Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ – Mehedinţi. Anul XIV (2014), nr. 289 (1-15 noiembrie)

crop_1

de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriaşi!

Actorul din culise. Pe scena istoriei îşi joacă rolul tot felul de personalităţi, de personaje şi de persoane. Unii sunt împăraţi, alţii regi, alţii preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, ambasadori, consilieri, consuli, senatori, deputaţi, înalţi funcţionari etc. Unii sunt oameni serioşi, capabili, de bună credinţă, cu dragoste faţă de poporul şi ţara pe care o slujesc, gata să-şi sacrifice propriile interese, uneori chiar viaţa, în folosul celor mulţi; alţii sunt escroci de înalt calibru sau găinari de duzină, ajunşi prin nu ştiu ce concurs de împrejurări pe locurile pentru care nu au nicio chemare şi competenţă. Unii sunt incoruptibili, alţii sunt corupţi până în măduva oaselor; unii sunt eroi, alţii sunt trădători şi comparaţiile ar putea continua la nesfârşit. Fiecare îşi joacă un anumit rol pe această scenă imensă, dar toţi, absolut toţi, jură pe tot ce-i în cer şi pe pământ, că tot ceea ce fac şi tot ceea ce vor face este numai şi numai în slujba Marelui Actor, Măria Sa Poporul. Asta, mai ales înainte de a ajunge în funcţiile respective. Îşi mai aduc aminte de astfel de promisiuni de câte ori au nevoie să smulgă Marelui Actor câte un vot, câte o confirmare, că ei pot să rămână acolo unde sunt. Cu un tupeu care frizează buna-cuviinţă, actori de tot felul aduc Marelui Actor câte o floare, câteva boabe de orez sau de zahăr, puţină făină, câteva sticle de bere, pungi, ziare, pupături, laude, promisiuni şi altele asemenea. Şi Marele Actor, jucând rolul unui naiv copilăros, nu respinge nimic. Se face că nu înţelege cum stau lucrurile, se face că-i crede pe toţi, că-i iubeşte, că-i aplaudă, că-i laudă. Tot un rol! Actorii mărunţi nu uită niciodată să-i ceară Marelui Actor biruri tot mai mari şi tot mai multe, corvoade pentru orice. Adesea îi cer să fie când vacă de muls, când carne de tun. La vreme de pericol, către Marele Actor se îndreaptă toţi şi-i cer şi bani, şi bucate, şi muncă, şi eroi, care să fie presăraţi pe câmpurile de luptă…

Marele Actor e ţinut, de regulă, în culise. Cuvântul lui de acolo nu se aude. E prea mare hărmălaia celor de pe scenă. Nu i se aud nici suspinele, nici oftatul, nici înjurăturile. Este scos doar din când în când, la anumite ocazii, să aplaude pe străzi, în pieţe, cu prilejul unor vizite ale actorilor mărunţi, cu prilejul unor sărbători etc. I se spune dinainte cum trebuie să joace, cum trebuie să facă, ce să zică, ce să cânte, cum să aplaude. Cu o răbdare rar întâlnită, cu o superioritate greu înţeleasă, Marele Actor îşi joacă rolul care i se dă la „capete de secol”, când este scos din culise. De fiecare dată pare naiv, pare că nu înţelege ce se întâmplă cu el, că nu ştie ce-i manipularea, nu ştie ce-s înşelăciunea, minciuna, necinstea, interesul, jocul perfid.

Marele Actor nu este prost, aşa cum cred unii. Are o sa lui de viaţă, o răbdare şi o înţelegere superioară a lucrurilor şi vremurilor. El socoteşte că toate sunt cu ştirea şi cu voia lui Dumnezeu. Unele zice că-i sunt trimise spre mângâiere, altele spre pedeapsă, altele spre întărire. Există însă situaţii când Marele Actor îşi pierde răbdarea. Când vede că cei de pe scenă uită de ce sunt acolo şi piesa numită istorie devine o bulibăşeală de derbedei, un păienjeniş de infractori, o cloacă de incompetenţi, îşi iese din fire. Să te ferească Dumnezeu de mânia Marelui Actor. Când îl cuprinde, iese din culise şi ocupă scena. Nimeni şi nimic nu-l mai înspăimântă, nu-l mai convinge că nu are dreptate, că trebuie să intre la loc în culise. Este gata să meargă până la jertfă, numai să facă curăţenie pe scenă. Piesele pe care le joacă cel mai frecvent în astfel de cazuri se numesc, de regulă, răscoale şi revoluţii. Acestea zgâlţâie scena din toate încheieturile, o udă cu sânge, o arde până în temelii şi apoi construieşte alta. Actorii de ocazie, care-l scoseseră din sărite mai înainte fug ca şobolanii la cutremur şi se ascund, dacă mai apucă, prin crăpăturile pământului sau aiurea. Descoperă atunci, ca nimeni altul, un rol nou, un text nou, necunoscut. Poate poetul George Coşbuc a reuşit să noteze cel mai fidel câteva crâmpeie din textul acestui rol, pe care-l rosteşte Marele Actor în momentele lui de furie de nestăpânit: Flămând şi gol, făr-adăpost, / Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, / Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut / Şi câine eu ţi-am fost! / Ciocoi pribeag, adus de vânt, / De ai cu iadul legământ / Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi! / Răbdăm poveri, răbdăm nevoi / Şi ham de cai, şi jug de boi, / Dar vrem pământ!” // O coajă de mălai de ieri / De-o vezi la noi tu ne-o apuci. / Băieţii tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri. / Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt: / Nici milă n-ai, nici crezământ! / Flămânzi copiii-n drum ne mor / Şi ne sfârşim de mila lor – / Dar toate le-am trăi uşor, / De-ar fi pământ!

Marele Actor ştie bine ce vrea în momente de cumpănă şi zbucium. Dacă cineva l-a subapreciat, s-a înşelat; dacă l-a nedreptăţit, e vai de pielea lui. Tot Coşbuc ştie să prindă în versurile lui inegalabile asemenea stări: N-avem puteri şi chip de-acum / Să mai trăim cerşind mereu, / Că prea ne schingiuiesc cum vreu / Stăpâni luaţi din drum! / Să nu dea Dumnezeu cel sfânt / Să vrem noi sânge, nu pământ! / Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa, / Nici în mormânt!

Aşadar, Marele Actor merită mai multă atenţie. Cine se joacă cu el, se joacă cu focul! Să nu fie!

*

Sfaturi părinteşti. Din cartea Cărarea Împărăţiei a Părintelui Arsenie Boca, mai cităm:

foto_Delia Florea_cropCONTINUAREA BIRUINŢEI, PRIN TAINE. Biruinţa Mântuitorului e unică. Fără El nimeni nu mai poate câştiga o a doua biruinţă asupra răului. Dar cu Hristos, da; însă nu e nici atunci altă biruinţă, ci tot aceeaşi, prelungindu-se în vreme şi înmulţindu-se cu luptătorii. Căci Iisus Hristos împlineşte ceea ce ne lipseşte nouă: ne-a dăruit o a doua naştere, iertându-ne de prima; ne-a întărit firea pentru refacerea virtuţii şi ne-a luminat mintea pentru refacerea cunoştinţei, – amândouă de trebuinţă pentru a ne lipi cu dragostea mai tare de adevăr decât de viaţa aceasta. Astfel ne-a dăruit şi nouă biruinţa asupra morţii, întrucât celor ce trăim viaţa în Hristos nu ne mai este o groază, ci o dezlegare definitivă de păcat. Moartea pentru noi nu mai este o înfrângere a firii, ci omorâre a păcatului şi izbăvirea firii. În felul acesta zicem că biruim şi noi dar de fapt e Iisus Hristos, cel ce locuieşte în noi prin Taine, care câştigă războiul şi se oşteşte pentru mântuirea noastră; şi, stăruind şi noi cu dragoste în nevoinţa lui Dumnezeu, răzbeşte asemănarea Sa peste chipul vieţii noastre. Aşa ni s-a împărtăşit pe Sine, în primele trei Sfinte Taine, fiecăruia, îndată după venirea noastră în lume. Ni S-a dăruit pe Sine ca lumină ce luminează pe tot omul ce vine în lume. Acestea sunt: Sfântul Botez, Ungerea cu Sf. Mir şi Sfânta Împărtăşanie, iar la vârsta priceperii cunoştinţa de Dumnezeu.

Prin Sfântul Botez, Biserica lui Hristos ne naşte de sus în obştea creştinilor sau a ucenicilor Domnului. Prin el primim ştergerea păcatului străvechi, întrucât toţi eram în Adam când a păcătuit el, întărirea firii în starea de curăţie, dobândită prin Botez, rămâne să se împlinească treptat, conlucrând fiecare cu harul dat la Botez. Prin Sfântul Mir primim sălăşluirea în noi a darurilor Duhului Sfânt, potrivit cu atotştinţa şi orânduirea lui Dumnezeu, ce-o are în viaţă cu noi, cu fiecare. Taina aceasta ne dă întărirea în viaţa cea nouă primită la Botez şi face să se dezvolte, în bine, talanţii ascunşi în ţarina fiecărui ins la naştere. Iar prin Sfânta Împărtăşanie Îl primim pe Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Mântuitor din primejdia ce o avem cu vrăjmaşul şi pustiitorul vieţii. Tot la Botez mai primim de la Dumnezeu şi pe îngerul păzitor, care răspunde de noi şi de darurile primite, atât în vremea vieţii cât şi la ieşirea noastră din viaţa pământească. Mântuitorul nostrum, nevăzut, se îmbracă cu noi şi pe noi ne îmbracă cu Sine: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. Omul cel dintâi, luat din pământ şi pământesc, se îmbracă în omul cel de al doilea, care este din Cer şi se face ceresc. Iar primul om ceresc este Iisus Hristos, Omul cel nou, Care este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu1. Făptura noastră cea sufletească sau duhovnicească se uneşte cu Hristos, iar El se face – aşa-zicând – Duhul nostru. Iată pe scurt ce este tămăduirea firii noastre, sau înnoirea omului. Toţi creştinii sunt botezaţi şi, totuşi, nu toţi se mântuiesc. De ce? Iată de ce: darurile Botezului stau înlăuntrul făpturii noastre nevăzute, aşteptând sporirea vârstei şi vremea minţii, când, prin propovăduirea Bisericii, aflăm despre comoara cerească, cea ascunsă în ţarina fiinţei noastre. Iată întărirea acestora prin cuvântul Sf. Marcu Ascetul. „Prin Botez ni s-a dat harul, însă stă ascuns în chip nearătat, aşteptând ascultarea noastră şi împlinirea poruncilor, pentru care am primit putere prin el.” Adevărul că Iisus Hristos ne este „Cale” spre desăvârşire e lămurit pe toate laturile de Sfinţii Părinţi ai Răsăritului. Nu numai că Iisus Hristos ne-a poruncit Botezul, ci chiar porunca II cuprinde pe Domnul. „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor.” Dacă Iisus Hristos se află chiar şi numai în porunca Botezului, cu atât mai vârtos se va arăta în împlinirea poruncii şi în desăvârşirea tainei. Aşadar, e foarte natural ca sfinţii să facă atârnătoare desăvârşirea noastră în Hristos întâi de împlinirea poruncilor. Se poate spune şi aşa: orice silinţă spre împlinirea poruncilor e o nevoinţă a virtuţii. Deci, dacă Domnul e ascuns în poruncile Sale, fireşte că este şi în strădania pentru dobândirea virtuţilor. El este puterea sau sufletul nevoinţelor virtuţii.

*

foto_Delia FloreaBiserica şi Şcoala. Cu puţin timp în urmă, Curtea Constituţională a României a dat o decizie categorică: elevii vor participa la orele de religie, numai dacă părinţii lor vor depune o cerere specială în acest sens la conducerea şcolii. Este o lovitură grea, care se dă acestei discipline. Până acum era obligatorie. Puteau să se sustragă de la frecventarea ei acei copii pentru care părinţii lor depuneau cereri de scutire. Nu ştiu dacă se va mai putea schimba această situaţie. Este vorba de o decizie a celui mai înalt for juridic al ţării, care are putere de lege. Astfel de decizii sunt definitive şi irevocabile. Urmează doar să se emită regulamentele de punere în aplicare. Circulă pe internet petiţii pentru anularea acestei decizii. În ciuda faptului că astfel de petiţii au adunat mii de semnături, nu cred că vor avea câştig de cauză.

Nu discut aici importanţa religiei pentru formarea omului, pentru pregătirea lui pentru viaţă, mai ales în acest context în care copilul, încă din primii ani de viaţă, este bombardat, pe toate canalele, de tot felul de influenţe negative. Douăzeci şi cinci de ani Biserica a făcut ce a putut. Şi-a creat un corp profesoral specializat, a creat manuale corespunzătoare, programe analitice în conformitate cu normele pedagogice de ultimă oră. A socotit dreptul de a se preda religia în şcoală ca pe un dar al lui Dumnezeu. Poate nu întotdeauna unii au gestionat cu suficientă înţelepciune, cinste şi corectitudine acest dar. Societatea îi judecă pe aceştia prin instituţiile şi legislaţia ei, iar Dumnezeu îi va judeca la vremea cuvenită.

Drept urmare a acestei decizii, mulţi elevi vor părăsi disciplina der, mai cu seamă dacă se vor introduce discipline alternative, cum ar fi educaţia sexuală sau internetul. Se vor desfiinţa multe posturi de profesori de religie, ar fi posibil să se înfiinţeze cursuri şcolare în cadrul fiecărei parohii, cu cei care vor vrea să le frecventeze… Oricum, decizia respectivă duce la consecinţe incalculabile acum!

*

File de jurnal – 3 apr. 1981. Azi am lucrat toată ziua la Biblioteca Academiei. Pe la ora 11.30 a trecut pe acolo şi Domnul Mihai Rădulescu, fostul meu profesor de engleză de la Facultatea de Teologie. A adus nişte cărţi pe care le împrumutase, după câte a spus. Am vorbit cu dânsul ca vreo jumătate de oră. Nu l-am mai recunoscut pe fostul meu profesor şi prieten de altădată. Mi-a vorbit aproape tot timpul despre propriile sale realizări, proiecte, bucurii şi necazuri. N-am prea înţeles bine câte cărţi are la tipar sau câte intenţionează să mai scrie. A cam amestecat cărţile cu articolele. Aproape peste tot se izbeşte de veşnica poveste a amânărilor de pe un an pe altul, din motive mai mult sau mai puţin solide. A lăsat pe planul doi stilistica antropologică şi s-a apucat de teatru. Este apreciat la revista „Teatru”, dar tot amânat. Din când în când, însă, îi mai publică vreun articol. Speră să-i fie jucate nişte piese pe scenă. Mi s-a părut foarte plin de el însuşi. Cam aşa cum mă arăt eu faţă de şoricelul care-mi ronţăie seară de seară podeaua, ca să-mi ajungă la cărţi! De fapt, atât eu, cât şi şoricelul muncim cu aceeaşi stăruinţă, dar suntem atât de convinşi că numai propria noastră muncă are valoare, încât ne dispreţuim reciproc!

Domnul Rădulescu mi-a vorbit despre Domnul Virgil Cuţitaru, actualul director de la Editura Junimea din Iaşi. Când era numai redactor-şef, era ironizat de Domnul Mircea Radu Iacoban, directorul de atunci al editurii. Negru şi urât, când intra în biroul directorului, acesta îi spunea: „Aprinde lumina, tovarăşe, că se-ntunecă biroul!” sau „Măi, Cuţitare, tu ai şi români în familia ta?” Acum, o redactoră de la Junimea i-a spus Domnului Rădulescu că cei care vin la Domnul Cuţitaru şi-i dau cu „Săru’mâna!” primesc imediat vizele şi le pleacă manuscrisele la tipografie.

Revista „Ethnologica” a Academiei Române nu mai apare. S-a desfiinţat. S-ar părea că a deranjat pe cineva faptul că a închinat un număr lui Mircea Eliade. S-a desfiinţat şi Comisia de etnologie şi folclor a Academiei Române. Domnul Rădulescu nu crede că mai are rost să lucrez la cartea cu etnoistoria românilor, fiindcă n-am şanse s-o public. I-am spus că nu asta are importanţă. Mi-a zâmbit ironic. I-am spus că intenţionez să scriu o cronică, în care să reconstitui faptele istorice pe baza tradiţiilor populare. I-am afirmat că vreau să scriu acea carte cu ochii în lacrimi. M-a sfătuit să-mi păstrez ochii şi lacrimile. Bibliografia „B.O.R.” o consideră că mi se potriveşte mai bine. Eu cred că acest om mă dispreţuieşte. La aceasta aş mai adăuga şi afirmaţia în legătură cu articolul meu intitulat Dimensiuni ale condiţiei umane în teatrul lui Blaga, că-mi lipsesc cel puţin 500.000 de pagini de studiu pentru ca să fiu în stare să abordez o asemenea temă. Are dreptate! Îmi lipsesc poate chiar mai multe!” (Va urma)

*

foto_Alexandru Ioan Roman_crop

Doină bănăţeană. O frumoasă doină cântă rapsodul bănăţean Vasile Conea. În ea este acumulată toată obida omului necăjit din toate timpurile şi din toate locurile. Iat-o:

Vai şi-amar de ea dreptate,
Cine-o dă şi cine-o-mparte!
Dreptatea o dă Dumnezeu,
Omul bun s-o ducă greu!
Da’ unii-ş fac peste noapte
Averi multe şi palate;
Şi-alţii cu muncă cinstită,
De abia-şi câştigă o pită!
Omul bun o viaţă trage,
De-ajunge moartea să-şi roage!
Dar şi moartea-i blestemată,
Nu vine când îi chemată!
Nu vine arde-o-ar focul,
La-l de-şi blastămă norocul!
Cum ai dat, Doamne, dreptate,
Cine-o dă şi cine-o-mparte!
Ai lăsat în voia sorţii,
Dreptatea s-o-mpartă hoţii!

*

crop_2

Folclor din Mehedinţi (LIX). Vom reda mai jos câteva cântece, pe care le-am cules la 15 mart. 1981 de la Nicolae Tărăbâc din Malovăţ, născut la 27 iulie 1902, fost primar al comunei, deportat 14 ani în Siberia:

Cântec de război (1944)
În cel an, pe primăvară,
S-auzea d-un zvon prin ţară,
Că se face război iară!
Nu ştiu, zău, de-o să mai viu,
Dar d-oi trece-n altă ţară,
Îţi trimit, mândră, scrisoare.
În mijloc lacrimi cu foc,
Că noi n-am avut noroc,
Să fim amândoi pe-un loc!
De-o fi, mândro, să mă caţi,
Să nu mă cauţi prin sate,
Ci pe dealurile-nalte,
Unde-s tunuri aşezate,
La rădăcină de fag,
C-acolo-s, mândră-ngropat!
Şi de n-oi fi-ngropat bine,
Să pui pământ peste mine!
Şi la cap să-mi pui o cruce,
Făcută dintr-un lemn dulce
Şi pe ea să-mi scrii plângând
Şi din gur-aşa zicând:
„Aici zace-al meu iubit,
Aici zace liniştit
De-un obuz în piept izbit!”

Neica cu mustaţă neagră
Neica cu mustaţă neagră,
Iasă-n poartă şi mă-ntreabă,
Câţi ani i-am fost eu lui dragă.
Şapte ani şi jumătate
Ne-am iubit întru dreptate,
Dar acum, de vreo trei luni,
Ne-am urât pentru minciuni!
Minciunile nu-s departe,
Din vecinele de-aproape.
Suie-n deal şi mă pândesc,
Vin în sat, mă povestesc,
La nevastă mă pârăsc,
Eu cum foc să mai trăiesc?

Geaba, mândră, mă iubeşti!
Geaba, mândră, mă iubeşti,
Că nu ştii să mă păzeşti!
Nu te poci, neică, păzi,
Că-mi este bărbatu-aci!
Aşteaptă până diseară,
Că-mi pleacă, neică, la moară!
Dar-ar Dumnezeu năvală,
Să umble din moară-n moară,
Cu căciula subţioară
Şi-o ploaie cu bolboros,
Ca să stea porumbu-n coş,
Să nu umble cu folos!

De ce, mândro, n-ai venit?
– De ce, mândro, n-ai venit,
La vorba care-am vorbit?
Ori n-ai vrut, ori n-ai putut,
Ori de-a naibi te-ai făcut!
– Ba, zău, neică, n-am putut,
C-am bărbat afurisit!
Când plecai după surcele,
Hai şi el după nuiele!
Prăpăditu mă văzu,
Mai pe seară mă bătu,
Mă păli cu par de nuc,
Mai pe seară mi-a trecut,
Dimineaţă iar mă duc!

*

foto_Alexandru Ioan Roman_crop_2

Lacrimile mamei. Era 14 octombrie. O zi grea pentru Stelică Zoican. Se chinuise până la epuizare, împreună cu vărul său Ghiţă, să înveţe să cânte la torogoată, pierduse caprele, fusese la praznic la fratele său, făcuse faţă „pupăcelilor” de la Cernavârf, care le aduseseră caprele. Ce mai, zi grea!

Seara, când a ajuns acasă, la poartă îl aştepta o vecină, care i-a înmânat o scrisoare. Era de la Seminarul Teologic din Craiova. I s-a tăiat respiraţia. La începutul lui septembrie fusese la Craiova împreună cu tatăl său şi dăduse examen de admitere. Nu putea să uite aglomeraţia de acolo, emoţiile, frica de examene, speranţele şi îndoielile. Dăduse de mai multe ori telefon de atunci şi i se spusese că a reuşit, că trebuie să aştepte acasă până primeşte înştiinţare scrisă de la şcoală. Nimeni din sat nu credea că a reuşit, fiindcă şcolile începuseră la 15 septembrie, toţi copiii plecaseră, numai el nu. Acum venise, în sfârşit, scrisoarea mult aşteptată. A deschis-o tremurând de emoţie. A citit-o pe nerăsuflate. Era înştiinţat că a reuşit, dar că anul întâi va frecventa cursurile la Mânăstirea Cozia din judeţul Vâlcea, fiindcă seminarul e în construcţie şi nu este spaţiu suficient pentru toate clasele. Mai mult! O precizare finală l-a făcut să intre în panică. Era înştiinţat că cei care nu se vor prezenta la Cozia până pe 15 octombrie, vor fi consideraţi retraşi.

A intrat în curte şi şi-a strigat părinţii. A strigat la vecini, care erau nişte rude apropiate. I-a chemat pe toţi în faţa casei părinteşti. El a urcat cele nouă trepte ale scării şi, de pe cea mai înaltă, când s-au adunat toţi, a început să le citească scrisoarea de la seminar. O citea rar, tare, ca pe o sentinţă judecătorească.

După ce a terminat scrisoarea de citit, a rostit categoric: „Tăticule, în noaptea asta trebuie să plecăm! Mâine trebuie să fim la Cozia, ca să nu mă elimine!” Toţi au început să-şi dea cu părerea, că e imposibil să plece în acea noapte. Toţi însă aveau lacrimi pe obraji. Stelică era categoric: „În noaptea aceasta trebuie să plec!” Nu aveau bani suficienţi; au împrumutat de la vecini, de la rude. Nu aveau toate articolele de lenjerie pentru pat, aşa cum li se preciza în scrisoare. Din pământ, din iarbă verde, au făcut rost de ele. Tatăl şi fiul s-au spălat repede, s-au primenit cu ce aveau mai bun, au pus caii la căruţă şi au aşezat bagajele.

Se întunecase bine, când totul era gata de drum. Când să iasă pe poartă, Ioniţă Zoican s-a oprit şi l-a întrebat pe copil: „Îţi luaşi rămas bun de la mamă-ta?” „Nu – a răspuns copilul surprins –, nici nu ştiu unde este!” „Caut-o, sărută-i mâna şi ia-ţi rămas bun!” – i-a poruncit tatăl. Copilul a căutat-o. Cu greu a găsit-o ascunsă într-un ungher al casei. Şedea pe un scăunel şi plângea. „Mamă, de ce plângi?” a întrebat-o Stelică. Ea continua să plângă cu suspine, fără să zică o vorbă. „Mamă, eu am reuşit! Dacă nu aş fi reuşit, aş zice să plângi! Acum eu credeam că te bucuri!” Într-un târziu, Anica Zoican a ridicat capul, şi-a şters ochii cu colţul basmalei şi a zis ca pentru sine: „Nu înţelegi tu de ce plâng eu!” „Mamă, te rog spune-mi, de ce plângi!” „Plâng şi eu, că tu pleci şi noi rămânem singuri. Pe fraţii tăi i-am dat la casele lor, aici tu trebuia să rămâi! Dacă te duci la seminar, nu te vei mai întoarce în sat! Te vei duce la oraş, departe! Aici va rămâne pustiu peste câţiva ani! Eu cu tată-tău vom pleca peste o vreme! Aici cine va rămâne? Soţia ta va fi o doamnă, care nu va mai purta opregele şi cămăşile, pe care eu le-am lucrat ani de zile pentru ea! Ce vei face cu ele? Plecaţi din sat câte unul, câte unul; unii la şcoli, alţii la servicii şi satul rămâne pustiu, tot mai pustiu! Niciunul nu vă mai întoarceţi, iar noi cei bătrâni ne ducem unul câte unul la cimitir! Aici nu vor mai fi hore, nu vor mai fi sărbători, nu va mai fi nimeni! De aia plâng!”

foto-Delia Florea_crop_2Copilul s-a chircit şi el lângă scăunelul mamei şi a început s-o mângâie, s-o asigure că el vrea să revină preot în sat, că vrea să se însoare cu o fată din sat şi că nu va lăsa casa pustie. Mama îl asculta şi, uşor-uşor, lacrimile îi piereau de pe obraji. Un zâmbet vag se înfiripa pe buze. La un moment dat, l-a cuprins pe fiu de după umeri şi l-a sărutat, aşa cum îl săruta ea când el era mic-mic. O linişte profundă s-a aşezat peste ei, când şedeau aşa îmbrăţişaţi, parcă pământul lua act de pacea ce se înfiripase între ei. Într-un târziu, când Ioniţă l-a strigat nerăbdător pe copil, s-au ridicat şi mama i-a dat binecuvântarea: „Du-te, dragul mamii! Dumnezeu să te aibă în pază! Să ne vedem sănătoşi!”

Peste câteva minute, căruţa s-a urnit. Copilul întorcea capul pe furiş şi privea în urmă casa părintească, ce se pierdea uşor-uşor după perdeaua nopţii!

*

Realităţi de departe. De la cântăreţul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian, aflat la studii în Tübingen (Germania), am primit un text mai amplu, din care vom reda un fragment:

„Limba germană a constituit o permanentă provocare personală: o enigmă timp de câţiva ani, mai apoi cale şi totodată tovarăş de drum, fiind atât un mijloc spre un scop, cât şi însuşi acel scop. Pentru mine nu reprezintă doar un rând în plus în Curriculum vitae, ci un nou modus vivendi, o reconsiderare a modului de gândire, un permanent izvor de sensuri, de idei. Deşi pare o limbă rigidă, de care te loveşti ca de un perete la primul contact, după depăşirea unui anumit prag critic, se dovedeşte a fi un univers în care eşti absorbit cu totul, o călătorie ale cărei peisaje devin din ce în ce mai frumoase, mai atrăgătoare, şi care ascund în ele îndemnul permanent şi irezistibil de a-ţi continua călătoria. Se spune că viaţa e prea scurtă ca cineva să poată într-adevăr învăţa germana. Pe lângă adevărul din spatele acestor cuvinte, aluzia la «întreaga viaţă» mă transpune mereu la început (am Anfang), câteva luni, câţiva ani fiind doar prima sută de metri din maratonul ce-mi stă în faţă. Şi, cum oricărui început îi e specific un anumit grad de entuziasm, devotament şi prospeţime, sunt bucuros să-mi asum această condiţie – dintre deja şi nu încă – pentru o bună perioadă de aici înainte. // Dumnezeu a rânduit să fiu repartizat aici, în Tübingen, eu dorind în cu totul alt oraş. Am întâlnit însă pe aceste meleaguri o comunitate românească foarte puternică şi cu multă râvnă spre cele sfinte, la acest lucru o contribuţie decisivă fiind a părintelui paroh dr. Nicolae Gilla. M-am bucurat că se face Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi la sărbători şi că numărul credincioşilor prezenţi este foarte mare. Atmosfera creştinească ce se creează mă face să mă simt «acasă», deosebit de important pentru mine fiind şi faptul că pot participa activ la strană. Mai mult, Parohia organizează o arie vastă de acţiuni culturale, duhovniceşti şi educative. În acest sens amintesc Şcoala românească, eveniment dedicat copiilor, prin care se încearcă formarea unei conştinţe a apartenenţei la neamul românesc, prin diferite jocuri, lecturi în limba română, vizite, prin explicarea obiceiurilor, cântec etc. Comitetul femeilor organizează de asemenea diferite evenimente de informare pe teme de actualitate, precum şi acţiuni sociale. Parohia se bucură şi de prezenţa multor oaspeţi, personalităţi, feţe bisericeşti sau membri ai cinului monahal, câştigul duhovnicesc fiind unul semnificativ. Sunt organizate pelerinaje, precum cel din anul curent în Grecia, dar şi vizite împreună cu credincioşii la parohiile din vecinătate. Nu în ultimul rând, cu ocazia sărbătorilor de iarnă funcţionează un cor al parohiei, care, prin concertele susţinute, împodobeşte atmosfera, iar tot în această perioadă comunitatea românească, prin intermediul bisericii, este reprezentată la evenimentele specifice organizate de municipalitate. // Oraşul, un muzeu în aer liber, de o frumuseţe şi un farmec aparte, radiază de vivacitate. Cei peste 28 de mii de studenţi, la care se adaugă elevii şcolilor, liceelor etc., nu-i lasă «bâtrânului orăşel» de pe malurile Neckarului nici măcar o clipă de odihnă. Permiteţi-mi, Vă rog, să Vă mai spun că acest tineret, ce de foarte multe ori şi pe nedrept e blamat în ţara noastră (de multe ori singurele argumente fiind acelea că se îmbracă/poartă mai ciudat), va constitui societatea de vârf de mâine. Diferenţa se va vedea atunci. Tinerii din România pleacă în străinătate să muncească, cei de aici îşi tocesc coatele prin biblioteci. Şi Vă spun sincer că se învaţă pe rupte. Nu zic, or fi şi uscături, dar cei pe care i-am întâlnit până acum, prin modul lor de a fi, confirmă cele spuse.”

*

Noul Preşedinte. În urma votului recent, poporul nostru şi-a ales un nou preşedinte în persoana Domnului Klaus Iohannis. Este un alt tip de om faţă de precedentul. Să dea Dumnezeu ca noul preşedinte să redea românilor încrederea în viitorul lor, în ţara lor; să le redea entuziasmul de care au atâta nevoie! Să dea Dumnezeu ca Ţara să meargă spre mai bine, în pace şi în bună înţelegere cu toate ţările lumii!

*

Publicaţii. În această perioadă, preotul Dvs. a reuşit să mai publice câteva materiale, astfel: Dumnezeu din portbagaj, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6271 (8-9 nov.), p. 1; Păcate şi păcătoşi, în „Omniscop”, Craiova, 2014 nov. 10, ediţie on-line (http: / / www.omniscop.ro); în „Naţiunea”, Bucureşti, în „Naţiunea”, Bucureşti, 2014, 11 nov., ediţie on-line (http: / / www.ziarulnatiunea.ro); Scrisoare pastorală – 288, în „Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare, 2014, 10 nov., ediţie şi on-line (http: / / ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); Sfinte Moaşte şi cadavre, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6272 (11 nov.), p. 5; Mânăstirile şi robia, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6276 (15-16 nov.), p. 4; Inimă de părinte, în „Datina”, Turnu Severin, an. XXIV (2014), nr. 6277 (18 nov.), p. 4.

*

Volumul V din Vieţile Sfinţilor, pe care urmează să vi-l donăm de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, a fost cules în tipografie. În prezent, preotul Dvs. lucrează la corectură. Merge însă greu.

*

Zâmbete.
Proverb românesc: „Nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii!”
► L-am rugat pe Dumnezeu să mă scape de duşmani, şi brusc mi-au dispărut câţiva prieteni!
► Nu te certa niciodată cu un prost. Cei ce vă ascultă nu vor putea face diferenţa dintre voi!
► Un studiu recent arată că tinerii care amestecă berea cu vodca în clasa a noua vor amesteca ciment cu nisip după clasa a douăsprezecea!
► 70% dintre români trăiesc în stres; ceilalţi 30% trăiesc în Italia, Franţa, Gemania, Spania etc.!
► „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm!” (M. Twain);
► Atenţie! Înainte de a da drumul gurii, verificaţi dacă şi creierul a fost conectat!
► Dacă unii te vorbesc pe la spate…, felicitări! Înseamnă că eşti cu mult înaintea lor!

*

Anunţ. Avem de vânzare calendare pe 2015 (5 lei/buc.), tămâie (22 lei/kg) şi cruci (3 lei/buc.).

*

Program. În cursul lunii decembrie, vom avea următorul program de slujbe: 6 dec. (pomeniri dimineaţa, la ora 8, în Bârda; slujbă la Malovăţ); 7 dec. (Malovăţ); 13 dec. (Malovăţ-Bârda); 14 dec. (Bârda); 17 dec. (spovediri şi împărtăşiri în Bârda, la biserică şi în sat); 18 dec. (spovediri şi împărtăşiri în Malovăţ, la biserică şi în sat); 19, 20, 22 dec. (colindul cu icoana în Malovăţ); 21 dec. (Malovăţ); 23, 24 dec. (colindul cu icoana în Bârda); 25 dec. (Bârda); 26 dec. (Malovăţ); 27 dec. (slujbă la Bârda, pomeniri la Malovăţ, la ora 12); 28 dec. (Malovăţ). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la şcoală, acasă ori la telefon: 0724.99.80.86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com

Sănătate, pace şi bucurii să vă dea Dumnezeu!

crop_5

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: