de Dan CIACHIR
Îl văzusem şi-l ascultasem pe Valentin Teodorian încă din adolescenţă, în rolul contelui de Almaviva din Bărbierul din Sevilla, într-o distribuţie celebră, cu Nicolae Herlea în rolul lui Figaro şi Magda Ianculescu în cel al Rosinei… Ca artist liric, Valentin Teodorian cunoscuse succesul şi notorietatea încă de la vîrsta de treizeci de ani, cînd se îmbrăca cu gust, preferînd costumele de culoare maro, şi era considerat arbitrul eleganţei la Operă. Fusese căsătorit cu Magda Ianculescu iar apoi cu actriţa Sanda Toma, rămînînd multă vreme subiect de cronică mondenă orală. Atunci cînd am devenit vecini, în 1974 sau ’75, nu mai era bărbatul brunet, înalt şi suplu căruia hainele îi veneau ca turnate. Se apropia de 50 de ani, albise la tîmple şi începuse să se îngraşe.
Făcînd cunoştinţă cu el în holul blocului, m-am înclinat cu deferenţă, adresîndu-mă cu maestre. Locuia împreună cu cea de-a treia soţie, o pictoriţă, de care avea să se despartă spre sfîrşitul anilor ’50. Legislaţia romînească de atunci, întocmai ca Biserica, nu admitea mai mult de trei căsătorii, aşa încît nu s-a mai putut însura pentru a patra oară. Şi-a petrecut ultimii aproape douăzeci de ani de viaţă alături de o femeie distinsă, medic, pare-mi-se spiţă a familiei Lipatti.
Am intrat de mai multe ori în apartamentul de la etajul patru al blocului nostru, unde locuia Valentin Teodorian, vizitele nedepăşind un sfert de oră, răstimp în care stăpînul casei îmi făcea cîte un nod superb la cravată. Recurgeam la acest privilegiu fără să abuzez, anunţîndu-mă cu un telefon. Atunci schimbam cîteva cuvinte cu tenorul cultivat, citit, cordial, aproape expansiv, autentică natură solară… De altfel, era multă lumină în apartamentul său, propagată de o lustră cu becuri puternice care se reflectau într-o oglindă veneţiană frumos înrămată.
Valentin Teodorian, pe care prăbuşirea fostului regim părea că îl întinerise, a publicat în 1993 o mică monografie despre mentorul său, compozitorul Nicolae Lungu, sub bagheta căruia se formase de la vîrsta de şaisprezece ani, în cadrul coralei Patriarhiei. Nicolae Lungu este şi armonizatorul Liturghiei care se slujeşte în bisericile noastre, aşa încît, la scurt timp după primirea unui exemplar al cărţii, am scris o recenzie. După apariţia acesteia în „Cuvîntul”, Valentin Teodorian mi-a telefonat să-mi mulţumească, rugîndu-mă să cobor pînă la el. „Dragul meu, mi-a spus, desfăcînd larg braţele, acum poţi să mă trezeşti şi la două noaptea ca să-ţi fac nod la cravată”.
Doi ani mai tîrziu, în 1995, primăvara sau la începutul verii, urcam amîndoi în ascensor. După ce ne-am luat rămas bun, cînd să coboare din lift, Valentin Teodorian s-a răsucit înspre mine ca şi cum îşi amintise brusc ceva şi mi-a spus privindu-mă drept în ochi: „Eşti încă tînăr şi nu ştii cît de repede trece timpul de la o anumită vîrstă…” A murit peste trei sau patru zile, în somn.
II
În februarie sau martie 1979, făcînd o călătorie la Arad, am fost sfătuit să plec cu prima cursă de avion de pe această rută, care decola dis-de-dimineaţă, întrucît aparatul era un BAC 111 ce urma să fie produs în Romînia sub licenţă. Pînă atunci mai zburasem de vreo zece ori cu avionul, cu IL 14 sau AN 24, ambele ruseşti, ale căror motoare erau turate infernal cînd se desprindeau de pămînt. Paradoxul zborului cu BAC-cul de la Bucureşti la Arad consta în faptul că pasagerii se prezentau la Aeroportul Băneasa, de curse interne, erau conduşi pe pistă, suiţi în autobuze şi transportaţi pe un drum lăturalnic la Otopeni, aeroport internaţional. Acolo, cînd să pun piciorul pe scara avionului, am citit cu uimire, incizat pe oţelul unuia dintre motoare: Rolls Royce, constatînd astfel că renumita fabrică din Bristol nu producea doar automobile.
BAC-ul era nou, curat, spaţios, elegant, iar pasagerilor li se ofereau ziare şi reviste, obicei inexistent pe atunci pe rutele noastre aeriene interne. După ce s-au închis uşile, avionul a început să ruleze lin, silenţios şi după un minut s-a desprins de pămînt străpungînd văzduhul – era ca o înălţare la cer. Peste un sfert de oră, cînd răsărea soarele, zburam deasupra Munţilor Făgăraş.
Seara, la Arad, aşezat la o masă din restaurantul hotelului unde trăsesem, sorbind dintr-un pahar de Cadarcă de Miniş, mi-am amintit de fuga baronului Neuman, întrebăndu-mă dacă plecase – în 1948 – de pe aeroportul pe care aterizasem de dimineaţă. Fuga marelui industriaş uimise prin felul în care acesta şi soţia sa ieşiseră din casă pentru a nu atrage atenţia: bărbatul cu mîinile în buzunare, doamna cu poşeta pe braţ. La întrebarea femeii de serviciu: „Unde vă duceţi, coniţă?”, răspunsul fusese: „La cinematograf, Anico.”
III
În 1978 am făcut un drum la Iaşi cu un prieten, în maşina pe care tocmai o cumpărase. Am coborît într-o parcare din centrul oraşului, după prînz. Era ziua de 14 Octombrie, praznicul Cuvioasei Parascheva. Pentru a doua oară în viaţă mi se părea că nu sînt în Romînia (mai avusesem senzaţia asta în vara lui 1971, cînd am ajuns prima dată la 2 Mai, văzînd lumea şi atmosfera de-acolo): zeci de mii de oameni ieşiseră să se închine la moaştele sfintei, iar miliţienii în uniformă, care asigurau ordinea, nu pregetau să-şi facă semnul crucii. După cutremurul din 4 martie 1977, bisericile din Bucureşti fuseseră pline de credincioşi în noaptea de Înviere din acel an; pînă în zori se revărsaseră spre case pe străzi, cu lumînările aprinse în mîini, însă numărul lor nu suferea comparaţie cu noianul de închinători de la Iaşi din după-amiaza aceea – una caldă şi luminoasă – de toamnă.
IV
Într-o seară de octombrie de la începutul anilor ’70, plăcută, caldă urcam pe Stirbey Vodă, prin dreptul Conservatorului, cu Petre Ţuţea şi alţi doi tineri care îi sorbeau ca şi mine cuvintele… Ne explica însemnătatea aparte a ordinului Victoria – Pobeda, pe ruseşte – cu care Stalin îl decorase pe regele Mihai I; numai cîteva persoane, de numărat pe degetele unei singure mîini, primiseră această distincţie – între ele şi generalul Eisenhover ajuns ulterior preşedinte al Statelor-Unite… În timp ce-l ascultam pe Ţuţea, mi se părea că aud un fel de fîşîit în preajmă şi am întors capul: la un metru în spatele nostru veneau două măturătoare împingînd două tomberoane verzi cu roţi înalte, trăgînd cu urechea fascinate şi ele de ce spunea Ţuţea cu vocea sa tunătoare.
*
L-am admirat pe Nichifor Crainic înainte de a-l fi citit, iar după ce l-am citit am rămas dezamăgit. Însă primul meu contact cu opera sa – pe atunci în întregime indexată – s-a produs prin Petre Ţuţea. Nu-l pot uita recitînd poezia Unde sînt cei care nu mai sînt? „Am întrebat şi bufniţa cu ochiul sferic / Oarba care vede-n întuneric”, scanda Petre Ţuţea, făcîndu-mă să simt o adiere de beznă apocaliptică. Şi tot de la el am aflat cum a murit Nichifor Crainic, în august 1972, sau de la ce i s-a tras moartea, mai bine zis. Se găsea la casa de creaţie a scriitorilor de la Mogoşoaia, unde, din motive medicale, chelneriţele erau prevenite să nu-i dea decît două feluri de mîncare la prînz. O chelneriţă nou angajată, care nu ştia de aceste restricţii, i-a adus bătrînului poet tot ce a cerut. „Şi-a intrat în fripturi ca vaca-n lucernă”, a mai spus Ţuţea cu una din formulările sale memorabile.
*
Geo Bogza, scriitor cu vederi de stînga, n-a ezitat să-l ajute pe Ţuţea, intelectual cu angajament politic de dreapta. L-am auzit de mai multe ori pe Ţuţea povestind despre formula discretă şi elegantă – mai ales cînd erau de faţă şi alte persoane – pe care o găsise Bogza ori de cîte ori cei doi se întîlneau: scriitorul se bătea cu palma peste frunte a aducere aminte, exclamînd: „Vai, dom’le Ţuţea, bine că mi-aţi ieşit în cale ca să vă înapoiez suta de lei pe care v-o datorez!” şi scoţînd din portvizit o bancnotă, i-o întindea. Era o datorie imaginară pe care Bogza i-o tot achita lui Ţuţea de cînd acesta ieşise din închisoare, era strîmtorat iar suta de lei echivala cu o pătrime sau cincime dintr-un salariu minim.
e-Bibliotheca septentrionalis 