se pare un pas firesc ca latura sa necunoscută până în prezent, de compozitor, să fie dezvăluită în România. Muzica ar trebui să fie parte din educaţia noastră şi de aceea noi avem un program bogat de masterclass-uri, cu intrare liberă, tocmai pentru a încuraja tinerii să se întoarcă la muzică, să se întoarcă la valori.

Tot în acest an, la Bucureşti, va avea loc prima audiţie a operei sale Haz de Necaz, un titlu pur românesc, o întoarcere acasă a compozitorului. Sunt român şi voi muri român. României îi datorez talentul – obişnuia să spună adeseori rafinatul „slujitor al Eutherpei”. Fiul românului Sergiu Celibidache şi al româncei Ioana mărturiseşte: ,,Eu am descoperit România în ’96 […] era o ţară necunoscută pentru mine. De fapt… a fost începutul unei călătorii iniţiatice. În zece ani am descoperit mai multe despre mine însumi vizitând ţara. Şi aşa am început să înţeleg toate poveştile despre România pe care, de-a lungul timpului, le auzeam la noi în casă. Cred, cu sinceritate, că am descoperit tot ce e mai bun în mine, graţie prezenţei mele aici. Acum am o relaţie foarte strânsă cu România, nu vorbesc încă foarte corect româneşte, dar mă simt mai român, eu, un cetăţean al lumii. […] Am locuit în SUA, locuiesc la Londra, am legături foarte puternice cu Germania, paşaportul meu e francez, dar, de fapt, sunt român.”

Prin muzică şi pictură avem şansa de a ne purifica şi de a ne simţi mai aproape de Dumnezeu. Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta, spunea cel care prin muzică era la fel de aproape de dumnezeire ca şi Ioana prin culoare.

Pictoriţa „de poveste” a trecut hotarul vieţii veşnice la vârsta de 87 de ani, în dimineaţa zilei de 14 ianuarie 2012, la un spital din Paris, în urma unui accident vascular. Trăirile sale, sentimentele de apartenenţă veşnică la poporul român, împărtăşite de asemenea de „bărbatul vieţii sale”, le-a lăsat moştenire fiului lor. Iar nouă, tuturor, ne-a dăruit o pictură abstractă luminoasă, în care, „ochiul descoperă adesea un chip de madonă, o aripă de înger, semne magice, cifre şi litere, mici colaje integrate subtil. O pictură care mărturiseşte despre bucurii intense, vizibile, dar şi despre o durere surdă, ascunsă. O pictură ca o muzică tulburătoare, riguroasă şi incandescentă, jucăuşă şi gravă totodată”.[8]

[1] Monica Pillat. Ioana Celibidache. O mătuşă de poveste. – Bucureşti : Humanitas, 2010, pp. 116-117.

[2] Ibidem, pp. 45-46.

[3] Crisula Ştefănescu. O după-amiază cu Ioana Celibidache. În „Luceafărul de dimineaţă”, nr. 24, 25 mai 2011, p. 9.

[4] Monica Pillat. Op. cit., p. 92.

[5] Ibidem, p. 70.

[6] Ibidem, p. 97.

[7] Ibidem, p. 114.

[8] Crisula Ştefănescu. Op. cit., p. 8.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: