de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA
Dragii mei enoriaşi!
Ţară-abator. Scade populaţia, scade! Numărul a coborât sub douăzeci de milioane, iar în urmă cu un sfert de veac se apropia de douăzeci şi trei! Populaţia îmbătrâneşte şi se stinge uşor-uşor. Ici-colea auzi de câte un nou-născut, în timp ce listele morţilor sunt kilometrice. Trec luni de zile şi nu văd o femeie gravidă. Toate sunt siluete, tinere şi frumoase! Rar mai vezi şi câte una bătrână, cu părul alb! Nu! Toate sunt numai sub treizeci de ani, după cum le arată părul, fardurile, portul. Satele, aceste rezervoare de populaţie ale ţării de altădată, sunt tot mai tăcute, tot mai triste sau pe cale de dispariţie. Se închid şcolile din lipsă de copii, nu se mai aud gălăgia şi strigătele de altădată, când până târziu în noapte copiii se jucau. Se pune problema că într-un viitor destul de apropiat fondurile de pensii se vor epuiza, fiindcă numărul cotizanţilor este tot mai mic, în timp ce beneficiarii sunt tot mai mulţi!
Situaţia nu este specifică numai ţării noastre, ci Europei întregi. Un continent îmbătrânit, un continent care a fost leagănul culturii şi civilizaţiei lumii întregi a scăpat frâiele în acest domeniu. Populaţia locală, europeană, îmbătrâneşte şi se împuţinează de la an la an, în timp ce valuri-valuri de asiatici şi africani o înlocuiesc. După două mii de ani de creştinism, Europa a devenit continentul cu cele mai multe şi mai grave probleme de morală. Fluturând flamura libertăţii şi a drepturilor omului, Europa a devenit propria sa victimă. Patimi de care altădată nici nu se făcea vorbire au ajuns azi să fie legalizate în multe state europene, făcând din continentul nostru patria destrăbălării şi a desfrâului. Continentul Atlantida a dispărut când a ajuns pe o anumită treaptă de dezvoltare tehnologică, după cum se spune, dispariţia ei semănând mai mult cu o sinucidere. Europa se sinucide uşor-uşor, zi de zi, tocmai prin politica ei aberantă privind „libertăţile” individului. Sute de ani au încercat musulmanii să cucerească Europa cu sabia şi n-au reuşit. Pentru asta a curs sângele ca Dunărea, dar Europa a rămas Europa, continentul creştin, de sine stătător. Iată că astăzi musulmanii – şi nu numai ei – cuceresc Europa prin dragoste. Ei îşi iubesc familiile, femeile şi copiii, şi Dumnezeu le binecuvintează casele cu zeci de copii. Noi legalizăm căsătoriile homosexuale, încurajăm familiile uniparentale, promovăm ideea că un copil trebuie să vină pe lume numai cu mercedesul, pe când ei nu se supără şi nici nu se tem ca pruncii să le vină şi cu barza, aşa cum veneau şi la noi altădată. Noi, europenii, vrem bani, vrem avere, suntem stresaţi de grija îmbogăţirii cu orice preţ şi nu mai ştim de familie, de dragoste, de bucuria de a ţine un copil în braţe. Asiaticii şi africanii profită de legile noastre, de înlesnirile de la noi şi se înmulţesc ca potârnichile. Mi-e teamă să mă gândesc la ziua când Europa va fi orice altceva, dar nu va mai fi Europa!
Până în 1989 era acea politică dictatorială, prin care avorturile erau pedepsite cu închisoarea, femeile brutalizate şi controlate la perioade scurte, ca nu cumva vreuna să fie gravidă şi să scape de supraveghere. S-a născut o generaţie de copii nedoriţi, „ceauşeii”, copii ai fricii, ai naşterilor comandate. A venit 1989 şi s-a sărit peste cal. Au început întreruperile de sarcină tot într-o veselie, oficial şi neoficial. Milioane şi milioane de prunci nevinovaţi, născuţi sau nenăscuţi, au fost ucişi cu voia părinţilor, medicilor şi celor cu putere de decizie. La un moment dat se vorbea la noi de peste douăzeci de milioane de avorturi oficiale, înregistrate, fără a mai vorbi de cele ilegale. Altfel spus, o a doua Românie aruncată la canal.
Altădată, copilul era socotit darul pe care Dumnezeu îl făcea unei tinere familii. Prin copil, Hristos însuşi intra într-o casă. Tocmai de aceea erau socotite „familii româneşti adevărate” cele care aveau peste zece copii. Nu erau nici atunci vremuri de belŞug şi bunăstare. Dimpotrivă. Dacă am vedea documente din epocile respective, am înţelege că viaţa era mult mai grea, dar oamenii nu îndrăzneau să se atingă de viaţă pentru a rezolva problemele economice, financiare. Maria Lătăreţu a fost al paisprezecea copil al familiei. Înainte de a se fi născut, s-a pus problema avortării ei. Părinţii erau de acord, dar bunica s-a opus şi a venit cu următorul argument: „Dacă Dumnezeu trimite acest copil în lume, nu-i va da drumul cu mâna goală, ci-i va da şi lui un pic de zestre, cu care să-şi poată câştiga pâinea! Lăsaţi-l că nu va muri de foame! De unde mâncăm noi, şaisprezece, va mânca şi al şaptesprezecilea!” Vorbă înţeleaptă, fiindcă Maria Lătăreţu nu numai că şi-a câştigat pâinea pentru ea cu talentul pe care i l-a dat Dumnezeu, dar şi-a întreţinut şi părinţii şi fraţii din câştigurile ei.
Taina vieţii este taina lui Dumnezeu. Numai El dă viaţa şi numai El are dreptul să o ia, să o curme. Uciderea, pruncuciderea şi sinuciderea sunt păcate grele, păcate de moarte. Fiecare părinte, fiecare familie, ar trebui să gândească mult mai profund înainte de a lua hotărârea de a-şi ucide copilul. În primul rând, este creaţia lui Dumnezeu, darul şi odorul Lui; în al doilea rând, sufletul părinţilor care acceptă uciderea unui prunc este suflet de criminal şi va fi judecat ca atare; în al treilea rând, nu trebuie uitat că acel copil ucis şi aruncat la canal ori în crematoriu poate ar fi fost un viitor savant, un viitor artist de seamă, poate părintele unui viitor neam. Este atâta nevoie azi în lume de capete luminate, ca să găsească leacuri pentru atâtea boli, ca să rezolve atâtea probleme cu care se confruntă lumea prezentă şi cea viitoare! Fiecare dintre noi avem o misiune a noastră în acest mecanism social. Dacă nu existăm când şi unde trebuie, acel mecanism se defectează şi suferă tot angrenajul. O şaibă sau un şurub dacă lipseşte, motorul se defectează. Aşa este şi în societate. Poate tocmai de aceea sunt atâtea lucruri anapoda, pe care nu le mai înţelegem, fiindcă cei care trebuiau să fie acolo, să le rezolve, au fost aruncaţi la tomberon de părinţii lor! Nu avem voie şi nu avem dreptul să defectăm mecanismul acesta, care este creaţia lui Dumnezeu!
*
Scrisoarea de dragoste a unui copil nenăscut către MAMA sa (autor Cristian Stavriu).
Sărut mâna, Măicuţa mea! Sunt eu, cel din pântecele tău, care-ţi şoptesc la ureche cât sunt de speriat, de trist şi de îndurerat pentru că vrei să mă omori, crezând că-ţi sunt o povară… Dar tu nu ştii cât e de greu să nu-ţi aud cântecul de leagăn, să nu mă bucur de mângâierile tale, să nu îţi văd chipul tău, măicuţă dragă. Cât aş vrea să mă cuibăresc la pieptul tău izvorâtor de tihnă, linişte, pace şi bogată dragoste! Ce puternici am putea fi împreună şi cum am învinge toate necazurile şi mai ales ce frumoasă ar fi viaţa alături de tine! Aş vrea şi eu să mă pot bucura de frumuseţea cerului senin, să alerg cu voioşie prin câmpul înflorit, să-ţi împletesc mândră cununiţă şi să tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrăbiilor certăreţe… Ţi-aş încânta sufletul cu multe ghiduşii, iar drăgălăşeniile mele ţi-ar descreţi fruntea în clipele de cumpănă. Te-aş ocroti şi m-aş face scut împotriva necazurilor.
Nu gândi că sunt mic şi neputincios, pentru că primindu-mă pe mine în viaţa ta, măicuţă bună, pe Pruncul Hristos îl primeşti. Tresar de bucurie, gândind cum ţi-ai rezema capul obosit pe umărul meu şi câtă putere ai găsi acolo, cum voi fi reazemul bătrâneţilor tale. Măicuţă, trebuie să-ţi mărturisesc ce frică-mi este la gândul că lama tăioasă mă va sfâşia şi mă va transforma în bucăţele mici, fără de viaţă, care vor ajunge la gunoi… Oare tu nu auzi cum îmi bate inimioara şi cum tremur de frică?
Măicuţă dragă, aş vrea să mă pot uita în ochii tăi şi să te rog să ai milă de mine, să-ţi zâmbesc drăgălaş – cum numai eu ştiu – şi să te strâng în braţe şi să-ţi dau forţă şi curaj, încredere şi convingerea că nu omorându-mă pe mine vei scăpa de necazuri, ci abia atunci vei da de greutăţi, pentru că Îl vei mânia pe Bunul Dumnezeu. Tu ştii cât e de greu să suporţi o nedreptate: o observaţie, o mustrare venită din partea cuiva care-ţi răneşte doar orgoliul. Imaginează-ţi ce înseamnă pentru mine să port povara nedreptăţii tale, când tu mă dai nu numai morţii pământeşti, care e atât de grea, dar mă lipseşti şi de lumina lui Hristos.
Mă rog Maicii Domnului să te lumineze şi să-ţi dea putere, înţelepciune şi un pic de dragoste şi milă şi pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tău, suflet din sufletul tău, copilul tău nevinovat. Amin!
*
Sfaturi părinteşti. Din cartea Cărarea Împărăţiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:
SFÂTUL DIN IAD. Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit în poveţe a lăsat închisă într-o întâmplare învăţătura aceasta: „Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putinţă, să întoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; încolo, putrezeau în aceleaşi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frământa zi şi noapte, cerând de la Dumnezeu să-i arate pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire.
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o piatră din grădină, covârşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta aşa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricoşate; o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele şi încruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul: „Voi, drăceştilor gloate, sfatuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră în viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur înşela pe oameni, ca să umplem cu ei împărăţia beznei şi pântecele flămând al iadului?” La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate ale încornoraţilor intrară în putoarea diavoleştilor sfătuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise: „Întunecimea ta, să furişăm în mintea oamenilor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă, uşor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei!” Ascultându-l, Satana chibzui şi apoi răspunse: „Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde în undiţă, pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pământul şi toate câte le împodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană!” Atunci, din gloatele întunericului, ieşi o altă căpetenie încornorată şi zise: „Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai, nici iad şi, prin urmare, sunt slobozi să mănânce, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca mâine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cât au fost în putere!”
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise: „Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea câştiga prea mulţi, căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum îi învaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu! Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de proşti în toate peşterile iadului!” răcni Satana şi trânti o dată din copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază. Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş în coadă, duhni următoarea propunere: „Prea întunecate jupâne şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pământului! Am ascultat cu luare-aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am născocit la rândul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în judecata de apoi şi în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai întâi după cum vă vine pofta! Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!”
Ascultându-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătând cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot întunericul iadului: „Voi, duhuri puturoase ale împărăţiei mele, ca gândul risipiţi-vă pe faţa pământului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi în urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru: „Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe. Până atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii! Vedeţi-vă mai întâi de grijile pământeşti, aşa ca şi până acum. Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar mâine!” Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se împrăştiară cu iuţeala gândului pe faţa pământului, să amăgească pe zăbavnicii oameni în minciuna pierzării, cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe…
Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, înţelese, în sfârşit, pricina zăbavei lor de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei îşi îndeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei înşişi, mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrâneţe…!
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceşte pe oameni în rele şi-i bagă în toate necazurile şi în tot întunericul, iar mâine, poimâine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrâneţe distrusă. Nu-i va fi zvârlită şi bătrâneţea laolaltă cu tinereţea?
*
Prima pedeapsă. Toată vacanţa mare dintre clasa întâi şi a doua, Stelică a umblat cu caprele. Fiecare avea nume. Alergau după el ca nişte copii la joacă. El le apleca ramuri verzi, încărcate de frunză şi ele mâncau pe săturate, apoi se aşezau în jurul lui, la câte o umbră; el cânta din fluier şi ele rumegau liniştite. Până în toamnă, caprele lui Ioniţă Zoican erau cele mai grase şi mai frumoase din sat. Ale celorlalţi care fuseseră la stână, erau nişte prăpădite! Toamna, Ioniţă Zoican le-a vândut unui bacui, care i-a oferit un preţ foarte bun. Copilul a plâns după ele, fiindcă îi fuseseră prietenii cei mai credincioşi toată vara.
La Gornoviţa era învăţător Badea Sitaru. Era de-o exigenţă rară. Bătea ca-n codru, dar se învăţa carte. Cei care au trecut prin mâna lui au ajuns oameni mari. Culmea, pe Stelică nu l-a bătut nici în clasa întâi, nici într-a doua. Parcă era elevul lui favorit, deşi nu spunea asta făţiş.
Abia în clasa a treia învăţătorul i-a aplicat prima pedeapsă. Aveau în clasă pe Nicolae Boian. Era un copil necăjit. Părinţii i se despărţiseră, iar el fusese crescut de bunicul său, Bălteanu. Era bun la carte. A ajuns mai târziu director general la Banca Naţională din Bucureşti. Ca elev, era îmbrăcat în haine subţiri, sărăcăcioase, în ciuda frigului de afară. Într-o zi, s-au jucat de-a baba oarba. Stelică, împreună cu alţi doi colegi, i-au pus gând rău lui Nicolae. L-au legat bine la ochi şi l-au condus cu viclenie spre o groapă de var. Nicolae a căzut în groapă, pe burtă. Ca prin minune, nu i-a intrat faţa în var, ci numai hainele. L-au spălat pe faţă, pe mâini, pe haine, dar fapta nu s-a putut muşamaliza. Varul era stins de curând, iar a doua zi hainele lui Nicolae erau descompuse, arse. Bălteanu a venit cu nepotul la Ioniţă Zoican în Coada Cornetului. Ioniţă a încercat să dreagă busuiocul, oferindu-i lui Nicolae un costum nou, de dimie, pe care i-l făcuse de Crăciun lui Stelică. S-a îmbrăcat Nicolae în costum, dar la învăţător tot s-au dus.
Aflând despre ce-i vorba, învăţătorul Sitaru i-a chemat la el pe vinovaţi. Au recunoscut fapta. În loc să-i bată, le-a dat drept pedeapsă să stea două săptămâni în genunchi la „colţul vesel” tot timpul orelor. „Mâine să-mi aduceţi boabe de porumb şi coji de nucă să vă aştern pe podea, ca să simţiţi mai bine!” În glasul lui era şi mânie, şi teamă, şi dragoste părintească. Bunicul lui Nicolae a fost mulţumit cu soluţia şi a plecat.
După vreo două ore era matematica. S-a ivit o problemă la clasa a treia, pe care nici un elev nu a ştiut s-o rezolve. Stelică ştia soluţia, dar n-a ridicat mâna. Era pedepsit. Învăţătorul îi simţea lipsa. Întotdeauna era foarte activ la ore, în special la matematică. De data aceasta s-a uitat la el cum şedea în genunchi în colţul clasei şi l-a întrebat: „Tu ştii să faci problema asta?” „Da, domnule învăţător!” a răspuns copilul bucuros că-i vorbise învăţătorul. „Ieşi la tablă şi fă-o!” S-a ridicat clătinându-se şi, după ce i-au pierit durerile chinuitoare din genunchi, s-a dus la tablă. A rezolvat problema. „Bravo, dom’le, aşa se rezolvă!” a zis învăţătorul bucuros. Dar la început de ce nu ridicaşi mâna?” „Am considerat că dacă sunt pedepsit, nu mai am voie să particip la ore, să dau răspunsuri!” „Pedeapsa e pedeapsă, cartea-i carte! Treci în banca ta, fiindcă pentru problema asta rezolvată ţie îţi ridic pedeapsa! Ceilalţi să şi-o ispăşească!”
Şi aşa a beneficiat Stelică de graţiere, când nici nu se aştepta!
*
File de jurnal – 5 martie 1981 (Continuare din numărul trecut): O altă cauză care determină plecarea germanilor ar constitui-o lipsa de intelectuali. Faptul că foarte mulţi intelectuali germani au emigrat au făcut ca şcolile să rămână fără cadre. Pentru german, şcoala a fost precum aerul şi apa. Intelectualii proprii ai unui neam nu pot fi înlocuiţi.
Domnul Breier personal îşi iubeşte ţara, România, dar este indignat de faptul că nu se poate exprima, că nu poate publica. Revistele la care a trimis materiale nici măcar nu i-au răspuns, iar „Magazin istoric” i-a răspuns la „Poşta redacŢiei”, deşi trimisese un articol bine documentat. Are posibilitatea să descifreze documente vechi germane, inclusiv cele în grafie gotică, dar nu-l ia nimeni în seamă. I-am sugerat să se adreseze muzeelor, pentru a participa la simpozioanele organizate de acestea. De asemenea, să participe la congresul de la vară, de Istoria ştiinţei, fiindcă îmi spusese că are un material de Istoria medicinei în Banat.
Mai considera Breier că o altă cauză care ar determina emigrarea ar fi şi corupţia generală. În conştiinţa germanilor, mita, darurile, bacşişurile, peşcheşurile etc. constituie sfidarea celor mai elementare drepturi. Germanii din Banat (şvabii) sunt complet deosebiţi de germanii din Ardeal. Aceştia sunt foarte incisivi, căutători de „şefie”, duşmănoşi şi violenţi.
În orice caz, analiza Domnul Breier, dacă s-ar avea în vedere contribuţia pe care naţionalitatea germană a adus-o de-a lungul vremii la dezvoltarea culturii şi civilizaţiei româneşti, s-ar elimina cauzele care determină emigrările. Dacă nu s-ar stopa câteodată, ori alteori nu s-ar da drumul forţat acestei populaţii ca să plece în străinătate, ci s-ar lăsa ca fiecare să-şi aleagă drumul său în viaţă, alta ar fi situaţia. Ceea ce este, însă, deosebit de dureros, este faptul că românii emigrează în număr de trei ori mai mare decât toate naţionalităţile conlocuitoare. Aceasta însă constituie un fenomen cu alte cauze, pe care Domnul Breier nu vrea să le analizeze.
Tot azi l-am întâlnit pe Domnul Victor Fizieşan. Îmi cunoştea articolul din „Mitropolia Banatului”. Pare a fi mai restabilit cu sănătatea. M-a invitat pe la dânsul. M-am scuzat. Speră să vină pe la Severin. Din câte am înţeles, preocuparea pentru descifrarea inscripţiilor a fost lăsată pe plan secund.
*
Eram elev în clasa a şaptea, la şcoală la Malovăţ. Rămăsesem singur din Bârda. Ceilalţi erau la şcolile din Bobaiţa şi Izvorul Bârzii. Vreme de toamnă. Aveam cursuri după-amiază. Am ieşit în asfinţitul soarelui de la şcoală. Am aşteptat puţin la răscrucea de la Glavani vreo maşină de ocazie. Văzând că se apropie un nor negru, ameninţător, am plecat pe jos spre Bârda. Aveam cămaşă cu mânecă scurtă şi pantaloni scurţi. Pe Covilocea a început să sufle vântul cu putere dinspre apus. Se tăiaseră cocenii. Ferma avusese mulţi porumbi pe terenurile învecinate şoselei ce urca de la Malovăţ la Bârda. Braţele de coceni erau aranjate în ţuţe răspândite pe tot locul. Când vântul a devenit suficient de puternic, a spart ţuţele şi a început să arunce braţele de coceni ca pe nişte frunze. Mergeam pe şosea şi mă izbeau cu putere peste picioare, peste umeri, braţele de coceni. La un moment dat, a început furtuna popriu-zisă. Parcă s-a spart fundul norilor şi apa a pornit şiroaie spre pământ. Vântul făcea ca picurii de apă să fie ca loviturile de bici. Din când în când veneau şi rafale de grindină. Pietricele mărunte de gheaţă erau amestecate cu stropii de apă mari şi reci şi mă loveau fără milă peste faţă, peste mâini şi peste picioare. Tuna puternic şi fulgera, parcă cerul exploda de fiecare dată sub puterea unei bombe infernale. Mi-era frică. Se lăsase şi întunericul. Vedeam drumul doar la lumina fulgerelor. Simţeam că nu mai aveam aer. Mă sufocam. Apa şi vaporii de apă înlocuiau aerul şi nu mai aveam ce să inspir. Slavă Domnului că mi-a venit un gând salvator. Am pus geanta cu cărţi în dreptul capului, pe partea stângă. Acum furtuna izbea în geantă şi, după ea, rămânea un gol, în care mai găseam şi eu un firicel de aer, pe care-l trăgeam în piept cu lăcomie.
Înapoi, în Malovăţ, nu mai puteam să mă întorc. Ajunsesem la jumătatea distanţei dintre cele două sate. Trebuia să merg, aşadar, înainte. Nu aveam unde să mă ascund. Şanţurile de pe marginea şoselei s-au umplut repede. Apa a inundat şoseaua. Mergeam prin stratul de apă. Nu mai ţineam seamă că sunt în tenişi, că apa mi se apropie de genunchi. Trebuia să merg înainte!
Când am ajuns la Drumul lui Dorobanţu, am văzut la lumina unui fulger o mogâldeaţă neagră, care-mi venea din faţă. Nu mi-am putut da seama dacă este om sau altceva. Mi-era frică. M-am apropiat cât am putut de şanţ, ca să fiu cât mai departe de acea arătare. Când a fost în dreptul meu, mi-am dat seama că e un om cu un palton pe cap. A trecut de mine vreo doi metri şi l-am auzit spunându-mi: „Gelule, tu eşti?” Era bunicul meu, taicaluţu de la Colibaşi. Lucrase la noi la casă şi plecase prin ploaie. Când i-am auzit glasul, parcă mi-a întins Dumnezeu mâna. Eram la capătul puterilor. M-a luat sub haina lui şi ne-am dus la o casă a lui Ion al Patolanii. Aparţinea de Colibaşi, dar era destul de apropiată de şosea. Bunicul n-a mai strigat la poartă. A intrat în casă, cum ar fi intrat la el. Se cunoştea din copilărie cu moş Ion. Făcuseră armata şi războiul cot la cot. „Lasă, mă, Danilă, mă, i-a spus moş Ion bunicului meu, că de astea am mai văzut noi!” Avea pe masă o cană cu vin, o strachină cu nuci şi o pâine. Era cu baba la cină. Ne-a servit şi pe noi.
După ce s-a oprit ploaia, am plecat, eu spre Bârda, bunicul spre casa lui, în Colibaşi. Tăticu plecase după mine de cum începuse furtuna. Preţ de câteva ceasuri, în ciuda urgiei ce se abătuse peste noi, a umblat între Bârda şi Malovăţ, pe Drumul Mare, pe la Tufari, pe la Crovul lui Omir, strigându-mă şi plângând. Era convins că furtuna mă omorâse. Când a venit acasă, era desfigurat, epuizat. S-a bucurat văzându-mă viu şi nevătămat, parcă aş fi înviat atunci din mormânt!
*
Ajutoare şi donaţii. În această perioadă, parohia noastră a mai primit câteva ajutoare şi donaţii, astfel: Părintele prot. dr. Ioan Dură din Bruxelles (Belgia): 240 de lei; Domnul Boncioc Mircea din Italia, fiu al satului Malovăţ, Doamna Barbu Ioana din Buftea (IF): câte 100 de lei; Domnul Stăncioiu Octavian din Timişoara (TM): 70 de lei. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!
*
Plăţi. În această perioadă, am făcut câteva plăţi mai mari, astfel: 76 de lei – capse; 100 de lei – cipuri pentru imprimante; 161 de lei – hârtie de scris; 1.500 de lei – tipografiei pentru o nouă tranşă la cartea Bibliografia revistei „Mitropolia Olteniei”, vol. I; 210 de lei – toner pentru imprimante; 3.550 de lei – protoieriei pentru lumânări; 90 de lei – internetul (mai-iunie); 250 de lei – poştei pentru timbre; 875 de lei – brutăriei pentru pâinea donată în aprilie; 645 de lei – poştei pentru colete; 200 de lei – băncii pentru comisioane; 50 de lei – pentru curent; 1.160 de lei – impozit şi altele mai mici.
*
Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale, astfel: Scrisoare pastorală – 278, în „Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare, an. 2014, 17 iunie, ediţie şi on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); Scrisoare pastorală – 280 în „Cititor de proză”, 2014 iul., ediţie on-line (http://cititordeproza.ning.com); Socoteala ţiganului, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6182 (26 iun.), p. 7; Îndemn la învăţătură, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6182 (26 iun.), p. 7; Analfabeţii burjui, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6182 (26 iun.), p. 7; In memoriam: Mitropolitul Antonie Plămădeală (II), în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6191 (10 iul.), p. 6; Tupeu ucrainean, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6193 (12-l3 iul.), p. 1; Sodoma de azi, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6193 (12-l3 iul.), p. 7; Şcoala lumii, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6194 (15 iul.), p. 3; Sărbători uitate, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6195 (16 iul.), p. 1; Prima zi de şcoală, în „Naţiunea”, Bucureşti, an. IV (2014), 17 iul., ediţie on-line (http://www.ziarulnatiunea.ro); Unde eşti tu, Poezie? în „Omniscop”, Craiova, 2014, 17 iul., ediţie on-line (http://www.omniscop.ro);
*
Mitropolia Olteniei a comandat parohiei noastre şi i-am livrat 400 de exemplare din vol. I al cărţii preotului şi cântăreţului parohiei noastre, Bibliografia revistei „Mitropolia Olteniei” (1948-2008). Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru această comandă, ÎnaltPreaSfinţitului Mitropolit Irineu şi Părintelui Arsenie Boca, fiindcă ne-a venit comanda la trei zile după pelerinajul de la Mânăstirea Prislop. Trecuseră mai bine de trei luni de la publicarea cărţii şi doar câteva exemplare ne fuseseră solicitate ici-acolo! Când vrea Domnul cu săracul!…
*
Zâmbete.
– Soţia înaintează actele de divorţ. „Şi care este motivul divorţului?” o întreabă judecătorul. „Mă forţează să mănânc tot ce-i gătesc!”
– Românii de la sate cer noi alegeri, pentru că li s-au terminat uleiul şi făina.
– El: „Când te ţin aşa de strâns în braţe, am impresia că sunt în paradis! Dar tu?” Ea: „Eu am impresia că sunt în tramvai la ora prânzului!”
– Doi ţigani stau pe o bancă în parc, înconjuraţi de porumbei. „Ai adus pâine pentru porumbei?”, întreabă primul. „Îmi pare rău, n-am mai avut bani!” răspunde al doilea. „Nu-ţi face probleme, zice primul, îi mâncăm aşa, fără pâine!”
– „Cum a fost la bacalaureat?” „A picat Eminescu!” „Ei, lasă că dă şi el iar, la toamnă!”
*
Anunţăm pe toţi cei interesaţi că marţi, 29 iulie, vom organiza o excursie-pelerinaj de o zi, pe următorul traseu: Râmnicu Vâlcea – Mânăstirile Cozia – Turnu – Govora – Dintr-un Lemn – Bistriţa – Arnota – Horezu – Polovragi – T ismana – Baia de Aramă. Vom vizita şi salina de la Ocnele Mari. Dacă se vor aduna 54 de participanţi, preţul va fi de 45 de lei/persoană. La autobuz mai mic sau microbuz, preţul va fi recalculat.
*
Nunţi. În ziua de 13 iulie am oficiat Taina Sfintei Cununii pentru Domnul Geaucă Aristel din Malovăţ şi Doamna Nedelcu Drăgana-Liliana din Turnu Severin. Dumnezeu să le ajute!
*
În cursul lunii august, avem următorul program de slujbe: 2 aug. (Bârda-Malovăţ); 3 aug. (Malovăţ); 6 aug. (slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 9 aug. (Malovăţ-Bârda); 10 aug. (Bârda); 12 aug. (spovedit şi împărtăşit în Bârda, la biserică şi în sat); 13 aug. (spovedit şi împărtăşit în Malovăţ adulţii, la biserică şi în sat); 14 aug. (spovedit şi împărtăşit copiii în Malovăţ); 15 aug. (pomeniri dimineaţa, la ora 7, la Bârda; slujbă la Malovăţ); 16 aug. (Malovăţ-Bârda); 17 aug. (Malovăţ); 23 aug. (Malovăţ-Bârda); 24 aug. (Bârda); 29 aug. (slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 30 aug. (Malovăţ-Bârda); 31 aug. (Malovăţ). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!
e-Bibliotheca septentrionalis 