mărul cu mere aurii al lui Şofron a Florii
de Iuliana-Andrea POP
Fiecare sat din Maramureş îşi are propriile povestiri şi legende. Şi fiecare localitate îşi are oamenii cu care să se mândrească peste veacuri. Dar mare sat e Lăpuşu Românesc şi multe are de spus despre cei care s-au născut, au trăit şi au murit acolo. Leagănul în care s-a născut şi mama mea, Lăpuşu Românesc, se evidenţiază în întreaga Ţară a Lăpuşului prin ţinuturile întinse pe care acesta este aşezat, fiind cea mai populată aşezare din regiune. Situat la nivel submontan, îngrădit de dealuri pitoreşti, parcă de poveste, şi de păduri nesfârşite, străbătut de cristalinul râu Lăpuş, satul copilăriei mamei mele e un motiv de melancolie şi dor ori de câte ori păşesc prin hotarele acestuia.
Iuliana-Andrea Pop (dreapta)
Proust spunea că simţul mirosului este cel care provoacă cel mai intens subconştientul, dând naştere celor mai puternice amintiri. Aşa şi este. Întotdeauna izul amărui de fum amestecat cu mirosul de balegă proaspătă de pe uliţele satului şi aroma dulceagă de fân umed îmi amintesc de satul bunicilor, pe unde am avut privilegiul să copilăresc şi eu, petrecându-mi acolo unele vacanţe de vară. 
Îmi amintesc şi acum de mirosul plăcintelor cu brânză iute şi coade care mă ademenea încă de la poartă, făcute cu atâta drag de bunica atunci când ştia că-i vom călca pragul… Căsuţa bătrânească, atât de deosebită de altele de pe uliţa de lângă Horincie, împodobită cu motive din lemn şi metal specifice etnografiei româneşti, specială tocmai pentru că bunicul era mare meşter în sat… Ei, că despre badea Şofron a Florii vreau să vă povestesc, un om despre care în special bătrânii din Lăpuşu Românesc îşi amintesc cu drag, un necunoscut, dar talentat meşter popular…
Şofron Filip s-a născut în luna iulie a anului 1921, în satul pe care l-a iubit o viaţă, în Lăpuşu Românesc. Vremuri tulburi pe atunci, şi vremuri tulburi a şi trăit… A trecut prin războaie şi comunism, prin sărăcie şi muncă multă. Dar, cum ziceam… S-a născut într-o familie de ţărani modeşti, că aşa erau toţi sătenii pe vremea aceea de după Primul Război Mondial, oameni care încercau 
să îşi refacă gospodăriile după atâtea clipe de restrişte… Nu cunosc multe despre adolescenţa lui, ştiu doar că a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial şi a fost împuşcat în mână, pe care însă doctorii au reuşit să i-o salveze… Cu câtă plăcere povestea badea Şofron tuturor care-l ascultau întâmplările din 
război… Iarna, la gura sobei, noi, nepoţii, clonţănind seminţe de dovleac, ascultam cu uimire istorisirile bunicului… Ni se părea că sunt întâmplări vechi, din altă lume, pe care noi cu adevărat nu o cunoşteam… Avea moşul nostru şi o carte în care erau elogiaţi veteranii şi martirii de război şi în care era evocat şi el, din care ne citea cu mândrie… În multe nopţi mă trezeam şi îl vedeam pe bunicul citind îngândurat din acea 
carte. Era mândru că deprinsese încă de copil tainele cititului, aşa cum mulţi nu avuseseră ocazia pe vremea lui. Tot el ne citea dintr-o veche carte cu zodii, ferfeniţită de trecerea timpului, dar valoroasă pentru sfaturile pe care le oferea despre muncile agricole şi recoltă, temperamentul oamenilor, viitor… Un vechi tratat de astrologie, scris într-un limbaj aproape arhaic. O carte pe care poate o voi regăsi uitată într-unul din rafturile bunicilor, acum acoperite de praf şi singurătate.
După război, badea Şofron s-a căsătorit cu Maria, o frumoasă fată din vecini, care i-a rămas alături până la adânci bătrâneţi şi care este bunica mea, o femeie pe al cărei chip nu puteai citi altceva decât blândeţe şi bunătate şi o credinţă neţărmurită în Dumnezeu. Tinerii căsătoriţi au trăit o vreme în afara satului, la şapte kilometri distanţă de acesta, în ţinutul aşa-numit al Prelucilor. Până la urmă s-au mutat pe una din multele uliţe ale satului, mai exact pe drum în sus, 
lângă Horincie şi cimitirul evreiesc, acolo unde o presfântă cruce străjuieşte drumul şi unde în ajun de Sfântă Mărie fetele îi cântă cu patos Sfintei Fecioare. Împreună au avut şase copii: Măriuca, Anuca, Victoria, Ion, Nicolae şi Viorica, cea mai mică fiind mama mea. Fiecare dintre copii, odată cu trecerea timpului, şi-a întemeiat propria familie, ducând moştenirea lui Şofron a Florii mai departe.
De ce istoria lui e mai specială decât a altor săteni? Badea Şofron a Florii a fost un fel de Iocan al Lăpuşului Românesc, având o fierărie de toată frumuseţea în cadrul propriei gospodării, fiind multă vreme singurul fierar din sat, înzestrat cu o imaginaţie ieşită din comun. În fierăria lui se potcoveau caii, se meştereau securi, ciocane, care, cruci de tablă pentru 
morminte, cruci de hotar şi multe altele. De câte ori mergeam în vizită, în timpul zilei, dacă nu era la câmp, bunicul era în fierărie. Aceasta nu mai există, din păcate, deoarece badea Şofron a părăsit această lume în 2004, ducându-se spre lumi mai bune, dar amintirea ei există şi acum. La el în poiată, tocila şi foalele sunau de zor în fiecare seară. Mai mereu avea câte un muşteriu care venea la el cu 
câte o treabă de rezolvat. Totuşi, talentul bunicului s-a văzut în minunăţiile pe care le-a construit în propria-i gospodărie şi în crucile de tablă pe care le realiza pentru a fi puse la mormintele celor dispăruţi. El a împodobit casa şi şura cu diferite motive tipice, colorate, care să ne amintească mereu 
de legătura strânsă dintre om şi natură. Avea o măiestrie deosebită în realizarea crucilor de piatră folosite tot la morminte sau ca semne de hotar. Voi fi mândră să-i arăt oricărui vizitator în cele două dintre cimitirele Lăpuşului Românesc crucile făcute de meşterul Şofron a Florii, care ies în evidenţă prin culorile puternice (în special albastru şi galben) şi prin modelele folosite. Te duc uşor cu gândul la Cimitirul Vesel din Săpânţa, doar că motivele sunt specifice Ţării Lăpuşului şi seamănă cu cele de pe costumele populare ale zonei.
Şofron Filip avea o gospodărie mare, cu care se lăuda în sat: pe lângă casă, şură şi fierărie, mai deţinea şi un atelier plin de unelte de tot felul, o moară de făcut făină (de grâu sau mălai), coteţele porcilor şi ale 
păsărilor de curte, grajdul vacilor, precum şi o grădină mare, în mijlocul căreia tronează încă şi acum un măr care face mere aurii, ca din poveste, iar în spatele grădinii, primăvara, te atrage o mare albă de luşcuţe. Vremurile au trecut, badea Florii nu mai e şi nici nevasta lui, dar amintirile rămân veşnic, udate de lacrimi, ca crucile colorate, de metal, ce-au fost făurite de mâna lui…
e-Bibliotheca septentrionalis 