CONVERTIREA LUI SAUL DIN TARS

Recenzie la: Constantin Provian, Sf. Apostol Paul. Studiu asupra personalităţii şi activităţii sale practice, Buzău, Tipografia I. Călinescu, 1921

de Amza JUCAN

Cartea lui Constantin Provian despre Sf. Apostol Paul, apărută la Buzău în 1921, prezintă personalitatea şi activitatea Apostolului neamurilor în contextul istoric, cultural, social şi politic, fiind, de aceea, un studiu exegetic, ceea ce şi intenţionase să facă autorul cărţii. Constantin Provian explică în introducere ce realitate practic infinită rezultă din combinaţiile faptă-moment, eveniment-împrejurare, Biserica Nasterea Domnului_Cluj-Napocaacţiune-circumstanţă, lucrare-vremuri; ce reţea de influenţe suportă faptele sau opera cuiva din partea stadiului de dezvoltare a culturii şi ştiinţei, din partea treptei de civilizaţie pe care se găseşte societatea, a obiceiurilor, tradiţiilor, mentalităţilor circumscrise unei zone geografice sau tipului de autoritate exercitat într-un stat. „O acţiune pastorală, o cuvântare, sau o catehizare despre acelaş subiect nu vor fi pretutindeni şi pentru ori cine aceleaş, ci vor primi în structura lor pecetea clipei în care se desfăşoară şi a împrejurărilor diverse, în care se află cel către care ele se îndreptează”.

Analiza rezultatelor muncii cuiva nu poate eluda factorul psihosocial. Constantin Provian îşi scrie cartea conformându-se acestor principii. Înainte de a se ocupa de personalitatea şi activitatea Sfântului Apostol Pavel, autorul prezintă epoca lui, chiar dacă se va dovedi că Pavel scapă determinărilor vremelniciei. În el este rezultatul Harului Hristic, Har care nu se subordonează istoriei sau toposului. „Apostolul Pavel nu datoreşte epocii sale nici unul din elementele fundamentale ale operii şi personalităţii sale. El nu e un produs, sau o oglindire a împrejurărilor, care determină în deobşte desfăşurarea unei vieţi. El este dela început până la sfârşit o creaţiune a Harului Iisus Hristos. Iar Iisus Hristos este deasupra vremilor şi a tuturor împrejurărilor de timp şi loc”. Constantin Provian precizează faptul că „în privinţa Sf. Apostol Pavel […] ne interesează vremea sa, nu pentru a deduce din ea elementele caracteristice ale personalităţii sale, ci numai pentru a înţelege şi urmări acţiunea sa”. De fapt, cadrul socio-politic al Imperiului Roman (necreştin, evident, şi, omeneşte, neintenţionat) pare a fi (şi se dovedeşte că e aşa) anume pregătit ca teren fertil pentru semănarea creştinismului care va găsi condiţii prielnice (acolo, în mijlocul păgânismului) de „rodire” şi răspândire.

Un rol important îl are – demonstrează Constantin Provian – limba greacă îngăduită de imperiu ca mijloc de comunicare, limbă care era, pentru acea vreme, o limbă de circulaţie. În această limbă larg folosită şi înţeleasă şi-a redactat Sfântul Apostol Pavel epistolele sau şi-a rostit predicile. Prin limba greacă zecile de naţii ale imperiului aveau un limbaj comun, ceea ce e mai mult decât o limbă: limbajul comun e înţelegerea în acelaşi fel a lucrurilor. În limba greacă fusese deja tradusă Sfânta Scriptură. Prin limba greacă a devenit Apostolul Pavel „apostol al neamurilor”, adică „vocea” creştinismului a căpătat generalitate. «Limba greacă oferià Apostolului posibilitatea de-a pătrunde viaţa vremii sale, spre a duce în centrul ei porunca unor vremi noi, a vremilor creştine. Prin ajutorul acestei limbi, care se bucura de o adevărată universalitate ca răspândire, prin această limbă în care era tâlmăcită şi definitiv fixată întreaga Sf. Scriptură, Ap. Pavel a putut să dea acţiunii sale apostolice caracterul unei propovăduiri, care se îndreaptă nu către o naţie, ci către „neamuri”, către lumea întreagă». Aceasta, la nivelul comunicării verbale.

Dar comunicarea în înţeles de informare contează foarte mult şi pe comunicarea în sens „fizic”, pe comunicaţii: legătura între puncte realizată prin deplasări sau relaţii materiale, la care se ajunge prin schimburi (comerţ). Deşi acestea rulează la nivelul concretului, ele contribuie la crearea legăturilor spirituale, care tot prin „schimburi”, dar intelectuale, se realizează. Prezenţa fizică a Sfântului Apostol Pavel în diferite locuri a avut impact mai mare decât cea scrisă. De fapt, el îşi trimitea epistolele în comunităţi cu care luase deja contact nemijlocit sau îi delegase pe alţii pentru aceasta. Epistolele aveau rolul să menţină interesul, să lămurească probleme noi şi să nu lase să se altereze învăţătura comunicată. Persoana „personifică” relaţia prin prestanţă, inflexiunea vocii, expunerea interesantă (chiar captivantă, uneori), farmec personal, prestigiu. Raportul nemijlocit creează o comunicare bazată pe un dram de familiaritate, în care şansele bunei recepţionări sunt mai mari. În vremea Sfântului Apostol Pavel, călătoriile şi corespondenţa erau posibile şi chiar obişnuite. Deşi existau pericole, nu insecuritatea domina drumurile. „În vremea Sf. Ap. Pavel – scrie Constantin Provian – domnea în lăuntrul imperiului roman o largă circulaţie dela centru spre hotare şi invers, precum şi între diferitele provincii reprezentate prin centrele mai de seamă. / Pe minunatele drumuri aşternute de priceperea şi stăruinţa romană, răsfirate în toate direcţiunile indicate de un înalt simţ practic şi politic, circulau zilnic soldaţi, negustori, oameni cu interese oficiale, sau oameni purtaţi de măruntele nevoi ale zilei. / Autoritatea şi ordinea romană dădea acestei circulaţii o oarecare siguranţă înpotriva primejdiilor obişnuite marelor drumuri”.

Tarsul natal al Sfântului Apostol era un nod de comunicaţii şi un punct cultural cosmopolit, de unde copilul Saul căpătase un larg orizont. „Totuşi – spune Constantin Provian – prin imensul corp al imperiului roman circulă în această vreme mai mult viaţă materială, decât sevă sufletească”. Aici era, deci, şi o mare carenţă care trebuia corectată, era şi un punct de cerinţă, era şi un moment de dificultate. Prin urmare, chiar Tarsul (şi, din el, un „oarecare” la vremea aceea) nu întâmplător şi nu fără rost fusese ales de divinitate.

Ca moment istoric, începutul propovăduirii lui Pavel coincide, de asemenea, cu un moment de insuficienţă. Era apusul epocii augustiniene. Cultul cezarului era întreţinut din motive politice. Sărbătorile păgâne erau dezlănţuiri barbare greu de stăpânit, care-şi epuizau „actanţii” fizic, psihic şi material. În contrast cu această lume, iudeii risipiţi peste tot se individualizau printr-un puternic conservatorism religios refractar creştinismului. În această lume a extremelor şi a exceselor, iubirea hristică s-a focalizat pe extrema deficienţă. Sfântul Apostol Pavel, ca fariseu, a fost să fie ales dintre cei mai fanatici iudei. Constantin Provian analizează în ce „vas” a putut să încapă atâta simţire, înţelegere şi convingere limpezi şi întemeiate şi demonstrează că marele propovăduitor al adevărului creştin fusese predestinat acestui lucru. „Vasul” paulin era gol, deci „încăpea” în el atât încât, persecutat de păgâni şi de ai săi (de religie mozaică), având şi o sănătate şubredă, să se dovedească a fi un miracol de „cuprindere” şi, de aici, de rezistenţă şi de tenacitate, cu atât mai minunate, cu cât el a făcut şi muncă de pionierat. „Acţiunea apostolică şi misionară a Ap. Paul se îndreaptă în regulă generală spre locurile, unde Evanghelia nu pătrunsese”. Aici Constantin Provian face o trimitere la „Ep. II către Corinteni cap. X v. 16”. Apostolul Pavel a ajuns, totuşi, şi în locuri cu mici comunităţi de creştini: „a întâlnit, în unele locuri cel puţin un creştinism anterior acţiunii sale”. Acesta era însă un creştinism neaprofundat, în fapt sectar, plasat la graniţa iudaismului, ancorat în mentalităţi, risipit în obiceiuri la care nu era dispus să renunţe. „Oameni şi popoare, care reprezentau rase şi vechi tradiţii religioase şi culturale, ameninţau în fiecare clipă amestecarea creştinizmului cu inspiraţii şi adăogiri streine spiritului Evangheliei. În faţa lui Pavel se ridică aşa dar din primele zile nu numai problema creştinării neamurilor, ci şi a unificării vieţii creştine, a feririi ei de pulverisări în secte şi doctrine diferite. / De la Ierusalim şi până dincolo de Roma trebuia să stăpânească o singură Evanghelie şi un singur Iisus Hristos”.

Ostilitatea unora, rezerva altora, neîncrederea, persecuţiile sunt, de fapt, măsura omului Pavel, capacitatea „vasului” paulin. Fizicul nu-l avantaja, sănătatea îl stânjenea, adversităţile îl conturbau, reputaţia din vremea „saulină” trebuie să fi reprezentat un inconvenient. Prigonit şi urgisit, el a mizat permanent pe credinţă, încredere în dreptatea dumnezeiască şi voinţă. Din această tărie spirituală şi de caracter, deloc trupească, a putut să se nască un sfânt. Nu pentru că şi-ar fi făcut corect datoria (aceea ar fi fost fariseică), ci pentru că şi-a urmat cu pasiune vocaţia (adică a răspuns chemării: vocaţie, de la lat. voco).

Deşi personalitatea Sfântului Apostol Pavel se face evidentă din toate faptele sale şi din ceea ce a lăsat scris şi deşi Constantin Provian i-o conturase deja explicând contextul general al epocii şi al locului, autorul cărţii rezervă un capitol special personalităţii Apostolului Pavel. În acest capitol, autorul aprofundează studiul detaliind unele aspecte tratate deja şi abordând altele de care încă nu se ocupase. Crescut în mediu fariseu (comunitate de oameni conştiincioşi în esenţă, dar la modul „abuziv”), educat în „Legea părinţilor” (originari din seminţia lui Veniamin), Saul fusese adversar şi oprimator notoriu al creştinilor. Dar, cum remarcă autorul cărţii, el n-a urmat o evoluţie spre creştinism, n-a avut o „istorie” personală de creştinare, dar a avut o cale, Calea Damascului, care a concentrat într-un punct şi într-o clipă o evoluţie lipsită de atributul temporal, pe care noi, omeneşte, n-o putem înţelege. Cu mintea noastră omenească, noi „lungim” secunda în etape, oricât de scurte ar fi acestea, dar etape. Convertirea lui Saul s-a întâmplat însă pe modelul „convertirii” haosului în cosmos. Tot aşa s-a organizat haosul din Saul la o simplă „comandă” a lui Dumnezeu. A fost, din nou, ca la-nceput, lumină. Şi nu trebuie pentru asta ere. Lumina, adică revelaţia coincide (ca să putem noi înţelege câtva) cu recăpătarea, vindecată de data aceasta, a vederii fizice (Saul înainte văzuse în mod maladiv adevărul). N-a fost o desfăşurare a timpului şi nici o comprimare a lui, pentru că aici e vorba de un timp sacru. „Povestea” lui Saul e o parabolă care plasează minunea în timp profan pentru a putea noi înţelege atât cât avem nevoie. Atunci s-a petrecut în Saul o spargere a registrului. El nu-şi pierde nici instruirea, nici firea, dar le valorifică deodată la alt nivel. În epoca lui Pavel erau «două direcţii de exegeză biblică rabinică: Una, având temelia în „Septuaginta”, în, „Diaspora” şi „Alexandrinism”; alta în vechiul text ebraic al Sf. Scripturi şi în tradiţiia palestineană […]. / Pe când cea din urmă concepea Sf. Scriptură „istoric” adică ca un document şi depozit al unui complex de fapte, risipite întro [sic] anumită gradaţie de-a lungul mai multor veacuri, cea dintâi o concepea întrun [sic] chip oarecum logic şi sistematic ca ceva unitar, în care diferitele etape ale deszvoltării istorice dispar, întru cât în toate dela început până la sfârşit se arată aceiaş idee, acelaş spirit, se descoperă aceiaş revelaţie». Pavel recurge la textul alexandrin, dar îl interpretează independent de cele două orientări iudaice, aşa cum vede el acum. «Cu una sau cu alta din aceste două direcţii, Saul apare în istorie ca un fariseu în înţelesul deplin al acestui cuvânt: strâns ataşat „Legii”, păzitor scrupulos al întregului formalism religios şi înverşunat apărător al datinei înpotriva oricării încercări de schimbare. / În epistola către Romani Paul ne dă posibilitatea a desveli un colţ al vieţii sale sufleteşti din acest timp. Sunt amintirile unei grele lupte, ce se da în conştiinţa sa, neliniştită de conflictul dintre „Lege” şi faptă». Cunoscând bine fariseismul, Pavel îi poate dezvălui defecţiunile de judecată, ipocrizia, corupţia. Din copilărie observase această lume, dar abia în Calea Damascului a realizat minciuna ei. Conştiinciozitatea l-a caracterizat tot timpul pe Pavel, dar în distrugerea creştinilor, ea luase forma fanatismului, deci atinsese un punct de criză. «Nimeni nu bănuia că omul mic de statură şi cu slabe puteri trupeşti, care înainta cu paşi mărunţi pe drumul prăfuit şi ars de soare către Damasc şi în a cărui minte se frământau planurile acţiunii ce urma să fie desfăşurată înpotriva lui Hristos, este omul care va abate pe alte căi viaţa omenirii întregi. / Nu găsim nici un semn, nici „în viaţa lăuntrică a lui Saul – fariseu până în sânge şi oase, nici în împrejurările externe ale vieţii lui, din care să decurgă cea mai îndepărtată presupunere, că sufletul acestui om, care fierbea de ură fanatică împotriva lui Hristos, va fi prefăcut pe drumul Damascului în „vasul ales” pentru a purta numele lui Hristos „înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel” şi pentru a ridica „dragostei” cel mai înălţător imn, ce s-a cântat vreodată».

În continuare, Constantin Provian întăreşte ideea că schimbarea radicală a comportamentului lui Pavel este o lucrare dumnezeiască. Autorul arată cum s-a încercat explicarea ştiinţifică a convertirii lui Pavel, dar apostolul nu s-a încadrat în vreun tipar patologic, nici nu s-a găsit vreun precedent în istoria religiilor. Este o enigmă din domeniul aşa-numitului paranormal. „De aceia – spune Constantin Provian cine încearcă pe căile ştiinţifice, obişnuite, să pătrundă fenomenul religios de pe Calea Damascului, sau nu va pricepe nimic, sau în ceia ce el va pricepe nu va avea actul religios în proporţiile lui adevărate, ci un act religios anemiat, ciuntit, trivializat şi falşificat”.

În acelaşi capitol, autorul cărţii supune atenţiei cititorilor şi probleme mai practice. „Nu numai Dogmatismul creştin şi iubitorul de sistem doctrinar au de învăţat de la Pavel, ci în deosebi pentru vremile noastre, şi teologul practic, păstorul de suflete, propovăduitorul practic al doctrinei creştine”. Constantin Provian imaginează apoi drumurile lui Pavel, măsurate nu numai în kilometri, ci şi în suferinţă, căci „drumurile sale nu erau călătorii de recreaţie şi odihnă, ci drumuri de luptă aprigă, de suferinţă şi lipsuri, de prigonire, de alungări cu pietre de primejduire a vieţii”. După ce le parcurgea, drumurile îi scoteau în faţă… „oameni”, ceea ce însemna, de multe ori, bătăi, umilinţe, temniţe, care-i solicitau, aparent, puterea fizică, dar, în realitate, le învingea cu cea spirituală, pe care oprimatorii n-o mai puteau controla. Cuvintele Sfântului Apostol explică cel mai bine „fenomenul”, şi Constantin Provian le redă: „Puterea mea în slăbiciune se vede”. Constantin Provian înţelege că rezistenţa şi tenacitatea Sfântului Apostol vine şi din împletirea suferinţei personale cu cea a altor creştini, tot mai mulţi. Erau dureri care se sprijineau reciproc şi căpătau puterea firelor de iarbă sau a spicelor, fragile individual, dar care, în lan, greu pot fi doborâte. „[…] lui Pavel datoresc primele comunităţi creştine nu numai chemarea lor la lumină, ci şi organizarea lor minunată în aşa fel, ca ele o dată întemeiate să nu se dizolve, ci să se dezvolte şi rodind să aducă fiecare dintre ele partea de contribuţie la lărgirea biruinţii Evangheliei lui Iisus Hristos”. Este şi un sentiment eroic al cui înţelege să se jertfească pentru binele altora. Neclintirea lui Pavel vine de unde vine şi sensibilitatea sa: „Sufletul său cuprinde întro [sic] unitate superioară duioşia şi asprimea, blândeţea părintească şi vijelioase porniri de luptător. E ca o mare ce poartă de-o potrivă seninul şi albastrul apelor, ca şi adâncul lor întunecos şi furia înfricoşătoare a valurilor”. Cu biciul sau sabia poţi subjuga oameni şi popoare. Cu un cuvânt poţi atrage, cu buna ei voie, omenirea întreagă. „Astfel se lămureşte cum Pavel a putut ţine laolaltă comunităţile întemeiate de el pe întinderea enormă dintre Ierusalim şi Roma. Ele erau toate creaţiuni ale aceluiaş suflet mare, ales şi chemat de Hristos. Personalitatea lui Pavel trăia înlăuntrul lor, le hrănia, le apăra de primejdii şi le mâna încet dar sigur pe drumurile luminate de Evanghelie”. Şi tot cu un cuvânt poţi pune la punct sau ţine la distanţă: „Cu totul altfel – scrie Constantin Provian – se arată […] Pavel în faţa vrăjmaşilor propovăduirii sale, sau în faţa abaterilor grele. / Aici Pavel e un aprig luptător. Cuvântul său este autoritar şi hotărât”. Atitudinea sa nu convine multora, care-i devin potrivnici. Cum îi urmărise Saul cândva pe creştini, tot aşa e urmărit el acum. Misiunea lui lumească însă, se poate încheia. Cuvântul Domnului fusese semănat. Satisfacţia misiunii împlinite îi dă puterea să ignore suferinţele trupeşti. Victoria spirituală contează. Constantin Provian pomeneşte şi de totala dezinteresare materială a lui Pavel. Lucrarea sa nu i-a adus vreun profit economic, pe care nici nu l-a căutat (mai degrabă l-a ocolit). I-a ajuns ştiinţa faptului de a-şi fi împlinit menirea de ales al Domnului, lucru care i-a dat şi puterea de a răzbi, şi aceea de a rezista.

Activitatea Sf. Apostol Pavel este ultimul şi cel mai întins capitol al cărţii. Evident, activitatea lui Pavel e dependentă şi ea de contextul vremii şi al locului şi, evident, e în raport cu personalitatea omului Pavel. O dată ce personalitatea lui fusese o creaţie a lui Iisus Hristos, la fel trebuie să fie şi activitatea. Constantin Provian subliniază de la început temeiul Evanghelic al operei lui Pavel, respingând tezele care susţin că opera Sfântului Apostol conţin orientări străine.

Constantin Provian face istoricul activităţii misionare a lui Pavel, care «începe în primele zile după convertirea sa şi anume în sinagogile Damascului, unde predică, dovedind „în uimirea tuturor celor ce-l ascultau” că „Iisus este fiul lui Dumnezeu”». Prima predică (anul 35 d. Hr.) a impresionat puternic atât pe creştini, cât şi pe adversari. Prima perioadă misionară a durat zece ani. Sfârşitul acestei perioade coincide cu activitatea din Antiohia Siriei, unde Pavel fusese chemat de Barnaba, care conducea Biserica de acolo.

Între anii 46-49, Sfântul Apostol Pavel rămâne în tovărăşia lui Barnaba. Li se alătură Ioan Marcu şi pornesc într-o călătorie misionară. Constantin Provian relatează pe larg cum, traversând insula Cipru, misionarii ajung în Asia Mică, unde rezultatul activităţii lor se va dovedi deosebit de important. Ei convertesc şi evrei, dar, mai ales, „neamuri”. Întorcându-se în Antiohia, activitatea lor este una de consolidare a ceea ce sădiseră deja. Constantin Provian vorbeşte apoi despre sinodul de la Ierusalim şi despre activitatea din Antiohia, unde Sfântul Apostol mai rămâne cinci ani. Nu se ştie de ce, dar observând, probabil, că deruta (care avantajează înşelăciunea) ameninţă comunităţile creştine, Pavel întreprinde a doua călătorie misionară în regiuni ale Asiei Mici, în care mai fusese. Se întoarce pentru scurt timp în Antiohia şi porneşte din nou spre Asia Mică însoţit de Luca şi Timotei. În Efes stă mai mult timp (doi ani şi jumătate). Această călătorie misionară (a treia) durează aproape 20 de ani. Rezultatele ei sunt spectaculoase, cu atât mai mult cu cât se desfăşurase în condiţii deosebit de grele, adversitatea oamenilor fiind cea mai apăsătoare. Închis şi trebuind să fie judecat, „Pavel invocă dreptul său de cetăţean roman, făcând apel la judecata împăratului. Fu trimis la Roma sub escortă.” Apostolul valorifică situaţia în folosul creştinismului, „predicând – spune Constantin Provian – Evanghelia cu zelul lui obişnuit. Prin el creştinismul pătrunse şi în casa Cezarului”. Autorul cărţii relatează despre viaţa Apostolului până la sfârşitul ei, după care începe un subcapitol despre metoda de lucru a lui Pavel, despre modul lui de organizare şi despre obiectivele urmărite. Pavel lucrează entuziast, energic, dar şi cu mult tact. Convinge prin vorbă şi exemplu personal. Cu toată potrivnicia şi neînţelegerea multora, prezenţa Apostolului Pavel a lăsat, pe unde a umblat, urme care nu se vor şterge. Constantin Provian identifică „momentul începerii” activităţii lui Pavel cu predicile ţinute, ocazional la început şi în cadru restrâns, în Filipi. La Atena, unde societatea era mai emancipată, schimbă metoda, adaptându-şi-o auditoriului. Aici este mai impetuos în propovăduire. De asemenea, Pavel încearcă şi reuşeşte să câştige adepţi din rândul intelectualilor, care, de obicei, au ascendent asupra maselor. În relaţia cu ei, Pavel, simplu şi direct de obicei, e mai „filosof”, ridică probleme, pune mereu întrebări, făcându-i, probabil, „pedagogic”, să descopere singuri multe adevăruri. «Predica sa din Areopagul Atenei este un model de puternică psihologie oratorică. În cuvintele de introducere ale lui Pavel, Atenienii se regăsesc pe ei înşişi, în carne şi oase, cu frământările lor lăuntrice, cu pornirile lor spre speculaţiuni filosofice, cu setea lor de noutăţi, cu evlavia lor închinată „Necunoscutului Dumnezeu”». Stilul de lucru paulin constă în cucerirea pas cu pas: întâi converteşte izolat oameni, apoi comunităţi. Practică, la început botezul, apoi organizează comunitatea în jurul unor biserici improvizate în case, unde important este şi faptul de a se aduna, de a se simţi organizaţi, de a fi membri ai unei colectivităţi, deci părţi dintr-o unitate, de unde decurge şi un rol personal. Pavel face, în acest fel, ca fiecare individ să-şi simtă importanţa. De asemenea, Apostolul ştie să evalueze priorităţile. El merge acolo unde e mai mare nevoie şi rămâne atât cât consideră că e necesar ca acea comunitate să se poată conduce apoi singură. De aceea timpul şederii lui în locurile pe care le-a vizitat variază foarte mult, de la caz la caz. El evită comunităţile creştinate deja de alţi Apostoli înzestraţi şi ei cu calităţile necesare acestui lucru. De multe ori revine pentru a consolida ceea ce a început, sau păstrează legătura prin corespondenţă. Apostolul Pavel dă mare importanţă stabilităţii vieţii creştine, care are nevoie de o ierarhie conducătoare permanentă şi nu temporară, cum aveau comunităţile păgâne. În acest sens, Pavel a ştiut să dea identitate Bisericii Creştine, făcând-o să se deosebească fundamental de sinagogi, cu care nu mai rămăsese similară decât în folosirea Sfintei Scripturi, dar şi în aceasta deosebindu-se radical. Botezul, Euharistia şi celelalte Taine, necunoscute altor religii, precizau esenţa Bisericii Creştine. Deşi interesul lui Pavel era lărgirea şi universalizarea creştinismului, el predica raporturi civilizate cu cei de altă religie, înţelegere şi răbdare. Pentru că „bisericile întemeiate trebuiau să rămână forţe active de adâncire şi răspândire a evangheliei”, Constantin Provian remarcă faptul că „Pavel rezolvă această mare problemă a situaţiei generale creştine. […] El încredinţează continuarea acţiunii sale celor distinşi în mijlocul comunităţilor. […] Astfel sunt aşa numiţii împreună lucrătorii săi. Astfel sunt Timotei şi Tit, Aquila şi Priscila, Apele, Trifona, Trifosa, Rufşi mama sa, Stintiche, Evodia” şi alţii.

Epistolele pauline s-au dovedit foarte eficiente. Ele se răspândeau mai departe, din comunitate în comunitate. „Privind dar acţiunea Sf. Ap. Pavel prin prisma Epistolelor sale, întâlnim două elemente deosebit de însemnate: acela al Adevărului revelat pe care îl conţin şi al doilea punerea în circulaţie largă, în continuă mişcare a acestui Adevăr.” Prin „Cuvântul lui Hristos, se continuă dealungul veacurilor acţiunea, care are în Pavel nu numai începutul ei strălucit, ci şi veşnicile ei norme. E acţiunea despre care Pavel, purtând în Roma lanţurile închisorii, spune nemuritoarele cuvinte: «Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat»”.

În încheiere, Constantin Provian evidenţiază normele sau principiile pe care Apostolul Pavel le dă Teologiei practice: convingerea, puterea, perfecţionarea, organizarea, calitatea. În acest fel, „Marea Epistolă pe care Pavel a lăsat-o în Istoria lumii, este creiarea unei noi vieţi universale cu temelia în Evanghelia lui Iisus Hristos. Prin Pavel popoarele cele mai alese ale lumii intră într-o nouă epocă istorică: epoca creştină”.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: