SINDROMUL KAFKA

de Nicoară MIHALI

Nicoara_Mihali

Nicoară Mihali

Aş scrie eliberat de toate constrângerile. Aş scrie din sinceritate, dar cum să opresc punţile dintre neuroni care au fost alimentate de eşecuri şi de invidii, de răutăţi şi de glorie, de farmecul cuvintelor scrise şi de sudalma împotriva celor care ţin pe umerii lor orânduirea socială… de când s-a renunţat la marxism nici nu mai ştiu cum se numeşte. Aş scrie cu toată patima iubirii aruncată peste o pajişte imensă de flori. Aş scrie cu tăria celui ce se află pe vârful unui munte şi respiră aerul cât mai aproape de cer. Aş scrie cu flacăra lemnelor uscate ce trosnesc noaptea la stână. Aş scrie cu licărul apelor în care îmi mai privesc faţa ce nu dă încă semn de oboseală. Aş scrie cu toată tehnica viitorului în materie de ecrane fosforescente, dar toate parcă nu îmi mai sunt de folos.

Scrisul meu n-a schimbat lumea, scrisul meu nu a ridicat la luptă, scrisul meu nu a vindecat drame. Scrisul meu nu a ucis pe nimeni. În toate funcţiile statului au rămas aceleaşi marionete. Ici şi colo câte o mască mai deosebită ce întruchipează vreun drac iese în evidenţă şi liniştea nopţii este pusă în pericol.

Doarme naţiunea cu televizoarele lăsate pornite. Doarme naţiunea cu sandalele pline de noroi lăsate în pragul uşii. Doarme naţiunea cu pachetul de somnifere pe noptiera de la capătul patului.

Justiţia şi-a mai ridicat un palat, perucile au fost tratate cu verde de Paris şi pentru a nu rugini au fost unse cu ulei de măsline. Robele avocaţilor sunt nişte stafii care umblă noaptea pe coridoarele peniten­ciarelor.

Maeştrii ştiinţelor ţin sub microscop cifra 666, bio-cip-ul zâmbeşte de sub pielea scalpului sau aşteaptă implantarea în mâna dreaptă. Citatele din Biblie fac înconjurul lumii pe internet, cei însemnaţi cu cifra fiarei trebuie să moară.

Trăim în ţara pădurarilor cu femei frumoase, în ţara şcolilor lipsite de bani, în ţara patronilor de fier vechi, în ţara unde istoria se scrie în betoniera drumarilor, şi toţi, dar absolut toţi suferim de sindromul Kafka. Suntem martorii unui proces absurd în care acuzaţii sunt şi acuzatori, în care gardienii sunt şi infractori, în care violatorii sunt victime, iar dascălii stau în bănci în locul elevilor.

Suferim de sindromul Kafka. Diplomele magister, Ael şi de alte cursuri nu ne mai ajung, dosarele cresc peste noapte cât Făt-Frumos în şapte ani. Şi iar îmi apare în minte versetul biblic „Cine pricepe să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” Finalul e scris cu roşu şi gata cu lansările de carte la Biblioteca Judeţeană, apocalipsa-i pe aproape.

Mă uit la vechiul paşaport. Îl ţin într-un sertar să nu se aşeze praful pe el, pentru că fiind bărbat nici prin Europa nu voi mai putea călători. Aşa susţine la Roma nepoata dictatorului Mussolini, care şi-a făcut vechime în cartea de muncă umplând paginile revistei Playboy. Numai femeile şi copiii vor putea călători. Ei nu sunt afectaţi încă de sindromul Kafka. Dar s-au adunat la proces, unul şi unul, oameni doxă de carte, cu funcţii universitare, îmbătrâniţi înainte de vreme, ramoliţi, conducători de doctorate ajunşi pe funcţii cu lucrări copiate. Ei au pe mână verdictul, catalogul trimis la minister, funcţiile subalternilor, fermoarele secretarelor, batistuţele parfumate. Stau în spatele unor birouri imense, se privesc suspect, nici unul nu vorbeşte nimic. Sunt reprezentanţii unor mari instituţii de stat, fiecare are câte un purtător de cuvânt şi câte un ataşat de presă. Şi conferinţele de presă se fac la apelul preşedintelui care a înghiţit cerneala odată cu capsulele Lipanthyl. Numai limuzina cu geamuri fumurii şi-a ascuns furoul doamnei ce împarte cataloagele pentru şobolanii fiecărei şcoli. Eşti bolnav de sindromul Kafka. Nu mai ai ce căuta în învăţământ. Nouă ne trebuie dascăli care să pape banii ministerului în Predeal sau la Sinaia. Ne trebuie proiecte în care să gustăm vodca din Ucraina şi să îmbunătăţim portul fetelor din Maramureşul de dincolo de Tisa. Nouă ne trebuie dascăli care să lipească afişe electorale, să asiste la repartizarea electronică pe posturi care apar şi dispar precum lumina roşie de la semafor.

Suferi de sindromul Kafka. Tu nu doreşti glorie, elevi la olimpiadă, salarii de merit, bilet de la sindicat în Ocna Şugatag. Eşti bolnav de gută, de pestă porcească, nu ştii să lauzi, să minţi şi să cânţi în muzicuţa noastră. Nu ştii să stai în poziţie de drepţi în faţa plutonului de execuţie, porţi eşarfă roşie la ochi şi tutun ieftin în buzunare. Procesul acesta se amână din lipsă de probe, pensionarii pot lua cu asalt bibliotecile, pot cânta în consiliu de administraţie, pot face parte dintr-un cor bisericesc sau pot merge cu autocarul în pelerinaj la locurile sfinte.

Şi iar mă întorc la internet: „are dimensiunea unui bob de orez… o nouă descoperire, care elimină necesitatea utilizării banilor sau a cardurilor de credit. Este utilizat de cei bogaţi pentru a preveni răpirile. Nu-l folosi. Fugi de el. Bio-cip-ul are 7 mm. Este o microbaterie încărcată cu litiu care produce curent electric sub influenţa temperaturii corporale. Au cheltuit peste 1,5 milioane dolari în cercetări pentru a găsi unde să o implanteze în corpul uman. Şi au găsit două zone potrivite. Capul şi mâna dreaptă.” Asta au dus şi la Roma din trupul lui Decebal ca să sărbătorească victoria.

Mă întorc la discuţia cu directorul Colegiului Şincai care îmi zice: noi am pregătit mulţi oameni de ştiinţă în lume. Artiştii… ce să facem noi cu artiştii? mă înfioară. „Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi ca să-şi pună semnul pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul adică numele fiarei” oameni de ştiinţă în lume, domnule director! şi nu vă trebuie artişti, ce să faceţi cu ei. Artiştii sunt bolnavi, suferă de sindromul Kafka, sunt procesomani, le place să stea în sala de judecată, în palatul justiţiei. De acolo ei aruncă pe geamuri cu pietre, i-au văzut călugăriţele care mergeau la ora cinci după-masă la rugăciune. Au scos limba la ele, s-au maimuţărit, şi-au belit ochii, şi-au îndoit urechile şi nasul. Toate sunt absurde, parcă toată lumea a înnebunit. Toţi vorbesc de taxa auto şi de criza financiară, de salariile profesorilor, de detaşări, de posturi scoase la concurs, de reducerea unei jumătăţi de normă pentru îngrijitoare, femeia de serviciu şi pentru şofer. Profesorii universitari îşi vând cursurile pentru o notă de 7 studenţilor. Miniştrii secretari de stat fac baluri de Dragobete în rândurile organizaţiilor politice de tineret.

La teatru se joacă piesele cu uşile închise. Directorul teatrului s-a hotărât să doarmă pe scenă. Aşteaptă la uşă cu un kalaşnikov venirea politicienilor. Eşti bolnav de sindromul Kafka, nu mai ai nici o vindecare. Doctorii sunt pozaţi în toate cabinetele. Medicii de familie şi-au luat concediu fără salariu. Ministrul justiţiei învaţă să vorbească cu un creion sub limbă ca să pronunţe corect litera „r” – faceţi ca ei.

Oameni de ştiinţă, domnule director, de artişti nu aveţi nevoie, ce să faceţi cu eişi al treilea înger a venit strigând cu glas puternic: cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui sau pe mâna lui, va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu turnat neamestecat în potirul mâniei sale şi se va chinui în foc şi în pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea şi cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei.

Am fost trezit din somn şi dus în faţa judecătorilor şi întrebat de ce nu mă închin fiarei. Am spus că nu sunt pregătit, că prea mulţi fac astăzi închinăciune şi că sunt depistat cu sindromul Kafka. De aceea nu mai scriu fraze frumoase, elegante, pline de metafore şi poezie. Scriu pe apucate, ca într-un fel de închisoare, şi fiara mi se arată seară de seară la televizor. Oamenii adorm cu televizoarele deschise şi se lasă vegheaţi de fiară. Apocalipsa 14 versetul 9 cu 11. Ce bine te-ai documentat, îmi spun jude­cătorii, şi mă târăsc din nou în sala de judecată. Tu nu găseşti nimic frumos pe lume, în şcoli, în sufletul profesorilor… Ba da… ba da… spun eu. Îi văd în oglinzi, îi văd ameninţaţi de fiară, îi văd căutând adevărul, cinstea şi gloria, şi fericirea, şi demnitatea, şi omenia. Lucrează la un nou cod uman ca să le pună acolo pe toate. Ca să-l facă cunoscut în şcoli, ca să-l poarte pe umeri precum evreii tablele lui Moise pentru că fiara li s-a arătat din nou. Şi atunci marele inchizitor m-a întrebat pentru ultima oară ce chip are fiara şi eu i-am răspuns că este politica. Ceilalţi judecători s-au retras, parcă au dispărut prin pereţi. Fiara zăcea rănită în mijlocul tribunalului. Era împuşcată sub braţ. Încă mai gâfâia, respira greu, avea un cercel uriaş în nas. Un grup de elevi tocmai a tăbărât pe uşa din faţă. În faţa mea se deschidea larg o pajişte imensă de flori. În sfârşit voi scrie din suflet, fiara a fost împuşcată. M-am lecuit de sindromul Kafka. Infirmierul a scos pe rând toţi bolnavii în curtea spitalului să privească şi ei florile.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: