AMINTIRI RĂZLEŢE

de Dan CIACHIR

Craii de Curtea-Veche a fost cartea cea mai citită şi mai iubită din epoca vechiului regim. Nu de „publicul larg”, ci de scriitori, de poeţi, de intelectuali, între care numeroşi medici, de artişti, de oameni de gust… Era asumată, adesea cu fanatică afecţiune, pentru rafinamentul său estetic şi pentru că exalta trecutul atunci cînd mai toată lumea avea nostalgia lui. În 1945, la începutul comunizării României, apărea ediţia a treia din Craii…, îngrijită de Nicu Steinhardt şi ilustrată cu desenele pictorului George Tomaziu. A tipărit şi Petru Dumitriu o ediţie, în 1957, în timpul primului „dezgheţ”, apoi, la mijlocul anilor ’60, cartea era trasă într-o sută de mii de exemplare, în colecţia Biblioteca pentru Toţi. Aveam l6 ani cînd am cumpărat-o; eram prea crud ca s-o înţeleg. Reluînd lectura pe la 21-22 de ani, nu m-am mai despărţit de acel roman şi de tot ceea ce scrisese autorul său. Pînă şi Cişmigiul, în vecinătatea căruia locuiam din copilărie, am început să-l percep altfel prin Craii… – ca pe unul dintre locurile mistic-răsăritene ale Bucureştilor.

Profesorul Dumitru D. Panaitescu mi-a împrumutat ediţia Mateiu I. Caragiale – Opere, întocmită de tatăl său şi tipărită la Editura Fundaţiilor Regale Regele Carol II. Unicul fiu al lui Perpessicius locuia singur în casa părintească de pe strada Eminescu, lîngă intersecţia cu Calea Tunarilor, unde un scuar şi-o pompă de benzină evocau Bucureştiul interbelic. Dumitru D. Panaitescu era un om de statură potrivită, cu o voce plăcută, excesiv de amabil, cu o ironie amară pe buze; o natură delicată lovită de soartă: fusese arestat şi închis după înnăbuşirea insurecţiei anticomuniste din Ungaria. Apoi revenise la catedra de Limba şi literatura italiană a Universităţii din Bucureşti, îşi susţinuse doctoratul şi se pensionase înainte de vreme. Cînd îl vizitam, insista să stau pe fotoliul de la biroul său, obicei deprins, aşa cum îmi mărturisise, de la Perpessicius, a cărui operă o edita cu pietate şi devoţiune. Mi-a oferit cu dedicaţie singura sa carte, Carnet inactual, o culegere de studii, eseuri şi articole impecabil scrise. În primăvara lui l983, Dumitru D. Panaitescu, care, trecut de 65 de ani, purta pe chip semnele bolnavului de inimă, a fost secerat de un infarct. El îmi povestise despre dispariţia unor note şi însemnări ale lui Mateiu I. Caragiale, episod în care fusese amestecat un cunoscut istoric literar, şi îmi evocase, întocmai ca Taşcu Gheorghiu altădată, acel Club Mateiu I. Caragiale, prezidat de Ion Barbu, ce-şi reunea membrii la Capşa, în cafenea, în 1947, în ultimele luni de normalitate, înainte să se dezlănţuie teroarea… Membrii clubului căutau să dezlege expresii din proza mateină precum poliţă cu maimuţă, sau cuvinte cum ar fi opodeldoc, deformare a denumirii unei loţiuni străine folosite la frecţii, încercau să stabilească identitatea unor persoane reale aflate îndărătul unor personaje, sau să localizeze puncte de pe harta bucureşteanã a romanului şi-a nuvelei Sub pecetea tainei.

Identificasem şi eu cîteva locuri din Craii…, începînd cu acela prin care povestitorul intra şi ieşea de la Arnoteni „prin fundul fără uluci al curţii ce răspundea pe cheiul drept al Dîmboviţei, ceva mai sus de Mihai Vodă”. Pe podul de la Mihai Vodă întorcea tramvaiul 25, iar la cîteva zeci de metri mai jos, spre fosta Operetă, în dreapta rîului, se găsea o clădire cu etaj, în formă de potcoavă, unde funcţiona o policlinică sau un dispensar, părînd construită în anii ’20, ce putea foarte bine să fi fost ridicată peste ograda Arnotenilor. Podul Mihai Vodă şi clădirea aceea au fost demolate în 1984, împreună cu un întreg cartier conţinînd alte repere mateine, cum ar fi străzile Sfinţii Apostoli şi Apolodor, pe care locuiau două personaje din Sub pecetea tainei, Gogu Nicolau şi Lică Ştefănescu.

Cu cîţiva ani înainte dispăruseră şi ultimele case de pe „liniştita stradă a Modei”, pe care stătea cu chirie Pantazi, unul dintre personajele principale din Craii… Mai întîi fuseseră demolate, în l959, clădirile de pe mîna stîngă a străzii, pentru a fi ridicate cele două blocuri de pe Ştirbei Vodă, parte din ansamblul Pieţii Palatului. Rămăseseră cele cîteva clădiri de pe partea dreaptă, una cu geamlîc la etaj, adică cu balcon dreptunghiular din lemn, vitrat de la jumătate în sus, alta cu decoraţii din stuc. Rămăşiţele acelei străzi care pornea din Calea Victoriei şi sfîrşea în Luterană, în dreptul bisericii, au fost dărîmate după cutremurul din 1977, pentru a face loc unei aripi a hotelului Bucureşti şi altor amenajări edilitare.

*

Am o amintire legată de Schitul Ciocanu de lîngă Câmpulung-Muscel, unde am ajuns cu episcopul locului într-o după-amiază călduroasă de iulie pe la sfîrşitul anilor ’80. De pe culmea cu vechea bisericuţă frumos pictată şi cîteva chilii, se vedea în depărtare oraşul. Am pornit cu episcopul spre inima pădurii, unde era linişte şi răcoare, oprindu-ne după cîteva sute de metri, aşezîndu-ne pe nişte trunchiuri de copaci. Peste un sfert de ceas, s-au arătat printre arborii deşi, încolonaţi, un frate de mînăstire şi doi călugări. Primul ducea pe o tavă un clondir de vin roşu şi două pahare, al doilea venea cu un taler cu gustări, iar ultimul, păşind cu grijă pe poteca înclinată şi strîmtă, purta pe-o farfurie un cozonac tăiat felii…

*

Am urcat de cîteva ori în palatul de la Curtea de Argeş cu liftul elveţian, construit în 1888 pare-mi-se, pe care îl folosiseră regele Carol I, regina Elisabeta şi împăratul Wilhelm II al Germaniei, care a locuit acolo cîteva zile în toamna anului 1916… Foarte încăpătoare, cu o carpetă întinsă pe podea, cabina din lemn de esenţă tare cafeniu-închis a acelui ascensor, care suia molcom şi lin, avea geamuri de cristal şi-o canapea în formă de potcoavă căptuşită cu catifea stacojie.

Într-o seară din decembrie 1990, cu cîteva zile înainte de Crăciun, plimbîndu-mă cu un prieten prin Cotroceni, peste drum de Facultatea de Medicină, la parterul unei „case de raport”, cum se numeau clădirile cu un etaj sau două cu garsoniere şi apartamente de închiriat construite în anii ’20, am văzut firma unui restaurant particular. Era primul local de acest fel care-mi ieşea în cale după prăbuşirea dictaturii. Aşa-zisul restaurant, instalat în două odăi şi ţinut de o pereche de oameni tineri, aducea mai degrabă a locuinţă, însă am mîncat bine acolo, bînd un vin roşu vărsat. Interiorul era luminat difuz iar dintr-un casetofon se propaga în surdină o muzică lentă. Proprietarii nu se grăbeau cu ora închiderii, aşa încît am revenit acolo de cîteva ori.

Apoi, restaurantele particulare au început să se înmulţească. În grădina unuia dintre ele l-am reîntîlnit într-o seară tîrzie din mai 1992 pe Alexandru Paleologu, venit cu soţia şi cu o familie de prieteni. M-am oprit în dreptul mesei sale ca să-l salut şi, în timp ce schimbam cîteva cuvinte, m-a frapat cămaşa albă, cu gulerul scrobit, impecabil călcată. Mi-a venit în minte pe loc o remarcă a lui Arghezi despre poetul George Tutoveanu: „Un om care ştia să îmbrace cămăşi albe”. L-am revăzut în grădina aceea copleşită de vegetaţie – creşteau acolo atît trandafiri cît şi oţetari –, pe secretarul regelui Mihai I. Era la puţină vreme după Paştele prăznuit de rege la Putna, unde sosise de la aeroportul Salcia cu Arhiepiscopul Pimen. Fusesem de faţă la primirea sa, întîmpinat aşa cum se cuvenea cu Crucea şi cu Evanghelia, în biserica mînăstirii. Luasem parte şi la masa de prînz din Sîmbăta lui Lazăr, la stăreţie, unde s-au servit 29 de feluri de mîncare de post. A doua zi de Paşti, pe 27 aprilie, l-am revăzut pe rege în catedrala din Curtea de Argeş. Începuse Liturghia. La sosire, regele a fost condus de episcopul Nifon şi a intrat în Sfîntul Altar prin Uşile Împărăteşti. Ţineam să văd momentul acela, întrucît este ultimul monarh învestit cu acest privilegiu vechi de pe vremea împăraţilor bizantini, socotiţi „episcopi auxiliari” sau „episcopi ai treburilor din afară”.

*

Pe 18 ianuarie 1990 s-a retras din scaun Patriarhul Teoctist. A doua zi, pe la orele 9, am primit un telefon de la un ziarist italian care vroia să discute cu mine despre faptul acesta. Locuia la hotelul Intercontinental. Încă se încuiau ziua uşile blocurilor de teama „terorişti1or”, aşa încît am coborît să-l aştept la intrare. Alberto Stabile, redactor la ziarul „La Repubblica”, era un bărbat ca de 45 de ani. S-a uitat peste cotoarele unor cărţi din bibliotecă pe care scria: De Sanctis, Croce, Papini, înainte să se aşeze pe scaun. Căuta să înţeleagă aspecte legate de Biserică, întreba simplu, nota într-un carneţel, iar articolul său, pe care am ajuns să-l citesc abia după cîteva luni, a fost impecabil. În octombrie 1991 am plecat pentru o săptămînă la Constantinopol. Marile ziare europene ajungeau acolo cu întîrziere de-o zi. Am luat un număr din „Corriere” de la un chioşc şi altul din „La Repubblica”, aşezîndu-mă la măsuţa unei cafenele cu jardinieră de lîngă Moscheea Albastră. Pe prima pagină din „La Repubblica”, o corespondenţă din Ierusalim a lui Alberto Stabile, pe care am citit-o cu plăcere, inclusiv sub aspect stilistic.

În aceeaşi zi de 18 ianuarie ’90, pe la orele 20, am primit un telefon de la un domn care vorbea franţuzeşte precipitat – s-a recomandat Marc Semo de la cotidianul „Libération” – şi mă ruga să ne întîlnim pentru a sta de vorbă pe marginea aceluiaşi subiect: retragerea Patriarhului. Locuia tot la Intercontinental. Un ceas mai tîrziu am coborît; în faţa blocului mă aştepta un om încă tînăr, scund, vioi, ţinînd în mînă un pachet de cafea Wiener. Am urcat împreună, am făcut cafele, am aprins amîndoi ţigările iar Marc Semo a scos bloc-notesul şi-a început să-mi pună întrebări Scuzîndu-mă că vorbesc franceză mai greu decît italiană – el avea un debit precipitat –, mi-a propus să vorbim în această limbă pe care o stăpînea foarte bine; fusese vreme de cinci ani corespondentul ziarului „Libération” la Roma.

La cîteva minute după miezul nopţii, Marc Semo s-a ridicat. Întrucît stătusem în casă întreaga zi, m-am oferit să-l conduc pînă la hotel. Am pornit amîndoi spre Universitate prin lumina săracă a neonului şi prin zăpada topită. În dreptul intrării Facultăţii de Istorie, ne-a oprit o întruchipare a Revoluţiei: un băietan de vreo 19-20 de ani cu automat şi brasardă, băut. Marc Semo şi-a scos paşaportul pe care, după ce l-a examinat, băietanul i l-a înapoiat. Apoi s-a uitat peste buletinul meu de identitate. Cu mîinile pe copertele sale, mi-a pretins şi legitimaţia de serviciu. I-am explicat că nu aveam aşa ceva; nu avusesem niciodată. Revoluţionarul nu-mi înapoia buletinul, devenise agresiv, nu era nimeni în jur la ora aceea tîrzie. L-am rugat pe ziarist să se ducă la hotelul de care îl mai despărţeau două sute de metri. „Stau cu dumneavoastră aici pînă dimineaţă”, mi-a spus. După cîteva minute, tînărul cu brasardă a bătut în retragere şi mi-a înapoiat buletinul.

*

În 1991-1992, apăruseră cîteva mici localuri cu terasă pe malul dinspre stăvilar al lacului Herăstrău, în timp ce clădirea restaurantului Bordei tînjea părăsită. În ultimii ani ai fostului regim nu mai funcţionau în zona aceea decît restaurantele Parc şi Debarcader, amintiri interbelice, ca şi clădirea clubului de canotaj, şi terenurile cu zgură din apropiere, pe care jucătorii de tenis reapăruseră. Adia din nou un vag parfum interbelic şi în cartierele netrecute prin demolări. Dacă te plimbai seara pe străzile din apropierea Grădinii Icoanei şi-a Parcului Ioanid, pe Spătarului, Armenească, Franzelari, sau prin Cotroceni, liniştea, arborii bătrîni, curţile strîmte năpădite de iarbă aminteau de vechiul Bucureşti. La fel, cîrciumile unde cîntau iar lăutari, în frunte cu Şarpele Roşu şi cu taraful de la Bolta Rece, pe o stradă paralelă cu Bulevardul Aviatorilor.

În l982, la începutul toamnei, cînd preşedintele francez Mitterand îşi anulase zgomotos o vizită în România, am stat o săptămînă la Mînăstirea Dintr-un Lemn. Venisem cu PreaSfinţitul Gherasim de hram, Naşterea Maicii Domnului, pe 8 septembrie. La 9³⁰, cînd am sosit, biserica era plină de lume, la fel pridvorul şi incinta. Ţărănci cu basmale sau broboade, multe dintre ele tinere, săteni cu chipuri şi îmbrăcăminte amintind ţăranii de altădată… Stăteam în strana din stînga, între şase elevi de seminar, băieţi de la ţară, care cîntau şi se închinau cu evlavie. La sfîrşitul Liturghiei, PreaSfinţitul Gherasim a predicat un sfert de ceas, limpede, scurt, pe înţelesul tuturor. Cînd a terminat de vorbit, cîte un „Săru’ mîna!” (femeile) şi-un „Să trăiţi!” (bărbaţii) au izbucnit spontan din piepturile tuturor. Apoi, la o sută de metri mai sus, pe deal, lîngă vechea bisericuţă din lemn, printre brazi, slujba pentru ctitori (cele cincisprezece călugăriţe, un preot şi cîteva femei din sat îngenunchiate în micul cimitir al mînăstirii) urmată de Veşnica pomenire intonată în ciripit de păsărele, într-o zi caldă, frumoasă…

Spre seară, l-am cunoscut pe părintele Paulin Lecca, închinoviat la Arnota, după ce stătuse multă vreme la Mînăstirea Frăsinei, unde intrase ca frate în 1940. Ştiam că este autorul unei cărţi în manuscris intitulată Frumosul în opera lui Dostoievski, care avea să apară după căderea fostului regim. Basarabean după trup, părintele Paulin fusese preot misionar, în timpul războiului, în cîteva sate din Transnistria şi la Odessa. Primise o condamnare la moarte, fără ca sentinţa să fie executată, pentru refuzul de-a îndeplini stagiul militar. În anii ’90 a publicat o carte nespus de frumoasă, un veritabil bildungs-roman monahal, De la moarte la viaţă.

Pe 2 noiembrie 1982 eram la Brăila. Un prieten, care se dusese în concediu la părinţi, m-a invitat acolo pentru cîteva zile. Am primit bucuros. Îmi plăcea oraşul, îl ştiam din copilărie, iar Dunărea îmi dădea o sugestie de călătorie virtuală. De-a lungul ei m-am şi plimbat în dimineaţa acelei zile, împreună cu amicul, aşezîndu-ne apoi la o masă de pe terasa – era vreme caldă, plăcută – restaurantului Traian, ca să umplem timpul care ne despărţea de ora mesei. Ne aşteptau părinţii săi. A fost un prînz lungit cu amintiri şi digresiuni şi cu un pocher de familie cu deschidere simbolică de 15 sau 25 de bani. Într-un colţ al încăperii radioul rămăsese deschis, în surdină, cînd s-a anunţat, pe la asfinţit, vestea morţii lui Leonid Brejnev, conducătorul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Am rămas surprinşi, cu cărţile de joc în mînă. M-am întrebat de mai multe ori dacă în acel amurg placid de toamnă, auzind că Brejnev murise, nu am avut vreo presimţire, vreo intuiţie, dat fiind că de atunci şi pînă la prăbuşirea regimurilor instaurate de ruşi în Europa de Răsărit n-au trecut decît şapte ani. Nu am presimţit nimic, nici nu mi-am legat vreo speranţă de sfîrşitul lui Brejnev, urmat, aşa cum era de aşteptat, de un om după chipul şi asemănarea sa, Andrei Cernenko, un septuagenar puhav şi şters, mort la un an şi cîteva luni de la înscăunare. Însă mi-am amintit, în trenul cu care mă întorceam la Bucureşti, cum în anii ’70, în unele zile de luni, în drum spre casieria Uniunii Scriitorilor, unde primeam banii pentru mici colaborări la revistele literare, mă opream să privesc fotografiile, majoritatea înfăţişîndu-l pe Brejnev, din vitrina încastrată în zidul care împrejmuia ambasada sovietică de pe Şoseaua Kiseleff.

Stalin fusese gruzin, Hruşciov ucrainean, Brejnev era rus get-beget, aspect învederat de acele poze. Înalt, masiv, lat în umeri, cu păr de culoare închisă ondulat şi cu sprîncene groase, Brejnev sugera apropieri de Sobakievici, personajul lui Gogol din Suflete moarte. În acele imagini, Brejnev purta costume închise la culoare, rigide dar bine croite şi mi-l amintesc ţinînd între degete o ţigară Pall Mall cu filtrul imaculat, alb ca gulerul şi manşetele sale. Uniuna Sovietică producea pe atunci ţigări americane pe licenţă, şi mi s-a părut bizar, văzînd un asemenea pachet – unul de Marlboro – să citesc cîteva cuvinte scrise cu litere chirilice pe muchiile sale.

*

Domnul Cozma, chelner ieşit la pensie şi proprietar al unei căsuţe cu curte, mai mult de dragul meseriei decît al cîştigului, obişnuia să primească persoane de încredere dornice să ia un prînz sau o cină de calitate, bine servite, stropite cu un vin autentic. Cu o zi înainte, unul dintre clienţi îi dădea o arvună şi stabilea meniul, pregătit de coana Vetuţa, soţia chelnerului, fostă bucătăreasă la un local. Restaurantul acela cu o singură masă se găsea pe o străduţă liniştită dintre 11 Iunie şi „rondul” purtînd numele lui Coşbuc. Am ajuns prima dată acolo adus de un prieten, pe la sfîrşitul lui mai l982 sau ’83, spre seară. Ne-a deschis poarta de lemn stăpînul casei îmbrăcat în veşmintele profesiunii sale: pantalon negru cu o discretă vipuşcă, sacou şi cămaşă albe, papion negru la gît. Curtea era năpădită de iarbă grasă, avea cîţiva oţetari şi-o tufă de liliac mov al cărei miros mi-a amintit toată seara de Rahova copilăriei aflată la cîteva staţii de tramvai.

Masa care ne aştepta, acoperită cu damasc alb, era aşezată pe iarbă iar cele două scaune erau identice cu cele dintr-o grădină de vară, ca şi frapiera. Tacîmurile de peşte, şervetele de bumbac apretate, imaculate, aşezate în formă de piramidă arătau că domnul Cozma – aşa cum avea să spună – trecuse şi pe la „Cina” în decursul carierei sale. După ce am luat loc şi am despăturit şervetele, chelnerul a venit cu un platou de antreuri: icre de ştiucă, hamsie crocantă, telemea, ridichi de lună, fire de ceapă şi usturoi verde, măsline şi felii de salam uscat… Apoi, dintr-o cinzeacă, a turnat în păhărele o ţuică uşoară, gălbuie, parfumată, prevenindu-ne: „Să ştiţi că e ţuică de Văleni”. – După ce am isprăvit cu antreurile şi cu ţuica, fiindcă se întuneca, domnul Cozma a adus o veioză cu bec puternic şi fir lung, aprinzînd-o. A plecat, revenind după cîteva minute, precedat de soţie, care purta pe un gheridon platoul cu un şalău rasol aburind, garnisit cu cartofi natur acoperiţi cu pătrunjel tăiat mărunt. În urmă, cu şervetul pe braţ, chelnerul aducea maioneza, o sticlă monopol cu gîtul lung, umplută cu Sauvignon-blanc de Valea Călugărească, şi alta de apă minerală. S-au ivit apoi şi cele două pisici ale casei, mai mult curioase decît flămînde.

*

În august 1994, ajungînd de la Mînăstirea Bistriţa la Schitul Tarcău, am fost îndemnat să merg la părintele pustnic Nicodim, retras într-o căsuţă dintr-o poiană aflată la cîteva sute de metri. L-am găsit ajustînd cu foarfeca o reverendă sau o dulamă. Pe masă rămăsese deschisă o carte a părintelui Stăniloae. Ochii nespus de limpezi şi de albaştri ai pustnicului mi-au amintit, de altfel, privirea marelui teolog.

Părintele Nicodim avea 87 de ani, fusese profesor la Seminar, se călugărise, retrăgîndu-se apoi în poiana aceea plină de verdeaţă, de flori, păsări şi albine, într-o locuinţă de bîrne unde iarna nu făcea focul. Nu se grăbea să vorbească, nu spunea nimic sentenţios, aştepta să-i pun întrebări la care răspundea cu blîndeţe. L-am întrebat dacă socoteşte actul de cultură mai apropiat de păcat decît de mîntuire. „Nicidecum, mi-a răspuns, deîndată ce în om există trei dimensiuni: materială, intelectuală şi duhovnicească”. Mi-a mai vorbit de infinitul din om şi de infinitul înspre care trebuie să tindă omul.

*

La începutul anilor ’70 s-a deschis un anticariat în două încăperi întunecoase din pasajul Maca-Villacrosse, care leagă Calea Victoriei de Banca Naţională. Am cumpărat de-acolo, pe cînd eram student în primul sau al doilea an de facultate, o antologie cu articole scrise de Arghezi, intitulată Lume veche, lume nouă. Un articol din volumul acela, pe care mi-l amintesc nespus de bine, deşi am rătăcit de mult cartea, m-a marcat pentru totdeauna. Textul lui Arghezi evoca un publicist român de origine poloneză, Uhrynovsky, care făcuse o carieră frumoasă la Paris în jurul anului 1910. Numele său apare, de altfel, atît în agendele lui Mateiu I. Caragiale, cît şi, prescurtat – „bunul meu amic Uhry” – în prima pagină din Craii de Curtea-Veche.

Odată cu faima, spunea Arghezi în articol, Uhrynonsky îşi făcuse şi mulţi duşmani, iar cei atinşi de condeiul său s-au sfătuit cum să-l reducă la tăcere sau să-l neutralizeze. S-a încercat cumpărarea lui, însă publicistul nu era arghirofil iar activitatea sa îi aducea un cîştig frumos; neinteresîndu-l femeile, întrucît îşi iubea soţia, nu-i putea fi trimisă una în cale… Şi totuşi, avea şi Uhrynovsky o slăbiciune: îi plăceau acele localuri de periferie cu mîncăruri suculente şi băutură bună, echivalentul celor care la noi se numeau „bombe”. Patronul unei asemenea cîrciumi frecventate de Uhrynovsky era omul comisariatului de poliţie aflat la cîţiva paşi, aşa încît s-a recurs la următoarea stratagemă: după ce publicistul, afumat, s-a ridicat de la masă, stăpînul localului, plin de respect, l-a ajutat să-şi îmbrace şuba – era o iarnă grea –, vîrîndu-i într-unul din buzunarele încăpătoare o sticlă de şampanie. După ce Uhrynovsky a ieşit şi s-a îndepărtat cîţiva metri, a început să strige „Hoţul!”, iar doi poliţişti care-l aşteptau în faţa comisariatului, au pus mîna pe el şi l-au băgat înăuntru.

Era greu de crezut că Uhrynovsky – se spunea în articol – încercase să fure o sticlă de şampanie, însă reputaţia îi fusese puternic ştirbită şi nu a mai putut-o reface. Concluzia lui Arghezi: Unui om cît de cît public nu trebuie să i se întîmple nimic, mi s-a lipit de minte ca un plasture.

*

Am o scrisoare de la profesorul Paul Miron în care îmi evocă întilnirea sa cu Patriarhul Justinian la Athos, în 1959, pe cînd se prăznuia un mileniu de existenţă al Sfîntului Munte. Era pentru prima oară cînd i se permitea patriarhului să călătorească într-o ţară necomunizată. Justinian n-a ascuns greutăţile pe care le întîmpina Biserica, apoi, cînd s-a vorbit şi despre alte lucruri, i-a arătat interlocutorului său butonii de la manşetele cămăşii purtate sub reverendă: „Uite, domnule profesor, butonii ăştia de aur îi am cadou de la Nae Ionescu, care a venit în cîteva rînduri la mine la Vâlcea, să petreacă sfîrşitul de săptămînă”.