DESPRE ELITISMUL EXACERBAT

Teodor Ardelean

prof. dr. Teodor Ardelean

de prof. dr. Teodor ARDELEAN

Oamenii de cultură au constituit în toate timpurile elementele de rezistenţă ale unor sisteme sociale ce le-au fost de cele mai multe ori fie îndepărtate, fie ostile. Consistenţa lor ca exponenţi şi performeri n-a depins, de cele mai multe ori, de gradul de aşa-zisă protecţie publică pe care uneori autorităţile administrative îl frunzăresc în relaţia lor cu „pătura” intelectuală. Poate tocmai din această cauză scriitorii, artiştii plastici, compozitorii şi ceilalţi par a fi purtătorii de expresie ai nonconformismului social.

În zilele noastre stările de lucruri par a fi mult mai tulburate. Există o categorie de exponenţi ai culturii care afişează un elitism exacerbat şi foarte limitat perimetral din care au constituit o redută de luptă atât cu mediul politic, cât şi cu populaţia consumatoare de cultură. Ei sunt cei ce fac ierarhii, dau note, stabilesc foaia de parcurs a liderilor politici, organizează mişcările civice, înfruntă adversarii, ordonează, ordonanţează, clasifică… Din turnurile lor de fildeş coboară râuri de lavă murdară, înfierbântată, spre atenţionarea privitorilor cu privire la singura cale de scăpare din ecuaţiile momentelor. Privirile lor – pătimaşe, ipotezele lor – singure, concluziile lor – mereu tendenţioase. Idei împuţinate de cele mai multe ori de aderenţele lor la menajeriile pe care le servesc.

Şi, până la urmă, de fapt, de ce vorbim despre aceşti oameni? Prin ce sunt ei periculoşi pentru mersul culturii? De ce ne „legăm” de ei?

Când cărţile domnului Augustin Buzura au început a fi desfiinţate de nulităţi, cocoţate pe socluri, n-au existat decât reacţii timide şi din partea unor „sufletişti” lipsiţi de poziţii cheie. Când alte spirite tutelare au fost atinse de incriminări nocive venite din aceleaşi surse înveninate, a sărit tripleta dirijată de „băieţii de mingi” în apărarea „autenticităţii veninului”!

Ce-i drept oamenii ăştia care îşi zic şi „de cultură”, dar care sunt şi arbitrii dialogurilor culturale, au şi un oarecare farmec, sunt (unii dintre ei) excelenţi vorbitori, produc impresie. E şi greu de văzut prin perdeaua de fum pe care o degajă unii când ridică termenii fireşti din limbă la nivelul limbajelor criptice, e greu de văzut cum au reuşit să mascheze ura penibilă împotriva celor mult mai buni decât ei. Să vezi şi să fii martor cum Marin Sorescu a fost linşat, să vezi şi să nu poţi face nimic la scenele în care Grigore Vieru era terfelit, să vezi şi să nu mişti un deget când Ştefan Popa Popa’S este marginalizat de miniştrii elitei, iată ipostaze dureroase pe care începem să le uităm. Aşa precum poate că vom uita şi ce au făcut cu Noica, cu Valeriu Cristea, cu Steinhardt, cu Adrian Păunescu ş.a.m.d. Iar când buldozerele lor au reuşit să treacă fără pic de reacţie peste „cadavrele” ţintite, s-au obrăznicit din nou peste-poate şi peste-toate şi au „ţintit” sus de tot. În Eminescu şi Coşbuc, în Goga şi Blaga, iar lista nu s-ar fi oprit dacă nu li s-ar fi schimbat „linia de bătaie” de undeva, dintr-un cabinet bine servit cu bani publici. E vorba de ICR, instituţie construită de academicianul Augustin Buzura exact pentru o mai firească deschidere spre lume, şi care ajunsă pe mâna viclenilor şi colportorilor de murdării în frunte cu un anume… ici, a devenit o pepinieră de cadre pentru tiparele lor, o sursă de mişcări încărcate cu obsesii, o resursă de recompense pentru lăudătorii şi prietenii clicii uzurpatoare de valori autentice.

Articolul acesta nu se vrea un comentariu la temă, ci un semnal de alarmă pentru o lume care oboseşte trudind pe adevăratele altare culturale ale neamului – bibliotecile româneşti – şi care de obicei nu face judecăţi subiective între o carte şi alta, un autor sau altul… Cu toată această obiectivitate derivată dintr-o etică profesională înaltă, aristocratică, nu pot să nu supun atenţiei colegilor bibliotecari acest semn de identificare ce poate fi văzut în jocurile de faţă şi de culise ale celor ce, fără nici o jenă sau reţinere, bulversează lumea culturală, luând-o în stăpânire fără nici o autorizaţie şi compromiţând-o chiar şi prin simpla atingere.

Căci lângă oamenii de cultură stau bine, la lucru, oamenii din cultură, care trebuie să discearnă cu simţ de răspundere între adevăraţii exponenţi ai domeniului şi cei care au „îmbrăcat” papioanele, ca semn de identificare pentru un Goliath agresiv.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: