Emoţie – cogniţie. O privire comparativă a teoriilor psihologiei moderne şi a învăţăturilor biblice

de Amza JUCAN

fata in fataÎn Index lexical şi glosar de la sfârşitul volumului său Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Jacques Cosnier defineşte cogniţia ca fiind „ansamblul activităţilor mentale care asigură achiziţionarea informaţiei”. Tot acolo, Cosnier observă că, în mod tradiţional, cogniţia „este considerată ca opusă afectivităţii, însă cognitivismul contemporan consideră afectivitatea ca pe o parte a cogniţiei[1]. Prin urmare, afectivitatea este un fel de enclavă. E evident că, în condiţii normale, enclava-afectivitate ocupă un spaţiu bine delimitat şi că proporţia ei în „spaţiul” cogniţiei se menţine în limite fireşti. Alteori însă, afectivitatea (element subiectiv) tinde (şi reuşeşte) să se întindă pe mult mai mult teritoriu, sufocând elementul obiectiv (cogniţia), periclitând schemele de raţionament şi alterând reprezentările – situaţie în care nici delimitarea „spaţiului” ocupat nu mai e stabilă, ci fluctuantă.

Din studiile pe care le-am parcurs reiese foarte clar că, în cazul unui comportament excesiv de emotiv, persoana s-a lăsat cotropită de infatuare. Omul îşi pune în prim-plan dorinţele legate de propria persoană. Chiar şi atunci când (sincer), îşi subestimează foarte mult valoarea, el e convins că o persoană ca a lui ar merita o zestre mult superioară. Tot ce înseamnă depresie este rezultatul nemulţumirii omului în legătură cu prea slaba lui preţuire de către ceilalţi.

Voi remarca, în acest punct, că cine frecventează, fie şi cu totul sporadic, biserica, nu se poate să nu fi auzit nu numai de păcatul trufiei (ea, în sine, păcat), ci şi de trufie – ca izvor al celorlalte păcate. Nu ar fi bine să vorbesc, poate, în acest context laic, despre păcate – idee respinsă sau neglijată de atei, dar trebuie să explic faptul că, în Biblie (început al culturii, deci al educaţiei şi al civilizării – oricât de mult n-am cunoaşte-o sau oricât de mult n-am recunoaşte faptul), păcatul nu este o simplă vină, nu este o oarecare greşeală, ci este o cauză a căderii. Nu mă voi referi aici, la „căderea din rai” (deşi zeci de trimiteri ar putea fi, toate având legătură cu subiectul acesta). Dar depresia este o „cădere” – atât ca o scădere a normalului, cât şi ca un dezechilibru sau o „evoluţie” descendentă, deşi nu este vorba de o involuţie propriu-zisă. Probabil, n-ar contesta multă lume faptul că depresia, anxietatea, panica, autoînjosirea sau autocompătimirea sunt „căderi”. Dar se observă mai rar că şi furia, nervozitatea, nerăbdarea, înverşunarea sunt tot căderi, deşi, în fazele de până la apogeu, ele evoluează ascensional.

Pentru a urca, omul are – paradoxal! – nevoie de modestie. Citez un fragment cu mult tâlc, din Albert Ellis (pe care l-am apreciat mult tocmai pentru ceea ce i-a fost criticat – stilul lui colocvial): „[…] vă e foarte uşor să spuneţi că sunteţi întotdeauna «bun» şi niciodată «rău», dar oricine altcineva poate spune altceva. Nici voi şi nici criticii voştri nu puteţi dovedi cu argumente ştiinţifice că aveţi dreptate. Nici voi şi nici ei nu vă puteţi falsifica poziţia. Prin urmare, unde vă aflaţi? Filosofic vorbind, pe un teren cam nesigur[2]. Dar asta stă, de veacuri, scris în Biblie – de exemplu, în Ecclesiasticul: Fiule, în smerenie înalţă-ţi sufletul şi cinsteşte-l după vrednicia lui (Sirah 10, 11). Mesajul versetului este identic cu al lui Albert Ellis: Nu te împăuna şi evaluează-te cu obiectivitate, obiectivitate despre care spuneam la început că, în cazul depresiei, este cotropită de subiectivitate.

Dorinţele exagerate trădează şi o gândire cam… din topor. Pe drept cuvânt, terapia depresiilor constă mai mult într-o educare. „Există tendinţa, în mare măsură inconştientă – dar şi conştientă –, de a transforma dorinţele puternice în cerinţe indiscutabile, în necesităţi implacabile. «Doresc să fiu fericit, să am succes» etc. se transformă în «trebuie să fiu fericit», «trebuie să am întotdeauna succes, indiferent de condiţii»”[3]. În acelaşi timp, lipsa de control (dorinţa aceasta „neelegantă”, cum ar eticheta-o Albert Ellis) este o capcană. „Ceea ce, în realitate, reprezintă o dorinţă a persoanei este perceput ca o obligaţie pentru sine («trebuie» să fac astfel încât să…) şi pentru alţii (nu «aş dori ca ei să mă asculte», ci «ei sunt obligaţi să mă asculte») / Transformarea dorinţelor proprii în nevoi absolute, în obligaţii pentru sine şi pentru alţii nu conduce la transformarea universului. Absolutismul cerinţelor se loveşte de restricţiile impuse de posibilităţile lumii reale, ceea ce conduce la o permanentă nemulţumire şi frustrare[4]. Deci, nesuferita înfrânare nu este o autocenzură abuziv pretinsă de demodata biserică, ci o cale ştiinţifică de a atinge confortul psihic.

Pentru obţinerea aceluiaşi confort, făcând mereu apel la raţiune, Albert Ellis recunoaşte – desigur, indirect – ca foarte benefică străvechea prescripţie de iubire a aproapelui, mergând până la iubirea duşmanului. „Realizarea acceptării necondiţionate a altora (A. N. A.) este profundă, are bătaie lungă şi constituie un autocontrol sănătos. În special atunci când ceilalţi se comportă într-adevăr abominabil[5]. Bineînţeles, fiecare din noi este un unicat, ceea ce înseamnă că celălalt are drept egal la acelaşi calificativ. „A. N. A. este onestă, realistă, practică. Vă aşază pe locul şoferului în maşina vieţii dumneavoastră – şi, adeseori, în maşina care conţine vieţile altora. Dacă înţelegeţi acest lucru, străduiţi-vă să vă însuşiţi A. N. A. şi folosiţi-o de cât mai multe ori, căci numai prin practică repetată devine reflexă. Atunci vă va fi foarte uşor să gândiţi, să simţiţi şi să acţionaţi cu calm. E clar că vă autoguvernaţi. […] Sunteţi împăcat cu dumneavoastră înşivă – şi mult mai împăcat cu lumea. […] Folosiţi-vă puterea voinţei pentru a vă accentua A. N. A. Pentru binele propriu şi pentru cel al societăţii în general[6].

A accepta viaţa aşa cum este, cu plăcerile şi neplăcerile ei, s-a „teoretizat”, într-o formă mai sentimentală, în Cartea lui Iov. Replica lui Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat […] Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov, 1, 21) este foarte cunoscută şi mult repetată, în această formă trunchiată. Aceeaşi esenţă este exprimată şi de Albert Ellis, în mai multe cuvinte: „Declarând îngrozitor un eveniment rău, vreţi să spuneţi de fapt că este atât de rău, încât n-ar trebui în niciun caz să existe – nu are voie să existe. Dar aşa ceva e ridicol – pentru că, indiferent cât de rău ar fi, el tot există. Deci trebuie să existe în acel moment. Prin urmare, pretindeţi că nu trebuie să se producă decât lucruri moderat de rele iar cele foarte rele nu au absolut niciun drept să se întâmple. De fapt, când le numiţi îngrozitoare, proclamaţi în mod contradictoriu că ele există într-adevăr, deşi nu încape nicio îndoială că nu trebuie să existe. Ce ciudăţenie![7]

Uneori, nu ajunge să-ţi asumi pasiv neplăcerile, ci e nevoie să-ţi asumi şi riscuri proprii sau înfruntarea judecăţilor, corecte sau nu, ale altora, ceea ce este o asumare activă. Totul poate începe cu o deviză ca aceasta: „Chiar şi lucrurile foarte rele sunt numai rele în fond, niciodată nu pot fi mai mult decât rele[8]. Sfânta Fecioara Maria era o „domnişoară” pentru care, deşi logodită, în acele timpuri, a avea un copil era o mare ruşine şi, din partea, societăţii, nu se putea aştepta decât la atitudini reprobatoare. Când însă, absolut prin surpriză, Arhanghelul Gavriil îi vesteşte că „va naşte Fiu” (Luca, 1, 26-38), profund emoţionată, ea nu protestează, nu se lamentează, nu se „sinucide”, ci răspunde corect şi din punctul de vedere al psihologiei: „Fie mie după cuvântul tău”, informându-se însă despre modul în care se va petrece evenimentul. Fecioara Maria este, deci, precursoare a echilibrării proporţiei dintre emoţie şi cogniţie. Niciun lucru nu este total îngrozitor sau total înfricoşător, cu atât mai puţin „de nesuportat”. „În timp ce aveţi […] gânduri contradictorii despre răutate, tindeţi să o zeificaţi şi s-o diabolizaţi simultan; insistaţi că este prea reală, precum şi ireală; şi, ca atare, interveniţi abuziv asupra felului cum reacţionaţi faţă de ea. Ce mai învălmăşeală încâlcită creează şi groaza asta![9] Nici Iosif nu s-a lăsat pradă groazei şi n-a fost mai şovăitor decât Maria, deşi părea că n-ar fi fost scutit cel puţin de ironiile anturajului. Totuşi, n-a rupt logodna şi a acceptat şă-şi asume rolul de tată, şi încă al unui copil al cărui destin se anunţa a fi neobişnuit. „O dată ce vă convingeţi pe deplin […] că puteţi suporta aproape orice vi se întâmplă, veţi şterge oroarea vieţii, rămânând numai cu marile şi micile ei inconveniente când credeţi cu tărie că puteţi doar să suferiţi diverse stări de disconfort şi că nimic nu e mai mult decât un inconvenient, puteţi atinge o seninătate neobişnuită. Da: rămânând hotărât să schimbaţi aspectele dăunătoare pe care le puteţi schimba, dar tolerând senin – uneori chiar zâmbind – ceea ce nu puteţi modifica. Acest gen neobişnuit de luciditate vă poate colora viaţa pe termen lung. Şi elegant![10] Însă… Acceptarea datului este o soluţie de „imperturbabilitate” ştiută din vechime. Oamenii de astăzi cunosc foarte puţin Biblia, chiar cei care frecventează în mod obişnuit biserica nu sunt atenţi la esenţe, reţin doar aspectul exterior al „poveştilor” biblice, iar psihologii se străduiesc din răsputeri să găsească şi să dea soluţii despre care nu ştiu că au fost deja formulate. De aceea, de foarte multe ori descoperă (pentru a doua oară) America. Istorioara Fecioarei Maria şi a lui Iosif se regăseşte în subtext şi în soluţia „ştiinţifică”: „Dacă adoptaţi această soluţie [a minimalizării sau chiar a ignorării „dezastrelor” – n. n.] în locul stărilor de agitaţie şi panică, veţi înceta să exageraţi probabilitatea ca lucrurile «cumplite» să se întâmple cu adevărat şi veţi deveni mai rezistent pe plan emoţional[11]. Ca toţi ateii, acelaşi autor este nevoit să constate: „nu aveţi niciun control asupra a ceea ce numim «soartă»”[12]. „Soarta” ne este, desigur, dată de… natură. Important este, însă, că: Dacă acceptaţi incontrolabilitatea universului, vă veţi reduce enorm „anxietatea în raport cu pericolele[13]. Ellis nu este bine informat, totuşi are o idee vagă despre conţinutul Bibliei, pe care o consideră „inventată”. „Autoafirmaţiile pentru a face faţă realităţii într-un mod raţional – numite uneori «gândire pozitivă» – au fost inventate cu mii de ani în urmă şi pot fi citite în «Proverbele» din Biblie şi în «Analectele» lui Confucius, în «Manualul» lui Epictet şi în multe alte scrieri[14]. Ellis nu face distincţie între practicile religioase şi cele spirituale, dar are intuiţia de a propune şi varianta frecventării bisericii, deşi, pentru el, nu are mai mult de o posibilă valoare terapeutică şi face o confuzie gravă (dovedind, modern vorbind, lipsa de informare), egalizându-le, între influenţa pe care ar putea-o avea Dumnezeu, un înger păzitor, un… şaman sau… un diavol (pe acesta din urmă având grijă, pentru orice eventualitate, să-l ortografieze cu majusculă – spre deosebire de înger)! Aceasta nu înseamnă că vreau să-l „desfiinţez” pe Ellis. Dumnezeu ne-a dat tuturor libertate. În iconomia universului, e nevoie de contraste. Fără reperul răului, n-am putea nici măcar bănui prezenţa binelui.

Bineînţeles. Ceea ce se numeşte „gândire pozitivă” nu este o descoperire a actualului mileniu şi nici a secolului trecut. Să te împaci bine cu tine şi cu ceilalţi, ceea ce pretinde, de multe ori, să te comporţi în viaţă cu curaj – sunt soluţii nu găsite de cineva, ci date nouă demult.

Nici „respectul de sine” nu este nou sub soare. Se ştie însă mai puţin că respectul de sine prezintă două aspecte: unul negativ (când ia forma trufiei) şi unul pozitiv (a fi mulţumit de ceea ce ai căpătat). Când cineva e conştient de faptul că nici frumuseţea, nici inteligenţa, nici vreun talent sau dexteritate nu sunt merite personale, trufia e anulată. Dacă nu le avem de la Dumnezeu, le avem, desigur, de la „natură” J Această diferenţă este una de mare subtilitate. Admiţând că le ai de la Dumnezeu, e firesc să ai un sentiment de recunoştinţă şi atunci nu mai are ce căuta fariseismul. Pentru că 1) afişând o falsă modestie, e, de fapt, un fel de a spune că meritul ne aparţine (şi, deci, îl declarăm minor sau nul); 2) promovând o sinceră „modestie”, e un fel de a ne declara nemulţumirea în legătură cu ceea ce ni s-a dat. Ideea respectului de sine nu este greşită atâta timp cât e înţeleasă ca o enclavă conţinută în respectul faţă de Dumnezeu: „Da, am acest talent pe care nu l-am dobândit prin eforturi proprii şi pe care trebuie să mă străduiesc să mi-l perfecţionez” (înmulţirea talanţilor) şi „Da, celălalt are şi el nişte calităţi – sunt proprietatea lui, dreptul lui la succes pe baza lor – pe care nu voi fi invidios, din moment ce recunosc că şi eu am unele, nici el şi nimeni nu le are pe toate”.

___________________
[1] Jacques Cosnier, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Traducere de Eliza Galan, Iaşi, Polirom, 2002, p. 173.
[2] Albert Ellis, Terapia comportamentului emotiv-raţional. Cum să fii fericit, imperturbabil şi stăpân pe tine, Traducere de Mihnea Columbeanu, Bucureşti, Antet, 2006, p. 67.
[3] Irina Holdevici, Gîndirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală, Bucureşti, [s. n.], 2000, p. 27.
[4] Ibid.
[5] Albert Ellis, lucr. cit, p. 71.
[6] Ibid.
[7] Ibid., p. 76.
[8] Ibid., p. 77.
[9] Ibid.
[10] Ibid., p. 80.
[11] Ibid., p. 87.
[12] Ibid.,p. 88.
[13] Ibid.
[14] Ibid., p. 112.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: