ÎN IDEEA DE A SCRIE: CORUL ÎNDREPTĂTOR

P1020146_cr

de Nicolae ŞTEF (Strasbourg)

Epicurianul: Într-o asemenea spirală, ar fi desuet şi fără bun-simţ să excludem roata sau banul de la o numire regală. Chiar dacă un teocrat le-ar desconsidera pe motive de perisabilitate, am putea spune că dreptatea lui s-ar rezuma la insul luat individual în static, dar nu şi în punctul istoric de dăinuire a neamului într-un alt neam. Astfel rostesc: Printre zecile de mii de frânturi care au zguduit mişcarea umanităţii, ar fi indicat să întrebăm care ar fi ideea supremă, singura şi privitoare de sus, cuprinzătoarea tuturor celorlalte faceri mentale?

Această întâietate am zice că se leagă de o forţă axiologică proprie, un fel de mecanism integru de autoguvernare ce nu necesită nici o formă de subordonare. De aici pleacă aspectul de bază care ipso facto o separă. Dar ecartul e doar o înălţare întrucât această idee căutată este supremă. Reformulând inocenţa precedentă, propun următoarea: Care idee ar fi în stare să domine oricare altă idee reprodusă sau creată de ins?

Totuşi, ideile nu pot fi continuate sau amintite în lipsa unui afect, fie el ură sau dragoste cruntă. Ideile se raportează prin simţ ceea ce ne îndeamnă a spune convingeri şi nu idei. Mai mult, traiectul de simţ îi conferă o individualizare, o atestare că e ştiută. Am fi înclinaţi a crede că o astfel de calitate supremă se scindează în părţi spre convingeri şi convingeri. Motricitatea ei se impune din diverse raţiuni: individualitatea ei plezneşte, stabilitatea întărită o face să valseze deasupra cronosului şi a felului de om ataşat. Mobilitatea o ajută sporit să revină şi/sau să se regăsească în ins. Însă, raţionamentul acesta scurt se izbeşte de zidul ivirii, al modului de a o descoperi şi a o predispune la uz.

Empiristul: Dimensiunea descoperii reprezintă temelia oricărei religii. În ceea ce priveşte convingerea mobilă supremă, ea trebuie supusă exerciţiului. Altfel spus, unei verificări a forţei sale de a înlătura importanţa oricărei convingeri de natură minoră. Actul edificator este cel mai bine înfăţişat în cadrul acelor contexte extreme când decizia sau cuvântarea proclamă marea idee.

Venise odată muţenia înaintea unor trei femei, apucată să le treacă peste cerc direct în jos la cel îngheţat.

– Tu, femeie ştearsă, ce-ţi alegi a fi cu tine-n veci că ţi-e timpul să îngheţi?
– Crucea.
– Iar tu, îndestulată şi plină de încă alte foi?
– Banul.
– Tu, ultima din cele trei, nu ai nimic. Rămâi şi caută încă. Iar dacă va fi să găseşti ceva care să se lege de tine, până şi crusta idioţeniei, să nu mă chemi, căci voi şti eu când s-a prins de tine!

Variaţiile umane împing unitatea spre dislocare. Am zice o scindare de la individ la individ a convingerii supreme pe care noi o căutăm. Fiindu-i dat omului atributul de a hotărî, eleganţa de a avea un singur crez rămâne un lux pentru epicurian, însă pentru pustnici şi cei cumpătaţi este doar o normă clară de vieţuire. Pe un asemenea ansamblu diferenţiator, eficacitatea jocului edificator pare nulă. Totuşi, acea convingere există. O alegem sau o dobândim.

Dacă am impune analiza per capita şi nu per integrum, poate că exerciţiul ar fi mai coerent în obţinerea acelui lucru suprem. Ceea ce ar fi de înţeles este că asimilând omul în simplitatea sau absconsul său, îndepărtându-ne de la regimul de catalogare, convingerea mobilă capătă formă, însă nu şi conţinut, datorită criteriului variaţiei ca armă evolutivă. În schimb, semizeii sau natura observatorului plin de sine poate să cizeleze o convingere divină pentru toţi de alt fel şi deasupra altor viziuni ce ţin de specificul colectiv. În ultimul caz, vorbim de unicitate, în timp ce în primul ne mulţumim cu unicitatea nuanţată.

Apologetul: Fascinaţia adevărului ne educă. Nimic nu corijează mai rapid comportamentul nostru decât înştiinţarea unei certitudini în privinţa căreia putem jongla liberi şi siguri. Astfel putem naşte un frumos de care să ne ataşăm, lăudându-l, slăvindu-l. Dacă teza existenţială a empiristului stăpâneşte pe deplin oricare atac sofist, cutezăm să cerem un pro adevăr pentru această convingere mobilă. Cât timp siguranţa este îndesată în ea, inşii vor fi dispuşi să o urmeze.

Preamărirea se poate realiza prin adevăr. Probabil singurul mijloc eficient de a extrage fanatismul sau credinţa este definitivat prin această trăsătură. Doar aşa sunt împlinite condiţiile care permit un ataşament faţă de convingere. Am spune că legătura nou creată ar asigura potenţa unei autoidentificări cu ideea susmenţionată. Divinizând, devii fie adept ori luptător, fie zeu/semizeu.

Totuşi, ceea ce scapă des privitorilor de uman este că divinizarea depăşeşte pragul unilateral încât până şi contrariul sau anticontratriul poate fi luat în sfera ei. Maşinăria aceasta răsucită de om este aptă de orice convingere. Plasându-ne înaintea adevărului nostru, ne punem în vieţuire şi vieţuim neamuri, familii şi clase sociale. Ar trebuie să fie încântător să dispunem de o singură legitate-idee care să fie, în concept, aceeaşi pentru fiecare. Probabil omul şi-ar opri evoluţia, probabil ar atinge pragul limită al perfecţiunii. Dar pentru o aşa măreţie insul ar trebui să tindă spre omul vertical, pentru că deviaţiile lăturalnice fără o precizie îl împing spre searbăda stagnare. Chiar şi după împlinirea acestei idealităţi, confruntarea cu lenea ar fi inevitabilă. Ciudată minunăţie de adevăr!

Trântorul: Vocile care compun doctrina se dezic mereu, ele între ele. Mobilitatea convingerii pe care o căutăm ar putea fi mult prea istovitoare pentru omul-mediu, cel care susţine continuitatea regnului. Dacă am creiona adevărul în termeni probabilistici, l-am face inutil şi poate că doleanţa apologetului ar deveni un abuz de cuvinte.

Încropirea sau finisarea unor convingeri cât mai elitiste ne-ar strica scena vieţii prin prisma fragmentării în cei care pot, care nu vor, care vor, care nu ştiu sau ştiu, care nu pot. Sunt mulţi în spatele pietrelor, lăsaţi-le liniştea siguranţei că acele biete convingeri ce le îndrumă pasul sunt parţial de bun-simţ.

Optica practică necesită ani pentru crearea unei singure norme comune care să fie şi aptă să se regăsească în fiecare ins, oricând prin naştere şi încheiere. Dacă se cer munci interioare pentru arhitectura unei asemenea construcţii, trântorimea ar deveni deviza majorităţii. Dacă unul-câţiva pot descoperi ori făuri convingerea supremă, să o facă, dar nu cereţi mulţimii să renunţe la jocul greu al supravieţuirii şi/sau al îndestulării. Iar dacă ideea aceasta regală s-ar ivi de la sine, cu atât mai bine pentru cei de jos, înapoiaţi sau limitaţi.

Există mult prea multe formalităţi de care trebuie să se izbească naţiunile lumii şi care împiedică agregarea tuturor concepţiilor într-una singură care să joace un rol de numitor sau bază de raportare în termeni empirişti. Este suficient faptul că necesitatea umană e mult prea variată. Doar dacă numărul inşilor ar fi unu, atunci cu siguranţă că ea, convingerea noastră, ar fi lesne de reperat. Apropiindu-ne de aceste dificultăţi, am găsi o istovire în van, întrucât beneficiile găsirii ar rămâne la îndemâna unor epicurieni. Singura utilitate întrezărită în mod clar este că ar ajuta la identificarea noastră ca entitate. În perfecţiunea susţinută de apologet cred cei cu voinţă, predispuşi la greul înălţării, nu şi cei slabi, odihniţi şi mulţumiţi. Chiar dacă aceasta ar fi atinsă, toţi am fi trântori inactivi, înglodaţi şi fixaţi că uzualul nu mai este obligatoriu.

Artistul: Lenea infantilă este cea mai bună scuză, dacă nu eşti cel matur. Depăşirea esenţei reprezintă mult mai mult decât o banală identificare inter alia. Plecând de la momentul atingerii acelei perfecţiuni, fiecare gest devine semn de artă pură. Imaginea noastră copleşită de forţa unei convingeri poate împinge vieţuirea zilnică în operă vizuală. Toate liniile care s-ar ivi din noi ar fi de neconfundat. Astfel că va fi belşug pentru toţi cei din tagma umană. Vorbim aici de o motricitate unică. Creaţiile noastre nu ar mai putea fi duplicate. Cu o aşa forţă expresivă, empiristul şi-ar pune analiticul în slujbă mereu, epicurianul pofta, apologetul lauda, trântorul naiva-i lene; deci toţi ne-am primi crucea, chiar şi muţenia pe bătrâna strâmtoare intelectuală.

Din zecile de mişcări produse de acest scop, ar exista premise pentru o depăşire a armoniei celeste. Statutul de figurant ar deveni caduc, ceea ce lasă un relief de genialitate deplină şi face din fiecare ins un pol de creaţie a perfecţiunii. Aproape de acest deziderat, răutatea ar putea fi strivită, însă şi iubirea, poate, dacă acea convingere mobilă căutată ar sfâşia părţi din umanitatea noastră. Trebuie învinse acele stări de psihoză care nu ne lasă certitudine în faţa vreunei îndoieli, trebuie pentru a putea face artă pentru viaţă şi pentru ca rangul de artist să fie inclus într-un asemenea întreg!

Insul cu valenţa unei convingeri mobile supreme nu ar mai putea reproduce nimic, ci doar făuri noi forme şi conţinuturi sau ameliorări fatale. Totuşi, el nu ar fi echivalentul vreunui zeu, căci prezintă semnul dependenţei, dar nici al unui inconştient în gesturi, prin prisma solului sigur impus de ideea sa. Ar deveni însă optima estimare a dumnezeirii-om. Cu un aşa măreţ piedestal, singura dilemă ce trebuie macerată priveşte modalitatea de a-i converti/redefini pe ceilalţi într-un tipar precum acest ins. Cizelând gloata în lung, e greu a crede că toţi pot naşte în ei înşişi doar o singură convingere. Variaţia umană este mult prea exigentă, ea producând ecarturi imense încă de la facerea primilor semeni: ascultători/ neascultători, haini/blânzi, însetaţi/plini… astfel că cel mai mare abuz produs de instaurarea ideii supreme ar fi împărţirea gloatei în apţi şi inapţi, sau mai precis în dispuşi la acceptare şi mulţumiţi cu celelalte subconvingeri. Dacă nu este loc decât de schimburi ostile, toleranţa în gropi diferite este binevenită pentru augmentarea liniştii în cadrul mulţumii.

Groparul-scriitor: Toate născocirile umane sunt înglodate de păcatul lăsării în urmă. Ele tractează evoluţia şi propun un adaos pe care mulţimea îl poate invoca drept o măsură de binefacere sau indispoziţie. Cei care nu adoptă binele ivit/cei care nu desconsideră opoziţia creată sunt loviţi de o oarecare distanţare care îi face să fie lăsaţi în margini. Aspectul acesta teoretic nu exclude potenţa vreunei convingeri supreme care, prin jocul formidabil al sorţii, poate să se dezică pe rând de plăceri, verificări, laude, lene, artă. Astfel că voi aţi deveni bieţi martiri diseminaţi în nişte gropi reci.

Bineînţeles, conţinutul ideii mobile condiţionează validitatea acestei prezumţii. Dar dacă premisa ajunge în confirmare, ar trebui să mă apuc de săpat. Totuşi, dacă rămâneţi în speculaţii de prost-gust ce nu izbutesc să o găsească, va trebui să sfărm lutul pentru cei marginali.

Se pare că munca mea ar fi perenă. Vă las să continuaţi. Vă aştept sau îi aştept. Cum doriţi sau cât puteţi, întrucât naşterea aceasta nebună nu mă mai satură!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: