MIRCEA VULCĂNESCU. ÎNTRE A-POLITIC ŞI ZOON POLITIKON

de Mugur VOLOŞ

Mircea Vulcanescu

Mircea Vulcănescu

Atunci când se abordează problematica generaţiei ’27, adesea se aminteşte despre rolul nefast, destabilizator pe care l-a avut Nae Ionescu asupra tinerilor intelectuali români din perioada interbelică, rol ce a constat în facilitarea derapajului lor înspre extrema dreaptă românească (mişcarea legionară). Iar atunci când se menţionează şi nume, alături de Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran este numit deseori, în chip abuziv, şi Mircea Vulcănescu. Chiar unul dintre cercetătorii obiectivi ai istoriei ideilor din interbelicul românesc, Zigu Ornea, ilustra rolul negativ al profesorului Nae Ionescu asupra lui Mircea Vulcănescu şi celorlalţi colegi de generaţie, printr-o evocare din memorialistica lui Eugen Ionescu[1]. În acest context, şi la 60 de ani de la moartea sa (28 octombrie 2012) consider că se impune o mai bună lămurire a faptelor în scopul clarificării poziţiei vulcănesciene: a fost, sau nu a fost Mircea Vulcănescu ceea ce noi numim în mod curent un politician? A fost, sau nu a fost el un apropiat, un susţinător, ori, mai mult, un membru al mişcării legionare? A fost, sau nu a fost Vulcănescu tânărul intelectual care, aidoma altor tineri intelectuali din acea vreme, s-a aruncat orbeşte în apele învolburate ale politicii?

Temeiurile teoretice ale acţiunii politice

Dincolo de interesul publicistic pentru politica externă (1935), ori dincolo de implicarea concretă în administraţia statului (după iunie 1935), Vulcănescu a fost preocupat şi de fundamentele teoretice ale acţiunii politice, fundamente pe care ar trebui să se aşeze actul guvernării. Vom lua spre exemplu un studiu inedit, scris cu mare probabilitate în perioada studiilor doctorale pariziene, intitulat Iarăşi problema democraţiei la noi. Revizuire. Studiul porneşte de la constatarea schizofreniei care domneşte în societatea românească – valorile promovate în societate sunt, în fapt, fundamental diferite de cele practicate în realitate. „Nu trebuie să ne facem iluzii asupra perfecţiunii unui regim social” scria Vulcănescu, prevenindu-ne că perfecţiunea aparţine doar religiosului sau transcendenţei. Democraţia, cu fundamentele (individualism şi egalitarism) şi implicaţiile acesteia (libertate şi egalitate) are un viciu ce decurge „din proprietăţile aritmeticii”: promovarea incompetenţei, întrucât oricine este potrivit/este bun pentru a face orice, oricând şi oriunde. Democraţia ar trebui să fie înlocuită cu un sistem politic aristocratic. Un sistem social-politic aristocratic ar avea în sprijinul său factualul, evidenţa: „Realitatea socială vede pretutindeni superiorităţi şi inferiorităţi. Statornice sau trecătoare, diferenţele de nivel sunt în esenţa însăşi a energiei şi a vieţii”[2]. Democraţia este comparată apoi cu o variantă mai recentă a aristocraţiei: statul corporatist. Din această perspectivă, aporia „individul prevalează în faţa colectivităţii” sau „grupul prevalează în raport cu individul” este doar aparentă. Există, sau ar trebui să existe, susţine Mircea Vulcănescu, o cale de mijloc în care ar fi salvate atât virtuţile sistemului politic aristocratic, cât şi interesele şi libertăţile individului: „De aflat un stat intermediar, care să ia în considerare realităţile sociale (corporaţii) – fie ele şi axiologice –, dar nu ca scopuri în sine, ci ca întâmplări de organizat, adică fără a scoate pe individ din organizarea statului”[3]. Opţiunea lui Vulcănescu pentru un regim aristocratic – mai precis corporatist – se împleteşte cu o critică a regimului democratic doar de pe aceste temeiuri teoretice: lipsa de relevanţă axiologică a principiilor democratice. Critica statului democratic, realizată la noi de către mişcările naţionaliste, este considerată a fi o „maimuţăreală”, o imitare a unor ideologii antidemocratice occidentale, fără corespondent în realitatea social-politică românească. Pentru racilele societăţii româneşti nu sunt de vină parlamentarismul sau politicianismul, ci „lipsa de pregătire politică a populaţiei”. De asemenea, apare în acest studiu ideea jungiană a unui fond arhetipal inconştient, specific românităţii, idee ce va fi reluată mai târziu şi în Dimensiunea românească a existenţei: „Lipsa de bază naţională a politicii, începând cu lipsa intereselor de apărat. Lipsa de legătură cu trecutul şi cu tradiţiile noastre proprii, care ne stăpânesc din subconştient, stricându-ne toate criteriile împrumutate dezvoltării altor neamuri”[4].

Implicarea în activitatea administrativă

La începutul celui de-al patrulea deceniu, Vulcănescu a elaborat şi publicat mai multe articole, studii ori conferinţe pe teme economice şi a exercitat funcţia de profesor de economie politică la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială. În paralel, se implică cu o mare dăruire în primele campanii monografice organizate de profesorul Dimitrie Gusti (al cărui asistent la catedra de Sociologie şi Etică devine în 1928), contribuind cu numeroase studii sociologice la ceea ce va deveni ulterior Şcoala sociologică de la Bucureşti. Ministerul de Finanţe îl încadrează, în 3 mai 1929, ca referent la Oficiul de studii al ministerului, post pe care va rămâne încadrat până în 1935. În calitate de profesionist, Vulcănescu va fi cooptat în ianuarie 1931 la elaborarea Bugetului general al statului pe anul 1931-1932. Tot cam în această perioadă, acesta va participa şi la înfiinţarea Băncii Agriculturii Româneşti. Activitatea sa în calitate de economist a atras aprecieri chiar din partea unei personalităţi precum preşedintele Cehoslovaciei, Thomas Garrigue Masaryk, care îi trimitea o scrisoare în primăvara lui 1933 lui Virgil Madgearu (ministrul Finanţelor din acea vreme) în care scria în termeni deosebit de elogioşi despre Vulcănescu. Iată că, la nici treizeci de ani, Vulcănescu este privit drept un bun economist şi, în această calitate – de profesionist – va fi cooptat ulterior (în 1935) în structurile de conducere ale administraţiei publice centrale. În iunie 1935 el a fost numit în funcţia de director general al Direcţiei Vămilor, în guvernul prezidat pe atunci de Gheorghe Tătărescu. Cu acest prilej va rosti Cuvinte de „bun găsit”, articol publicat în „Revista vămilor” nr. 9/8 aug. 1935. Va ocupa această funcţie până în 1 septembrie 1937. Din iulie 1937 a fost însărcinat provizoriu, iar în 1 septembrie numit director general al Datoriei Publice. A ocupat această funcţie până în noiembrie 1940 când, după asasinarea lui Madgearu, a fost numit la conducerea Casei Autonome a Fondului Apărării Naţionale în guvernul antonescian. Din ianuarie 1941 este numit subsecretar de stat la Finanţe, funcţie ocupată de către el până la 23 august 1944. În acest răstimp, el s-a aflat în subordinea miniştrilor de Finanţe Nicolae Stoenescu (ian. 1941-sept. 1942), Alexandru Neagu (sept. 1942-apr. 1944) şi Gheron Netta (până la 23 august 1944). După 23 august 1944 revine ca director al Datoriei Publice până în august 1946, moment în care va fi arestat şi condamnat la opt ani de temniţă grea, împreună cu alţi membri ai guvernului antonescian[5].

Implicarea lui Vulcănescu în activitatea administrativă, în unele din cele mai înalte posturi ale administraţiei centrale, a fost ghidată după câteva principii de la care el nu s-a abătut. Raportarea la aceste principii l-a „costat” pe Vulcănescu postul de director al Direcţiei Vămilor: întâmplător, Vulcănescu depistează un caz de contrabandă cu alcool al unui fost ministru şi încearcă să ia măsurile legale care se impun, dar nu mai reuşeşte, fiind înlocuit. În momentul predării postului, în cuvântul de „rămas bun” adresat funcţionarilor din Direcţia Vămilor şi rezumând activitatea sa în fruntea Vămilor, Vulcănescu afirma că „respectul desăvârşit al legii şi luarea ei în serios, în toată accepţia ei, grea de consecinţe, cată a fi sensul etic al colaborării întregului corp vamal, în cursul acestor doi ani”. Iar în încheiere, fostul director formulează pentru activitatea viitoare a Direcţiei o serie de sfaturi, dintre care ultimul pare desprins direct din scrierile liberalismului clasic: „Funcţionarii vamali să nu înceteze de a fi politicoşi şi respectuoşi cu publicul din afară, dar absolut intransigenţi în apărarea drepturilor statului. […] Să nu se uite că administraţia vămii este de aşa natură că, oricum ai lucra, tot rişti să nemulţumeşti pe cineva. Aşa că singura normă trebuie să fie egalitatea tuturor faţă de lege şi respectul strict al normelor faţă de toţi. Şi dacă nici în acest caz vameşul nu va fi totdeauna ferit de hulă, va avea însă, în schimb, seninătatea pe care o dă omului cugetul împăcat, pe care nu-l mai poate tulbura nici o cîrteală”[6].

Vulcănescu – atent observator al politicii externe

În ianuarie 1935, Plutarc Cotaru, are iniţiativa înfiinţării unui ziar: „Prezentul”, ziar subintitulat Cotidian economic, financiar, social. În această lună redactează câteva articole „de probă”, rămase nepublicate, iar din 2 februarie 1935, odată cu apariţia primului număr, Vulcănescu va publica ritmic o serie de articole la cronica externă, sub pseudonimul „Veritas”. Conform proprie-i mărturisiri, „materialul empiric al acestor cronici e constituit din telegramele de presă, strecurate prin ciurul unei analize sociologice”[7]. În primele sale articole din această serie, Vulcănescu semnala şi comenta conferinţa de la Londra organizată de către Anglia şi Franţa, iar ulterior îşi va orienta analiza politică asupra unor evenimente europene (spre exemplu: Revoluţia din Grecia, Sensul frământărilor politice ungare, Reînarmarea Germaniei, Criza bulgară, Căderea guvernului francez sau Discursul cancelarului Hitler), americane sau asiatice, ori asupra modului în care se raportează România la aceste realităţi politice (ex.: Politica internaţională a României în ultimul trimestru). Dincolo de semnalarea evenimentelor considerate a fi mai importante, Vulcănescu emite judecăţi de valoare personale şi prognozează corect evoluţia viitoare a unor evenimente.

Dar Vulcănescu nu a fost doar un observator pasiv al politicii externe, ci a participat la unele negocieri sau conferinţe internaţionale, în calitate de membru al unor delegaţii guvernamentale. Spre exemplu, în 4-6 iunie a făcut parte din delegaţia României la Conferinţa reprezentanţilor guvernamentali ai statelor agricole din Europa Centrală şi de Răsărit, alături de ministrul Industriei, cel al Agriculturii şi ministrul Finanţelor. Tot în calitate de membru al delegaţiilor statului român a participat în august-decembrie 1940 la negocierile referitoare la cedarea către bulgari a Cadrilaterului şi către unguri a părţii de nord a Ardealului.

Schiţa unui profil moral vulcănescian

La o sumară analiză comparativă a lui Vulcănescu şi a celorlalţi membri marcanţi ai generaţiei ’27, reiese clar superbia profilului său moral, caracterul exemplar din punct de vedere moral al vieţii sale, nu atât al operei sale (deşi şi aceasta este, în multe privinţe). Ce argumente ar susţine această idee? Ele reies din seria de articole publicate în revistele interbelice, din memoriile scrise de către contemporanii săi, precum şi din pledoaria sa de apărare în procesul intentat (şi inventat) de către comunişti membrilor Cabinetului Ion Antonescu, apărare rostită în faţa instanţei la 15 ianuarie 1948. Cu această ocazie, Vulcănescu invocă în apărarea sa câteva fapte deosebit de relevante pentru portretul său caracterial. Printre acestea, faptul că deşi a fost un vechi colaborator al „Cuvântului”, nu va colabora la seria nouă a acestuia, serie apărută în 1938 – atunci când acesta se subintitula „ziar al mişcării legionare” – şi nici la alte periodice de orientare extrem-naţionalistă (precum „Sfarmă-Piatră” sau „Buna-Vestire”). În pledoaria sa, Vulcănescu a accentuat asupra diferenţelor nete dintre poziţia lui şi cea a mişcărilor naţionalist-extremiste. Apoi, este deosebit de relevantă reacţia lui Vulcănescu la o solicitare venită din partea profesorului pe care îl aprecia foarte mult: Nae Ionescu. În 1937 Vulcănescu se afla pe postul de director al Direcţiei Vămilor, iar fostul său profesor, pe care-l aprecia foarte mult, i-a solicitat o scutire de taxe pentru un automobil foarte elegant, adus din Germania. Răspunsul laconic al lui Vulcănescu a fost: „Legea nu prevede asemenea scutiri”. La fel de elegant a respins şi intervenţia lui Nae Ionescu în favoarea unui prieten de-al său surprins de către Vulcănescu într-o acţiune de contrabandă cu alcool[8]. Pe urmă, în 1938, Vulcănescu era tot angajat al guvernului român, dar pe postul de director al Datoriei Publice. Cu toate acestea, la referendumul pe care-l iniţiase regele Carol al II-lea în scopul schimbării Constituţiei cu o alta care să-i faciliteze instaurarea dictaturii regale, Vulcănescu a votat împotrivă, alături de alţi 277 de cetăţeni din Bucureşti, fapt despre care regele a aflat şi era să procedeze la destituirea sa. În sfârşit, timp de trei ani şi jumătate, Vulcănescu a deţinut funcţia de secretar de stat la Ministerul Finanţelor, deci membru al uneia dintre cele mai încercate guverne din România veacului al XX-lea. Din această postură ar fi putut să fie măcar servil, dacă nu obedient faţă de nemţi şi nimeni dintre contemporanii săi nu s-ar fi gândit să-l acuze vehement pentru asta. Cu toate acestea, în cursul negocierilor cu nemţii a reuşit ca România să nu finanţeze trupele germane, obţinând plată chiar pentru petrolul furnizat nemţilor, iar la sfârşitul războiului să obţină „o dublare a stocului de aur al BNR – de la 13½ vagoane la 24½ vagoane – situaţie unică în lume, recunoscută ca atare şi la Consiliul Reglementelor Internaţionale”[9]. La o astfel de situaţie financiară nici măcar Anglia, ca ţară învingătoare, nu a visat.

Neimplicare politică, dar activism civic

Aşa cum am putut observa, viaţa lui Vulcănescu s-a strecurat prin meandrele tulburi ale vieţii politice româneşti de dinaintea instaurării comunismului, fără a realiza compromisul colaborării cu mişcările extremiste. Cu toate acestea, Vulcănescu a influenţat dezvoltarea economiei naţionale, atât la nivel teoretic, prin elaborarea diverselor cursuri, studii, articole şi conferinţe pe teme economice, cât şi practic, prin dăruirea cu care s-a implicat în activitatea de profesorat, ori în cea administrativă, de la Ministerul Finanţelor. Cunoscând sau intuind pericolele unei activităţi civice înregimentate politic, Vulcănescu a ales să se pună în slujba cetăţii fără a servi interesele înguste ale vreunuia sau altuia dintre partidele momentului. El a slujit interesele neamului său, sacrificându-şi adesea interesele personale. A sacrificat, spre exemplu, o prodigioasă activitate universitară, profilată deja atât pe tărâmul sociologiei (în calitate de asistent al profesorului Dimitrie Gusti), cât şi pe cel al economiei (a susţinut cursul de economie politică la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială). A sacrificat apoi o viaţă de familie tihnită, preferând să se risipească în acţiuni culturale ori administrative. De asemenea, chiar dacă mulţi colegi ai săi de generaţie au ales să se alăture diverselor mişcări extremiste, naţionaliste, el s-a menţinut neutru, echidistant, neimplicat politic nici la stânga, nici la dreapta spectrului politic. Spiritul său tolerant l-a determinat, spre exemplu, să ia apărarea colegilor săi evrei în timpul mişcărilor studenţeşti antisemite, din 1922. Rămâne, totuşi, o mare nedumerire: de ce a ales Vulcănescu să rămână în structurile de conducere ale guvernelor prezidate de Ion Antonescu, guverne care, începând cu 1940, îşi înmulţesc reglementările antisemite? La plebiscitul iniţiat de regele Carol în 1938, Vulcănescu şi-a exprimat public votul negativ faţă de o constituţie ce dorea introducerea pedepsei capitale şi sporea prerogativele regelui, deschizând calea spre o dictatură regală. Concomitent, şi-a înaintat demisia regelui, considerând-o imperativă în acele condiţii. Aceeaşi posibilitate, a demisiei, o avea şi în faţa lui Antonescu, dar nu a recurs la ea. Explicaţia pe care Vulcănescu a dat-o, mai târziu, Completului de judecată care l-a condamnat definitiv în ’48, ne poate lămuri cu privire la temeiurile acestei alegeri dramatice: „Ce puteam face, Onorată Curte? Să sabotez misiunea pe care o aveam, cu riscul ca ţara să încapă în mâini străine, cum era ameninţată? […] Să las ca ţara să devină un teatru de război pentru interese străine, fără ca nimic să nu se mai aleagă de nădejdea dezrobirii ei? Ori să stau şi să priveghez, mai cu râvnă, ca toate lucrurile cu grijă chivernisite pentru acel ceas să nu se risipească şi să fie puse în stare de funcţiune, spre cel mai mare bine al ţării mele? Cred că nu aveam de ales, altfel de cum am ales!”[10] Iată că, distanţat chiar de atâtea decenii şi cu penumbrele care contribuie, şi ele, la conturarea portretului său moral, statura impunătoare a modelului vulcănescian impune respect, constituind – credem, încă multă vreme de acum încolo – un reper de implicare civică pentru generaţiile de tineri intelectuali care se succedă.

[1] Z. Ornea, Un simbol negativ, în Dilema, iulie 1995, republicat în Z. Ornea, Glose despre altădată, prefaţă de Dan Silviu-Boerescu, [Bucureşti], ed. ALLFA, 1999, pp. 89-93.

[2] Mircea Vulcănescu, Iarăşi problema democraţiei la noi. Revizuire, text postum; v. în Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la „Criterion”, ed. îngr. de Marin Diaconu, Bucureşti, Ed. Humanitas, [2003], p. 303.

[3] Ibidem, p. 304.

[4] Ibidem, p. 306.

[5] Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu. Viaţa, coordonate spirituale şi economice, repere bibliografice (1904-2009) în Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, ed. îngr. de Marin Diaconu, cuv. înainte de Toma Roman, [Bucureşti], ed. Compania, [2009], pp. 18-44.

[6] Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, ed. îngr. de Marin Diaconu, cuv. înainte de Toma Roman, [Bucureşti], ed. Compania, [2009], pp. 265-267.

[7] Mircea Vulcănescu, Conjuncturi internaţionale. Cronici externe, ed. îngr. de Marin Diaconu, [Bucureşti], [ed. Crater], [1997], p. 281.

[8] Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, pp. 71-73.

[9] Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, ed. îngr. de Marin Diaconu, Bucureşti, ed. Humanitas, 1992, p. 93.

[10] Ibidem, pp. 142-143.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: