CU SAVANŢI-ETNOGRAFI ÎN MARAMUREŞ, ŢARA OAŞULUI ŞI BUCUREŞTI

de Pamfil BILŢIU

Eram pe la începutul carierei mele, când, în cadrul Festivalului de Datini şi Obiceiuri de Iarnă de la Sighetu Marmaţiei, au început să vină la sesiunile de comunicări mari savanţi folclorişti şi etnografi: Mihai Pop, Nicolae Dunăre, Ion Vlăduţiu, Gheorghe Focşa, Nicolae DunarePaul Petrescu, Constantin Eretescu. Cunoscându-le opera şi, cum eram novice în cercetarea culturii populare, m-am apropiat de aceşti prestigioşi cercetători, i-am provocat la cercetări de teren, convins că tinerii trebuie să se formeze pe lângă maeştri. Marele etnograf, de care m-a legat o strânsă prietenie, cu scrieri nu numai multe la număr, ci şi valoroase, a fost Nicolae Dunăre, foarte ataşat de noi, cercetătorii tineri, şi binevoitor în a ne împărtăşi din bogata sa experienţă.

Am fost împreună pe teren pe Valea Izei, Valea Cosăului şi în Ţara Lăpuşului. La Şieu, pe Iza, am cercetat o înmormântare. Am fost la priveghi, precum şi la întregul ceremonial de înhumare. Parcă îl văd cu fişele în mână, cum nota minuţios fiecare secvenţă ceremonială, insistând asupra celor de mare importanţă: ritualul bocitului, jocurile de priveghi, înmormântarea cu uneltele de trebuinţă decedatului, pomenile funerare. Pe subiecţii cu care lucra nu-i slăbea din întrebări. Apoi, la Ieud sau în sate de pe Cosău, precum la Călineşti, Fereşti, cerceta cu atenţie arta populară, făcea schiţe cu motive, îndemnându-mă să le fotografiez cu mare atenţie. Era un cercetător meticulos, notând totul cu lux de amănunte.

În Ţara Lăpuşului am cercetat ceea ce el numea „specialitatea casei” – păstoritul arhaic de la stânele montane. Ne-am dus la o stână îndepărtată, tocmai în vârful Hudinului, unde ursul este domn stăpânitor. Am bătut cale lungă, de zeci de kilometri, împreună cu o cercetătoare daneză. L-am avertizat însă că vom avea probleme, deoarece femeia nu era admisă la stână. Cum mergeam prin pădure, m-am agăţat cu vârful pantofului într-o rădăcină şi s-a desprins jumătate talpa. Profesorul era consternat. „Vai, domnu profesor, ratăm cercetarea! Şi am venit atâta amar de drum.” I-am răspuns că nu ratăm nimic şi am scos cuţitul, am tăiat o bucată din cablul magnetofonului portativ şi mi-am legat talpa, apoi, am pornit-o la drum mai departe. Dar un necaz nu vine niciodată singur. După nici doi kilometri, am dat şi cu celălalt picior într-o rădăcină. Aceeaşi poveste. Savantul tresare şi îi spun să nu se teamă. Mai tai o bucată din cablu şi dreg talpa şi la celălalt pantof. În aerul curat al pădurii ni se face o foame de lup. Ne oprim să mâncăm. Folosim drept masă un trunchi de brad răsturnat. Noroc că apare un cioban cu un botei de oi, care strigă alarmat către noi să fugim repede, că stăm lângă un cuib de viperă. „Doamne, feri, dacă vă muşcă, în două ore muriţi.” Ne-a întrebat dacă avem la noi antiviperin. I-am spus că nici poveste de aşa ceva. Până la urmă ne îndreptăm către stână, cu ajutorul ciobanului. Pe drum ne mai ies înainte şi trei urşi. Eram îngroziţi. Ne punem pe rugăciuni. Urşii se pierd în desişul pădurii. Respirăm uşuraţi. Ajungem la stână. Acolo, mari probleme că era o femeie cu noi. Baciul ne-a spus că nici el nu se vede cu nevasta până la coborârea turmei şi apoi noi cum să-i strâcăm stâna. Până la urmă o primeşte cu greu să înnopteze la stână, dar numai la comarnic.

A doua zi, vine baciul la noi foc de mânios. Ne-a spus că i s-au stricat oile, datorită femeii. Şi trebuie să facem ce zice el, laolaltă cu ceilalţi ciobani. Şi ne-am dus noaptea, pe lună plină, dezbrăcaţi total, fără să vorbim între noi, cale lungă, până unde ştiau ciobanii că este un bulbuc într-o încrengătură de ape. De acolo am luat apă de nouă ori cu gura, ne-am întors cu apa la stână, tot nevorbind între noi, şi am dat-o la oi. Oile s-au vindecat, iar baciul a fost fericit.

Am discutat cu maestrul Dunăre că am oficiat un rit pastoral din componenţa Mioriţei şi i-am recitat versurile: „Şi pă el că l-o mânat, / După apă-ntre izvoare, / Facu-i lejea să-l omoare.” După ce am scris despre acest rit într-un studiu, maestrul a scris un articol elogios despre cercetările noastre, subliniind că în contextul lor îşi face loc ceea ce el numea „arheologie spirituală”.

La stână am cercetat diverse aspecte ale păstoritului, pe savant interesându-l latura etnografică: ustensile, componenţa stânei, instrumentele muzicale ciobăneşti, echipamentul, hrana etc. Făcea totul cu lux de amănunte.

La Bucureşti, l-am vizitat de multe ori, uneori ne întâlneam la Institutul de Folclor. Am discutat mult, pe baza cercetărilor noastre de pe teren. M-a încurajat mereu, m-a apreciat şi am avut multe de învăţat de la maestru.

Ion VladutiuDe savantul-etnograf Ion Vlăduţiu m-a legat tot o strânsă prietenie. A fost un mare preţuitor al Maramureşului, un om foarte prietenos, ataşat de cei mai tineri colegi întru pasiuni. Am făcut împreună cercetări pe văile Izei, Vişeului şi Tisei. Ca şi Nicolae Dunăre, m-a sfătuit să-mi diversific cercetările şi să mă ocup de etnografie şi artă populară, care îmi vor da mari satisfacţii. Mereu îmi spunea că arta populară cuprinde o istorie multimilenară de spirit. M-am convins mai târziu că a avut dreptate, când am început să cercetez acest domeniu fascinant al culturii populare.

Pe teren, în vreme ce eu cercetam folclorul, maestrul explora etnografia. Nu era casă în care intram, să nu scotocească prin lăzile de zestre, prin lădoaiele vechi ale sătenilor. Din ele scotea piese de port de o inestimabilă valoare şi vechime. Le cerceta cu atenţie şi le făcea fişe, le fotografia. Se interesa de fiecare motiv, de denumirea populară şi semnificaţia lui. Am învăţat de la maestru că facem o greşeală dacă nu-i întrebăm despre semnificaţiile fenomenelor folclorice pe cei care le creează.

Parcă-l văd cu câtă atenţie cerceta arta populară. Îl interesau porţile, casele vechi, faţadele de casă sculptate. Arhitectura caselor îl interesa în mod deosebit. În opinia sa, cele mai mari documente etnografice sunt casele ţărăneşti. La Săpânţa l-am vizitat pe Ioan Stan Pătraş. Îi aprecia originalitatea şi măiestria, investite în porţi, troiţe şi cruci. Îl considera un meşter-unicat.

La Bucureşti l-am vizitat de multe ori la locuinţa sa de pe strada Orlando. Am discutat multe chestiuni de specialitate, uneori, pornind de la colecţia lui etnografică foarte valoroasă. Câteodată, mă atenţiona să nu scriu despre Ioan Stan Pătraş, aşa cum mi-o cerea meşterul, că va scrie el o carte. N-a mai apucat, moartea l-a răpus brusc, în plină activitate.

GHeorghe FocsaPrietenia cu veneratul etnograf Gheorghe Focşa s-a cimentat la Sighet, apoi în cadrul cercetărilor de teren, pe care le-am făcut împreună la Ieud, Botiza şi Poienile Izei. Am cercetat înmormântarea la Ieud, „pas cu pas”, cum îmi zicea maestrul, adică secvenţă cu secvenţă. Am prins şi obiceiul „Strânsul nepoatelor” de la Ieud şi un botez la Poienile Izei. A rămas surprins de bogăţia riturilor acestor obiceiuri şi considera Maramureşul o ţară veche şi un leagăn al civilizaţiei arhaice. Modest din cale-afară, se înţelegea de minune cu ţăranii. Îi descosea până-n străfunduri şi exclama: „Vai, câte ştiu! Şi ce vechi şi bine conservat este aici folclorul”. Fotografia cu sete tot ce cerceta: arhitectură, port popular, interioare ţărăneşti, anexe ale gospodăriei etc.

Fiind mai în vârstă, m-am învoit de la serviciu ca să-l însoţesc în Ţara Oaşului, fiind antrenat în realizarea volumului II al monografiei zonei de suflet pentru cercetător. Vreme de câteva zile, am cercetat la Racşa, Certeze, Cămârzana. A rămas cam dezamăgit că, faţă de Maramureş, satul oşenesc nu mai era cel tradiţional. Se modernizase repede, iar cultura populară se afla pe un avansat drum al dispariţiei. Totuşi a cules multe informaţii şi mi-a zis că va face o lucrare complexă. Am fost şi la două stâne împreună şi am rămas surprins cât de mult îl pasiona păstoritul, atenţionându-mă că, în Oaş, este străvechi. Ceanocul, o mică unitate de măsură a laptelui, îl considera de origine dacică.

La Bucureşti, l-am vizitat acasă, lângă Foişorul de Foc, dar şi la Muzeul Satului, pe care l-a condus o viaţă. Am discutat multe şi am aflat multe de la maestru. Mi-a arătat şi monografia plănuită, dar în formă nefinită. Era slăbit de ani şi de trudă. I-am făcut propunerea să o redactez eu pentru tipar. A ezitat, şi nu ştiu nici azi ce s-a întâmplat cu manuscrisul, căci n-a trecut mult şi maestrul s-a stins din viaţă. Când ajung la Muzeul Satului, îi aprind la mormânt o lumânare şi-i aşez la cruce o floare, ca semn de pioasă amintire şi recunoştinţă.

 

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: