FOLCLOR ŞI ISTORIE

Foto Biltiu-025-CROP_2

prof. Pamfil Bilţiu

de Pamfil BILŢIU

Evenimentele istorice, unele calamităţi naturale, întâmplări tragice, epidemii, soldate cu pierderea de vieţi omeneşti, au stârnit imaginaţia poporului, care a brodat în jurul lor plăsmuiri anonime, având drept scop rememorarea lor pe cale orală.

Cântecele istorice rememorează, prin vers şi melodie, evenimente zbuciumate, rezultând producţii de mare încărcătură emoţională. Cântecele de cătănie şi război ne reconstituie, cu aplomb stilistic, imagini şi episoade legate de marile bătălii şi care sunt adesea un reflex al suferinţelor pe care le cauzează. Baladele abundă în episoade din trecutul de luptă a unor eroi mult îndrăgiţi de popor, care erau haiducii, unii ridicaţi la rangul de simbol al luptei pentru dreptate şi libertate socială. Un exemplu ilustrativ pe această linie îl reprezintă Pintea Viteazul, care, fiind un exponent al păturilor de jos, este imortalizat de popor într-un repertoriu infinit de tradiţii aparţinând unei game variate de genuri şi specii folclorice.

Un repertoriu amplu de legende şi povestiri sunt brodate în jurul unor personalităţi istorice, precum Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza, Avram Iancu, Dragoş Vodă etc. Alături de scriitorii culţi, creatorii anonimi le-au imortalizat faptele, transformându-i în eroi, în legende şi povestiri ticluite cu măiestrie.

Datorită prolificităţii cântecului de cătănie şi război, precum şi a unor balade, constatăm, cercetându-le, refugiul unor motive în colindă. Aşa a luat naştere un gen de colind, bine reprezentat în toate zonele aparţinând judeţului Maramureş, care, odinioară, a circulat intens, datorită puterii lui de impresionare, şi care este colindul de război, performat mai ales în familiile care aveau combatanţi duşi pe front şi antrenaţi în focul bătăliilor. Maramureşul voievodal este unicul areal în care circulă colindul despre faptele vitejeşti ale haiducului Pintea Grigore. Este interesant de subliniat numărul mare de variante de baladă brodate în jurul faptelor vitejeşti ale lui Gruia lui Novac, erou foarte îndrăgit de popor, dar care prin origine nu aparţine acestui spaţiu geografic. Explicaţia trebuie căutată în caracterul lui de erou-simbol şi totodată tipic al luptei pentru dreptate şi libertate socială.

În creaţia orală, Primul Război Mondial, cu ororile şi suferinţele pe care le-a produs în atâtea familii de la ţară, este reprezentat în diverse imagini şi episoade caracteristice. Cercetătorul este surprins de prezenţa în unele plăsmuiri anonime a unor date veridice legate de împrejurările, redate cu exactitate, ale izbucnirii războiului, declanşat de atentatul asupra prinţului Franz Ferdinand, prinţul moştenitor al Austro-Ungariei, la Sarajevo, în Serbia, în iunie 1914, răpus prin împuşcare în maşina în care se afla alături de soţie. Evenimentul care a aprins flacăra războiului este zugrăvit ca o tragedie abătută împotriva omenirii. „Măieran, cu frunza rară, / Pântru-acé-o fo’ jele-n ţară, / Pântru Munţî cei Carpaţi, / C-o-mpuşcat pă Ferdănand. / L-o-mpuşcat înt-on motor, / De s-o-mplut lumea de dor. / L-o-mpuşcat lângă muiere, / De s-o-mplut lumea de jele” ( Strâmtura, Bilţiu, Bilţiu, 2006: 120). Imagini legate de momentul izbucnirii războiului care a generat concentrări masive pe front s-au conservat şi în variantele de colindă. „Joi, până-n Sfânta Mărie, / S-o-nceput războiu-ntâie. / Strânsu-s-o soldaţ’ o mie” ( Bilţiu, Pop, 1996: 306).

Anumite plăsmuiri anonime, care se individualizează ca adevărate documente etnologice şi istorice, ne reînvie crâmpeie din cel mai dramatic episod al celui de-al doilea flagel mondial – concentrarea fetelor la muncă forţată în Germania, pentru a suplini mâna de lucru, mai ales în industria producătoare de armament şi muniţie, ruinată prin concentrările masive ale bărbaţilor pe front.

Un astfel de episod ne este reînviat de un cântec de război înregistrat de noi în Ţara Lăpuşului, la Groşii Ţibleşului. Tristul Libotin_Lapus_foto Alexandru Ioan Romanepisod ne este narat gradat, aşa cum s-a desfăşurat el, cu întreaga încărcătură de tragism. „Noaptea, pă la doisprăzăce, / O suflat un vânt, cam răce, / Tăte fetele să plece. / Când durmeu mai binişor, / Pă pătuţu maicii lor, / Jendarii cu străjile, / Tăte ne-o dus fetele. / Frunză verde şi-o vioară, / Pă tăte le-o strâns la şcoală. / Numa tri ceasuri trecè / Şi de zuă să zărè, / Tăte fetele plânjè / Şi jendarii aşè zâcè: / – Fete, nu vă supăraţi, / Că-n Ileanda, jos, vă daţi / Şi vă-ncarcă pă vagoane, / Până-n graniţa Jermanii” (Bilţiu, 1990: 398-399).

Tragedia despărţirii de ţară, incertitudinea vieţii în spaţiul ţării unde au fost duse potenţează dramatismul cântecului. „Acolo, dac-o sosât, / Tăte fetile-o horit, / Frunză verde, grâu frumos, / Rămâi, Ardeal, sânătos / Şi tu, sânătoasă, ţară, / De-om trăi să vinim iară, / Că noi p-aici om muri / Şi p-aici ne-om pustii, / Că p-aici ne-or îngropa, / Pă munţ’, la Jermania” (Groşii Ţibleşului, Bilţiu, 1990: 399).

Evenimentele cuprinse în cântec s-au petrecut aidoma, aşa cum ne-a mărturisit performera însăşi, Ioana Bozga, care pe atunci avea 65 de ani. „Aşé o fost ca şi-n hore. Pă fete le-o strâns cu străjile, noaptea, la şcoală. Vai, cum plânjeu tăte fetile şi maicile lor. Le-o dus cu carul până-n Ileanda şi de acolo le-o suit în tren.” Cele anticipate în cântec aveau să se adeverească pentru unele dintre ele, aşa cum ne-a relatat aceeaşi performeră. „Apoi, multe n-o mai înturnat, p-acolo şi-o lăsat ciolanele, pân Jermania, că cine şti la ce munci grele o fost supuse. Altele o vinit bătrânite şi batjocorite. Nici nu-i bine a grăi ce s-o ales de tinereţa lor. Doamne, feri de război, ce poate face el cu vieţile oamenilor!”

Primarul satului, principalul vinovat de acest episod tragic, care, în loc să le salveze, s-a pus bine cu acei care le-au dus pe fete, că a gândit că îl vor face mare, n-a scăpat însă de furia sătenilor. „L-o urmărit on grup până o pus mâna pă el. I-o pus on ţol în cap şi ii o făcut cerc în juru lui. Tăţi i-o dat pă rând pumni, care de putere, pă unde-o apucat, că el n-o văzut că cine de unde-o dat. Şi-o căpătat plata”, a mai adăugat performera.

Anumite plăsmuiri anonime din această grupă ne slujesc drept argumente că de acest tragic episod nu au scăpat nici fetele din unele sate din Ţara Voievozilor. O variantă înregistrată de noi la Săcel ne rememorează acest trist episod. Reacţia poporului faţă de astfel de Codreni_2_ foto_Delia Floreaevenimente a fost pe măsura tragismului cauzat. „Măi, neamţule, limbă ră, / Nu concentra fetele, / Nu-i mirui ţările. / N-ai miruit cu feciori, / C-o fo’ ca şi neşte flori. / N-ai miruit cu răgute, / C-o fo’ ca brazî din munte. / La noi nu te bizui, / Că, cu noi nu-i nimeri, / Că fetele-s mititele, / Nu-i nimeri nici cu ele” (Bilţiu, Bilţiu, 2006: 115). Versurile sunt ilustrative pentru modul în care subliniază inutilitatea acestui episod prea puţin important în susţinerea maşinii de război hitleriste.

Anumite evenimente tragice, soldate cu dispariţia unor personalităţi istorice devenite eroi naţionali, n-au rămas neimortalizate în creaţia populară. Odinioară, în zona Codru circula intens şi era mult îndrăgit Cântecul lui Vlaicu. Miezul variantelor îl constituie tragedia prăbuşirii eroului cu avionul, plătind cu viaţa marea îndrăzneală de a trece în zbor Carpaţii.

Variantele se încadrează în tipul de care aminteşte Ovidiu Papadima, apropiat de bocet, în care ne este subliniată ideea unirii ca un simbol al zborului său peste munţi. „Când era să trec Carpaţii, / Să dau mâna cu toţi fraţii, / Aeroplanul făurit, / Păstă munţ’ s-a prăbuşit” (Bilţiu, Bilţiu, 2002: 242). Finalul variantelor este sugestiv pe linia doliului care s-a aşternut în toate familiile şi peste întreaga ţară, rezultat al reacţiei poporului faţă de această mare pierdere. „Plânge mama, plânge tată, / Plânge ţara, aproape toată” (Bilţiu, Bilţiu, 2002: 242).

Aşa cum arată Ovidiu Papadima, Cântecul lui Vlaicu s-a păstrat în variantele cele mai numeroase în judeţul Prahova, fapt explicabil prin apropierea de munţii în care s-a întâmplat prăbuşirea temerarului zburător (Papadima, 1967: 72). Variantele prahovene exprimă tragedia dispariţiei eroului în munţi. „Unde-ai fost ursât să mori? / În vârf, sus, la brăzişori.” Intervine şi tragedia celui dispărut departe de vatră, care nu are parte de riturile funerare. „Măicuţă, cin’ te-a scăldat? / Ploile când a plouat” (Papadima, 1967: 72).

Trebuie să subliniem că nici un eveniment dramatic care a pus la grea încercare viaţa locuitorilor din localităţile unde s-au petrecut astfel de evenimente nu a fost trecut cu vederea de către creatorul anonim. Inundaţiile catastrofale din 1970, cu ravagiile şi suferinţele pe care le-au produs, au lăsat urme în creaţia populară. Cercetările noastre ne-au facilitat descoperirea unui cântec al sinistraţilor, impresionant prin dramatismul nezăgăzuit al unor variante. Surprinde modul în care creatorul anonim zugrăveşte atmosfera tragică, urmăreşte dezastrul produs de aceste calamităţi şi incomensurabilele suferinţe de care au avut parte familiile sinistrate. Tablourile sunt pline de mişcare şi redate într-o realitate nudă. Tragismul este exaltat. „Sus pă pomi şi sus pă case, / Mame cu copii în braţă. / Strâgă copila, din pom, / – Scapă-mă, tată, că mor / Şi-o vinit milităraşii, / Să salveze copilaşii, / Copilaşi de câte-o lună / Şi multă lume bătrână. / Şi-au salvat, cât au putut, / Alţii nu s-au mai ştiut.” Tragismul este îngroşat prin accentul pus pe motivul dispariţiei de vieţi omeneşti înghiţite de ape. „Copiii să-mbrăţişa, / Alţii cu milă plânjea. / Nu e mama, nu-i nici tata, / N-a putut salva armata, / Nici bunica, nici bunicu’, / Doamne, i-o-nghiţât pământu’.” Fostul conducător Nicolae Ceauşescu, vrând să dea un exemplu personal, s-a deplasat la locul lovit de calamităţi. „Şi-o vinit conducătoru’, / Pă sus, cu elicopteru’, / Ca să salveze poporu’ / Şi-a salvat cât a salvat, / Pe alţii nu i-o aflat” (Oarţa de Jos).

Finalul este o veritabilă rugăciune, în care încărcătura emoţională atinge punctul culminant. Este invocată divinitatea, căreia i se adresează rugăciunea pentru a nu se mai repeta astfel de catastrofe cu urmări deosebit de tragice. „Nu bate, Doamne, lumè, / Cu ploaie şi vreme grè, / C-o fost casă dărâmate / Şi măicuţă-ndoliate. / Casăle să fac din piatră, / Dar oamenii niciodată” (Bilţiu, Bilţiu, 2002: 241).

Putem conchide că astfel de plăsmuiri sunt veritabile file de istorie care ni s-au transmis pe cale orală.

Bibliografie
BILŢIU, Pamfil. Poezii şi poveşti populare din Ţara Lăpuşului, Bucureşti, Minerva, 1990.
BILŢIU, Pamfil ; BILŢIU, Maria. Basme, poveşti, legende, povestiri, snoave şi poezii populare din Zona Codrului, Cluj-Napoca, Dacia, 2002.
BILŢIU, Pamfil ; BILŢIU, Maria. Folclor din Ţara Maramureşului, vol. II, Baia Mare, Ethnologica, 2006.
BILŢIU, Pamfil ; POP, Gheorghe Gh. Sculaţi, sculaţi, boieri mari! Colinde din judeţul Maramureş, Cluj-Napoca, Dacia, 1996.
PAPADIMA, Ovidiu. Literatura populară română, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1970.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: