MARAMUREŞUL – ÎNAINTE DE TOATE ŞI ÎNTÂI ÎN TOATE

de dr. Teodor ARDELEAN

T.AO întrebare-flacără aprinde Ţara Noastră: Cu ce surprinde fiecare judeţ România? Provocarea e binevenită, iar competiţia atrage tot mai mulţi aderenţi.

Dacă ar fi să încercăm un astfel de „joc intelectual”, ar trebui să întreprindem o investigaţie foarte complexă. Aceasta deoarece în cazul Maramureşului nu căutarea elementelor care „să surprindă” e mai importantă, ci selecţia acestora, pentru a putea „condensa” esenţialul într-un buget de timp rezonabil.

Iată doar câteva „determinări” pe care ar trebui să le evidenţiem cel puţin ca sintagme definitorii : „Cel mai cunoscut brand regional românesc”, „Un Muzeu Viu în Inima Europei”, „Autenticul la El acasă”, „Ţara Bisericilor de Lemn”, „Peri şi Ieud. Primele manuscrise şi cărţi în limba română”, „Ţinutul de dincolo de timp”, „Ţara colindelor”, „Kilometrul 0 al Europei”, „Ţinutul întemeietorilor de Ţară”, „Un judeţ compus din patru Ţări”…

Apoi, evident, că ar trebui să enumerăm „mândria oamenilor” şi „oamenii care au purtat cu mândrie în destinul lor pecete de Ţară”: Dragoş Vodă şi Maramureşul din dreapta Tisei; Bogdan Vodă şi Cuhea, Vasile Deac Moşu şi Monumentul Voievodului; Pintea Viteazul, cămaşa de zale de la Budeşti, monumentele sale şi cetatea Baia Mare; George Pop de Băseşti şi Mecca românilor din Ardeal; Vasile Lucaciu şi Diplomaţia Marii Uniri; Ioan Mihalyi de Apşa, Diplomele maramureşene şi Academia Română; Gheorghe Bilaşcu şi începuturile stomatologiei româneşti; Gheza Vida şi Monumentele identităţii româneşti; Vasile Blidaru – simbolul rezistenţei anticomuniste; Nicolae Steinhardt şi Mănăstirea Rohia – cea mai înaltă expresie de rodire culturală de la confluenţa filosofiei cu teologia; Lascăr Pană şi Miracolul numit Minaur; Lecţia de fotbal a lui Viorel Mateianu; Dumitru Fărcaş, satul Groşi şi taragotul la români; Adrian Ghenie, Şcoala băimăreană de pictură de la Baia Mare şi cel mai bine vândut pictor român în lume…

*  *

Continuăm cu lista „subiectelor” prin care, în chip preeminent şi proeminent Maramureşul „surprinde” România.

Toposul maramureşean are o identitate atât de expresivă, încât suscită interes pe toate meridianele lumii. Atât ca entitate distinctă, în sensul general, cât şi ca „zone” cu „primordialitate”.

Baia Mare, cu moştenirile-proprietate ale lui Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin, cu Turnul Ştefan – emblema oraşului, cu Centrul Vechi, cu cea mai frumoasă „deviză urbană” din câte s-au descoperit, cu Şcoala băimăreană de pictură şi apoi cu „cetăţile” sale de „scăpare” din negura vremurilor, până la oraşul contemporan care priveşte „competiţia lumii” cu luciditate şi implicare reală…

Sighetu Marmaţiei, cu „drepturile” sale de Capitală istorică a Maramureşului Voievodal şi de centru românesc de primă mână în România Modernă. Cu Muzeul Maramureşului care a reuşit să conserve în chip strălucit o civilizaţie pentru care acest ţinut a beneficiat de cele mai eminente aprecieri, cu Închisoarea oraşului, în care a fost „lichidată” floarea aristocraţiei postbelice româneşti, azi Memorialul Victimelor Comunismului, cu Cimitirul Săracilor, unde s-au aşezat trupurile reprezentanţilor elitei ţării căzuţi sub teroarea comunismului, azi locul ce a încorporat cea mai mare cantitate de „materie cenuşie” pe metru cub de pământ sfânt românesc…

Săpânţa, cu celebrul Cimitir Vesel, care de peste şapte decenii fascinează lumea cu filosofia aparte a epitafurilor de pe crucile pictate măiestrit de către Ioan Stan Pătraş şi urmaşii acestuia, cu Mănăstirea Săpânţa Peri care îşi propune să aducă în perimetrul actual al Ţării memoria celebrei Mănăstiri ce la 1391 a dobândit drept de Stavropighie de la Patriarhia din Constantinopol, azi cea mai înaltă biserică de lemn din Europa…

Rohia, cu mănăstirea „cea tânără”, în care s-au format vlăstare episcopale de vrednică rodire, în care marele filosof Nicolae Steinhardt a experimentat cel mai important stil de „filosofie creştină a iubirii”, în care marele poet Ioan Alexandru şi-a găsit în timpul vieţii refugiul poetic necesar pentru a împodobi cum se cuvine, cu „imne” sfintele provincii ale sufletului românesc.

Finteuşu Mare, cu al său celebru Cor de bărbaţi, înfiinţat la Marea Unire şi destinat să ne unească şi să ne trezească mereu prin lecţia de demnitate a cântecului patriotic, fie el „Deşteaptă-te, Române!”, cântat şi în vremuri de mari interdicţii, fie „Ginta Latină”, fie „Laudă Neamului”, fie „Sus inima, Români!”…

*  *  *

Alte „zone” care îşi pun cu adevărat „pecetea” pe „trupul” şi „chipul” Mara­mureşului ca ţinut primordial sunt :

Bârsana, cu Biserica sa Monument UNESCO, fostă catedrală a episcopului Gavriil al Maramureşului, cel care a susţinut aici o şcoală mănăstirească şi un centru de difuzare a cărţilor. Cu porţile de lemn cele mai falnice şi mai autentice, adevărate monumente de gardă şi de mândrie pentru un neam făuritor de Ţară. Cu Mănăstirea cea nouă ctitorită în ultimii ani care a intrat fulgerător, dar profund, la inimile pelerinilor şi turiştilor prin alura sa arhitectonică şi prin poziţia strategică, fiind apreciată deja ca „cea mai frumoasă mănăstire românească” pentru rafinamentul şi măiestria „brode­riilor” în lemn.

Budeşti, cu Biserica sa Monument UNESCO, ridicată la 1642, care găzduieşte coiful şi cămaşa de zale ale vestitului Pintea Viteazul, dar şi un steag al lui Rákóczi, cei doi „eroi” foarte cunoscuţi pentru revolta împotriva Casei de Austria. Cu gospodăriile tradiţionale, cu peisajele mirifice, cu obiceiurile sale, nealterate, dintre care se detaşează „stâna” ca moment al „măsuri­şului”. Cu vrednicii săi „fii ai satului” care duc în ţară şi în lume „forţa magică” a locului de a forma adevărate caractere şi performeri de anvergură în diverse domenii.

Deseşti, cu Biserica sa Monument UNESCO, unde armonia proporţiilor şi iconografia, dar şi ştiinţa perfectă a execuţiei şi asamblării sunt elemente definitorii şi spectaculoase. Cu oamenii săi harnici, care au fost fericiţi întotdeauna să primească oaspeţi. Cu oaspetele său eminent Nichita Stănescu, care a simţit aici magnetul eternităţii absolute. Cu Serile de Poezie ţinute anual în onoarea Maestrului metaforei româneşti.

Ieud, Rogoz, Şurdeşti, Poienile Izei, Plopiş. Alte cinci Biserici UNESCO, ducând această „socoteală” privilegiată la opt monumente. Mai multe decât orice judeţ din România! Mai multe decât orice „regiune”! Cât Ungaria (8)! Mai puţin decât Bulgaria (9)! Dar mai multe decât Olanda (7), Finlanda (7), Croaţia (6), Ucraina (5), Serbia (4), Danemarca (4), Slovenia (3).

*  *  *  *

Maramureşul este pentru România temelie şi vatră. Teritoriu de glorie veche, în care dacii liberi şi-au păstrat rânduiala chiar şi atunci când romanii au ajuns la o aruncătură de săgeată, limesul cel mai de nord al Imperiului de la Roma atrăgându-l şi protejându-l. Trecut de mândrie şi nesupunere din a cărui consistenţă ne-au rămas moştenire cele mai cunoscute „diplome”, ceea ce duce imaginaţia spre zonele sale arcadiene, cu trecuturi fabuloase, în care savanţii de azi ai lumii, indiferent din ce răsărituri de ştiinţă vin, văd aici „matricea lumii”.

Pe aici trec de lungă şi bogată vreme înţeleaptă şi vămile frumosului. Urmele lăsate în farmecul limbii, în folclorul încă necuprins total de stricăciune modernă, în filosofia unei vieţi mereu asumată cu statura demnităţii, în psihologia colectivităţilor ce au descoperit de timpuriu bobul de mărgăritar al adevăratelor solidarităţi umane. Copiii se cheamă cum nu se poate mai frumos, „cocon” şi „cocoană”, sfătoşenia mai are reverberaţii de ancestralitate de pe vremea când senectutea era virtutea seniorială supremă, iar seninătatea nu-şi risca inerţiile în senilitate. „Sfatul bătrânilor” n-a avut niciunde în mădularele sociale ale neamului o prestanţă atât de evidentă şi o anvergură atât de eficientă. Chiar dacă astăzi, sub talpa zilelor altfel croite, fenomenul a devenit o raritate, mărturia în piatră dăltuită de cel mai mare meşter al urmelor în structuri perene – Gheza Vida – stă la locul cel mai potrivit, în faţa edificiului principal al administraţiei judeţene. Pe post de valoare diacronică şi semn imperativ.

Zborul gândului în lemn de casă, dar şi în stâlpii de închinăciune, soarele din porţi, funiile adâncite în fibră tocmai prin reliefare şi toate celelalte ancestralităţi sunt azi semne ale unei identităţi ce n-are seamăn în marginile firii şi nici înlocuitor în tabla de valori a vieţuirii.

*  *  *  *  *

„Din bisericuţele de lemn ale Maramureşului / Porni sacralitatea limbii române…”

Doar două versuri dintr-o carte de Imne dedicate Maramureşului de către cel mai sensibil cântăreţ al cuvintelor-cheie, Ioan Alexandru. Căci imnele sale nu au faţă de simple rostiri conjuncturale şi nici de lăudăroşenii oficiale. Pentru cel mai mare cântăreţ al sufletului neamului, Maramureşul n-a fost doar o „floare frumoasă” şi nici doar o „floare rară”, ci chiar „Muma României”, matricea şi matca, geneza şi talpa. Dacă ne-am putea închipui sufletul nostru românesc sub formă de om cu toate cele ale sale, cu schelet şi musculatură, cu cap şi inimă… atunci Maramureşului i s-ar putea identifica rostul cel ales, de „os domnesc” şi „ochi voievodal”. Şi aceste două învredniciri venite de la „strigarea” neamului aşa cum se strigă-interogativ poporul dacă e sau nu vrednic păstorul „Vrednic este?” n-au putut fi separate una de alta, deoarece Maramureşul e şi structură primordială şi funcţionalitate vizual-vizionară? „Os domnesc” şi „ochi voievodal” – două roluri şi două rosturi bine ţintite şi măiestrit sfinţite. Iar argumentul, când e vorba de Marea Lucrare a Sufletului Românesc, este nemaipomenit de simplu şi clar. Pentru Ioan Alexandru şi pentru tot neamul românesc ce şi-a găsit sufletul în istoria nemului. „[…] îi datorăm [n.n. Maramureşului] înainte de toate împărtăşirea luminii cuvântului românesc în limba daco-romanilor peste toată romanitatea”.

Când crezi cu adevărat că Maramureşul este „tezaurul din centrul geografic al Europei”, poţi să duci viersul pe aripi de gând până la rosturile esenţiale ale rostirii.

*  *  *  *  *  *

În urmă cu câţiva ani, la un concurs de „desen esenţializat” pentru copii, desfăşurat la Osaka, în Japonia, câştigătorul a schiţat doar din câteva linii profilul unei biserici maramureşene. De altfel, exigenţa concursului exact acest lucru avea în vedere. Din cât mai puţine „linii” să fie realizată imaginea-simbol a unei ţări. Şi, astfel, biserica de tip maramureşean, cu turla sa înaltă a dat simbol de identitate pentru România.

Faptele acestea au fost repede trecute cu vederea şi semnificaţiile unei astfel de „lecţii” n-au avut timp să se etaleze. Le aduc aici şi acum în atenţie pentru că au cea mai temeinică relevanţă şi cea mai profundă şi esenţială unghiularitate.

După momentul 1391, când Mănăstirea din Peri capătă drept de stavropighie şi începe să şcolarizeze preoţi şi călugări, să multiplice prin copiere învăţături, să organizeze parohii şi să aleagă ierarhi, pe un teritoriu considerabil, a început şi procesul de multiplicare a stilului maramureşean de biserică. Tradiţia mărturiseşte despre multe astfel de situaţii, iar uneori şi istoria confirmă. Iată, spre exemplu, la 1552 bisericuţa de la Nicula, cea care peste un secol juca şi rol de „şcoală împărătească”, era făcută din lemn de stejar şi avea alură maramureşeană. Nu-mi propun aici şi acum o înşiruire de astfel de biserici, dar e foarte clar că aceste construcţii luaseră „tipicul” de la Peri şi câştigaseră sufragiile credincioşilor. Atât de mult, încât astăzi nu există regiune a României fără biserici în stil maramureşean. Şi nu există ţară în care trăieşte un număr semnificativ de români care să nu aibă măcar câte o „ţărancă maramureşeană”. Fie că e vorba de Europa, fie chiar şi de America. De Nord şi de Sud. Căci şi la Caracas avem o biserică de lemn din Maramureş. Ceea ce demonstrează că şi pe acest teren primordialităţile ne aparţin. Şi ne confirmă „eticheta” din titlu!

*  *  *  *  *  *  *

Maramureşul este spectaculos şi fascinant în toate ipostazele sale. Şi în toate ocaziile în care aici sau oriunde în Lume se rosteşte Numele Său sau un nume din patrimoniul Numelor Sale.

În 27 iunie 2013 s-a sărbătorit la Academia Română Centenarul Gheza Vida. A fost o ocazie cardinală pentru Maramureş de a-şi „striga fiii”, alături de o figură cardinală a Maramureşului, devenită „naţională” şi „mondială”. Căci era omagiat cel mai mare sculptor român postbrâncuşian. Pentru cei cu memorie bună, e simplu de aşezat lucrurile pe răbojul timpului. În 1976, la Sesiunea festivă a Academiei consacrată Centenarului Brâncuşi, Gheza Vida, devenit membru al celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al Ţării în 1974, prezintă comunicarea „Cultul lemnului la români”. O pledoarie în favoarea înţelegerii unui fenomen altfel foarte clar. Brâncuşi este o „culme” deosebit de înaltă pentru arta cea mai esenţializată, dar până la Brâncuşi sute sau mii de vârfuri fără nume au trebuit să se ridice la ceruri, prin „puterea poetică a spiritului” pentru ca apoi să începem să dăm nume genialilor-celebri. Iar din acest şir, primul mare nominalizat a ajuns şi cel mai mare!

O sănătoasă filosofie a artei prezentată în faţa Academiei în 1976. Şi iată acum, când chiar excelentul vorbitor de atunci este omagiat, exponenţii cei mai autorizaţi ai domeniului vin şi proslăvesc creaţiile lui Gheza Vida. Astfel, Maramureşul, Ţinutul celor mai spectaculoase metamorfozări ale lemnului în forme de cruci, în biserici, în case, în unelte, în Tot, este recunoscut, prin Gheza Vida, pentru proeminenţa sa cultural-artistică, dar mai ales pentru preeminenţa sa ancestrală, antropologică şi mitologică.

Şi totul sună ca o profeţie împlinită cu privire la mâna magică a lucrătorilor în lemn.

 

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: