URME DE PAŞI SCRÂŞNITE PE ZGURĂ ROŞIE

Octavian_Lupu

Octavian Lupu

de Octavian LUPU

Pista de alergare se întindea dreaptă înaintea mea. Aerul zăcea nemişcat şi înăbuşit pe suprafaţa roşiatică a zgurii de pe pistă. Totul se afla în aşteptare. Clipele se dilatau grăbite în aşteptarea semnalului de start în istovitoarea cursă de 2000 de metri ce se întindea înaintea privirii mele. Cerul se desfăşura albastru deasupra mea în timp ce nori albi şi pufoşi se odihneau nemişcaţi pe suprafaţa sa. Când deodată se auzi vocea antrenorului, în tonuri clare şi distincte: „Pe locuri… Fiţi gata… Start!”

Ca un fulger a ţâşnit colegul din dreapta mea pe lângă mine, cu paşi uriaşi ce ridicau praful în urma sa. Cel din stânga nu se lăsa mai prejos şi căuta să nu scadă ritmul impus de cei care alergau deja în fruntea grupului. Şi undeva, în a doua jumătate a plutonului, mă aflam şi eu, cumva inconştient de paşii care urmau un ritm exterior stabilit de cei care se aflau în jurul meu. Mânat de dorinţa de a nu rămâne ultimul, smulgeam şi cea mai de pe urmă fărâmă de energie de care eram capabil, în timp ce respiraţia mi se accelera tot mai mult.

Contactul cu duritatea zgurii îmi provoca vibraţii la fiecare atingere a solului, din cauza unor tenişi tociţi de prea multă folosire. Dinţii îmi clănţăneau în gură la fiecare impact cu suprafaţa de alergare, fragmentând orice urmă de gând ce ar fi dorit să mă ia în stăpânire. Devenisem una cu propria mea respiraţie, devenită precipitată în căutarea oxigenului de care duceam tot mai mult lipsă. Corpul suferea împreună cu mine în timp ce alergam şi tot alergam cu o voinţă îndârjită de a nu rămâne în coada formaţiei, care acum se întindea pe mai mult de 200 metri, depăşind lungimea unei laturi de stadion.

Erau acum două grupuri distincte ce se evidenţiau de-a lungul întregului spaţiu de alergare, unul dispus în frunte, care pe turnantă se turtea brusc către culoarul cel mai apropiat de spaţiul verde, şi altul care grosolan se zbătea să ţină pasul. Deodată am zărit unul din cele câteva citate motivaţionale dispuse în dreapta pistei de alergare: „Ai izbutit? Continuă! Nu ai izbutit? Continuă! – Fridtjof Nansen”. În care dintre aceste două categorii mă aflam? Răspunsul părea uşor de dat privind la cei doi colegi ce se aflau în urma mea, pe măsură ce toţi ceilalţi mă depăşiseră în linie dreaptă sau pe turnantă.

Chiar acum treceam din nou prin faţa antrenorului, care ne striga: „Respiraţi ritmic! Nu abandonaţi şi măriţi ritmul!” Dar eu vedeam când roşu, când negru în faţa ochilor. Aerul parcă nu îmi mai ajungea. O sfârşeală chinuitoare punea stăpânire pe mine, pe măsură ce picioarele îmi deveneau grele ca de plumb. Era un refuz general al corpului să îmi mai asculte comenzile, ceva ce părea să spună: „Gata! M-am săturat! Trage pe dreapta şi asta este! Nu poţi oricum să mergi mai departe!”

Dar ştiam că toate aceste gânduri nu aveau un temei real. Cu o anumită ocazie, ni se vorbise despre cele două praguri pe care trebuia să le depăşim pentru a duce la capăt o cursă de rezistenţă. Astfel, exista un moment critic al pragului psihologic, când mintea refuza să mai dea curs voinţei de a merge înainte prin lansarea unei perdele de gânduri defetiste, cu o tentă evidentă de abandon. Acest lucru era neadevărat, dar percepţia mi se deforma grotesc, lăsându-mi impresia că sunt la capătul puterilor şi că mă voi dezintegra dacă nu mă voi opri imediat.

În astfel de clipe trebuia să devii surd la aceste sugestii şi să ignori durerea surdă amplificată de o percepţie demobilizatoare. Valul de senzaţii dezgustătoare pe care îl simţeam după primul tur de stadion se potrivea acestui scenariu, dar depăşea cu mult ceea ce îmi imaginasem. Totul era perfect de real: starea de slăbiciune, lipsa de aer, privirea înceţoşată, glasul batjocoritor care îmi amintea mereu să mă opresc şi greutatea mişcării picioarelor în menţinerea ritmului de înaintare.

„Nu priviţi în jos! Priviţi mereu înainte! Şi respiraţi amplu, respiraţi!” se mai auzea din urmă, în timp ce mă înscriam în virajul arcului de cerc al turnantei din cel de-al doilea tur de stadion. Nu cedam şi mă împotriveam neputinţei. Îmi repetam mereu: „Poţi! Poţi să înaintezi! Ba, mai mult, vei recupera poziţia pierdută în plutonul de alergare! Nu eşti mai slab decât ceilalţi!” Şi astfel, încet, dar sigur am început să-i depăşesc pe rând pe colegii din fruntea grupului codaş al formaţiei de alergare.

Iar linia dreaptă, iar turnanta şi din nou linia dreaptă se desfăşurau în urma mea. Durerea îmi trecuse şi începeam să simt o senzaţie plăcută de răcoare, pe măsură ce vântul începea să bată deopotrivă cu înaintarea mea. Îmi venea să sprintez cu viteză, dar vocea antrenorului se auzi din nou: „Nu sprintaţi! Menţineţi ritmul, dar măriţi-l progresiv! Este alergare de rezistenţă, nu de viteză! Sprintaţi doar la sfârşit!”

Sfatul său veni la timp, fiindcă la începutul celui de-al treilea tur de stadion deja corpul începea să dârdâie din toate balamalele. Acum îmi aminteam de cel de-al doilea prag, cel fiziologic sau fizic, mult mai greu de depăşit. Acesta era cumplit de real, fiindcă întregul organism se încorda cu o sforţare supremă să îşi adapteze resursele pentru un efort neaşteptat de dificil. Abia acum începea adevărata luptă, pe măsură ce mă îndreptam către jumătatea distanţei ce trebuia parcursă conform baremului de antrenament.

Ştiam că şi acest prag reprezenta o amăgire, fiindcă resursele organismului erau mult mai mari decât tabloul sumbru pe care îl simţeam cu fiecare pas făcut înainte. Depăşisem deja mulţi colegi şi mă apropiam de grupul celor din frunte. Dar la fiecare respiraţie aveam senzaţia că vărs flăcări, asemenea unui balaur. În abdomen sesizam junghiuri ciudate pe la mai toate organele interne. Transpiraţia curgea în valuri peste mine începând din creştetul capului şi continuând pe tot corpul, sub forma unor râuri dogoritoare ce lipeau tricoul şi şortul de mine. Îmi venea să mă prăvălesc şi să mă trântesc pe marginea pistei, în timp ce fără să îmi dau seama intram în ritmul primului pluton de alergare, care într-un efort îndârjit fie se încolona pe turnantă, fie se răsfira pe linia dreaptă ce ne conducea către al patrulea tur de stadion.

„Măriţi ritmul! Măriţi ritmul!” se auzea cum ne striga antrenorul. Era esenţial să ne încadrăm în baremul de cel mult 8 minute şi jumătate pentru toată durata alergării. Mi se părea imposibil să recuperez din timpul pierdut, dar înaintam pe măsură ce îmi repetam: „Nu simt nicio durere! Nu simt nicio durere!”, cu fiecare pas pe care îl făceam. Încă puţin, şi eram la mijlocul plutonului din frunte, dar deja un grup mai restrâns se detaşase şi conducea întreaga formaţie. Între timp prinsesem din urmă alţi colegi, care mai mult la pas, încercau să finalizeze măcar această cursă.

Imaginaţia îmi juca din nou feste. Distingeam evenimente dureroase emoţional din copilărie. Revedeam chipuri hâde şi deformate ce se rânjeau la mine şi îmi repetau cu voci felurite: „Nu este nimic de capul tău! Nu vei reuşi! Eşti slab şi nu valorezi nimic!”, dar eu repetam mereu cu furie şi turbat: „Nu-i adevărat! Veţi vedea şi vă voi dovedi contrariul! Pot mai mult decât par pentru alţii! Sunt puternic şi nu mă las bătut, chiar dacă trebuie să merg până la capăt!”

Călcam apăsat cu fiecare pas pe care îl făceam, de parcă aş fi dorit să întăresc cele spuse. „Voi dovedi contrariul! Mereu voi dovedi contrariul!”, îmi repetam spasmodic precum o mantră în care începeam să cred tot mai mult. Un fior de electricitate se revărsa în întregul corp zorind mereu ritmul. „Nu mă dau bătut! Nu mă dau bătut! Pot mai mult decât spun aparenţele!” îmi ziceam în gând şi păşeam tot mai repede, cu o călcătură sălbatică pe zgura roşie a pistei.

Treceam pe lângă antrenor la începutul celui de-al cincilea şi ultim tur, în timp ce el ne striga: „Acum daţi tot ce puteţi din voi! Sunteţi deja în barem, dar căutaţi să îl depăşiţi!” Ambiţionaţi astfel, colegii mei parcă zburau deasupra covorului zgrunţuros. Dar nici eu nu mă lăsam mai prejos. Vocile batjocoritoare continuau, dar nu le mai dădeam atenţie, în timp ce turnanta, linia dreaptă şi iar turnanta se derulau ca prin vis în urma mea. Vedeam sosirea la final de cursă, distingeam colegii ce rămâneau în urma mea pe ultimii 200 de metri. Dădeam tot ce puteam din mine în timp ce sprintam cu toată forţa şi furia de care eram capabil.

Zăream chipul fetelor care mă respinseseră ca prieten al lor, deşi le iubisem cu respect şi sinceritate. Distingeam batjocura adulţilor care pe parcursul copilăriei m-au descurajat. Vedeam educatorii, învăţătorii şi profesorii, care îmi ziceau deseori că nu se va alege nimic de mine. Observam rânjetele colegilor ce râdeau de mine din motive ridicole. Şi, cu o ură dusă la extrem, măturam toate aceste impresii în timp ce-i lăsam în urma mea pe toţi ceilalţi alergători. Şi, cu un efort suprem prin care smulgeam şi cea mai de pe urmă resursă fizică, am reuşit pe ultimii metri să-l depăşesc pe cel care condusese mereu în cursă şi să trec înaintea lui, terminând pe primul loc!

Incredibil! Terminasem primul, deşi în prima parte a cursei fusesem printre ultimii! Antrenorul era peste măsură de uimit: „Ai stofă de luptător, băiete!” îmi spuse scurt, dar cuprinzător distingând strălucirea unei priviri de admiraţie pe faţa sa inflexibilă şi aspră mai tot timpul. „Da, am stofă de luptător! Da, sunt un luptător ce merge până la capăt!”, îmi repetam pe măsură ce parcurgeam la pas încă o tură de stadion savurând clipele de victorie şi respirând aerul proaspăt al acelei dimineţi de octombrie, ce se derula înaintea mea prin culori albastre, maronii, galbene şi verzi, deasupra unei piste de zgură roşie ce scrâşnea sub urmele paşilor mei.

Urme_de_Pasi_Scrasnite_pe_Zgura_Rosie_1

Bucureşti, 20 octombrie 2014

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: